Adverse possession claim fails; appeal annulled as inadmissible for challenging facts, not law.

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă în data de 17.10.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Comisia de vânzare a spaţiilor comerciale sau prestări servicii din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, S.C. C. S.R.L., D. şi E., au solicitat a se constata joncţiunea posesiei reclamanţilor cu cea a lui F., dobândirea dreptului de proprietate, de către reclamanţi, asupra suprafeţei de teren de 144 mp, situate în Bucureşti, str. x, şi asupra construcţiei de 40 mp, situate pe acest teren, prin uzucapiunea de 30 de ani, cu plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 148-149 şi art. 195-196 C. proc. civ., respectiv art. 1.860 şi art. 1.890 C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa nr. 6657/27.06.2019, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 112/29.01.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1148A/25.07.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B..

- Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de apel a apreciat greşit că s-ar fi invocat, prin motivele de apel, nelegalitatea a două cadastre pentru suprafeţe diferite de teren, situate la aceeaşi adresă poştală, din Bucureşti, str. x, întrucât această susţinere nu reprezintă un capăt de cerere cu care a fost învestită instanţa de judecată în apel, ci este o apărare pe fondul cauzei, pentru a evidenţia reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi, care au întocmit un cadastru şi o intabulare a două imobile care aveau acelaşi număr poştal, respectiv numărul 86, şi că această nelegalitate s-a făcut ulterior împlinirii termenului de uzucapiune de 30 de ani, respectiv în anul 2010, cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x cu intimaţii-pârâţi D. şi E..

Este contradictorie reţinerea, de către instanţa de apel, a neîndeplinirii condiţiilor uzucapiunii pe motiv că nu s-a făcut dovada elementelor corpus şi animus, în condiţiile în care s-a făcut dovada posesiei imobilului şi reprezentarea deţinerii imobilului de către recurenţii-reclamanţi cu titlu de proprietate cu martori, care au arătat că recurenţii-reclamanţi au posedat şi folosit imobilul timp de 30 de ani şi că posesia lor era în calitate de proprietari.

Apreciază că instanţa de apel a considerat greşit că, deşi s-a făcut dovada posesiei o perioadă de 30 de ani, necesară dobândirii dreptului de proprietate de către recurenţii-reclamanţi asupra imobilului, totuşi această posesie nu a fost una continuă, ci una discontinuă.

De asemenea, nu se poate aprecia că intrarea în imobil a evaluatorului Primăriei Sector 2 Bucureşti s-a realizat cu acordul recurenţilor, iar simpla intrare şi fotografiere a imobilului de către un expert nu poate fi apreciată ca o recunoaştere a dreptului de proprietate a Primăriei Sector 2 Bucureşti.

De altfel, prevederile art. 2.538 C. civ. arată că recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia, motiv pentru care nu se poate aprecia că există vreo recunoaştere tacită a recurenţilor-reclamanţi, întrucât raportul de expertiză evaluatorie s-a făcut fără ştiinţa şi acordul recurenţilor-reclamanţi, sens în care nu se poate aprecia că accesul expertului Primăriei Sector 2 Bucureşti s-a făcut cu acordul expres al recurenţilor-pârâţi.

Prin urmare, consideră că este contradictorie aprecierea instanţei de apel că posesiunea este întreruptă prin raportul de expertiză evaluatorie, în condiţiile în care art. 1.849 C. civ. de la 1864 arată că posesiunea este întreruptă prin modurile şi după regulile prescrise în art. 1863-1873 din acelaşi cod.

Cazurile de întrerupere a prescripţiei în mod natural sau în mod civil, prevăzute de art. 1.863 C. civ. de la 1864 nu se regăsesc în cauză, iar ipoteza de la art. 1.864 din acelaşi cod, care prevede că prescripţia este întreruptă când posesorul rămâne lipsit în curs de mai mult de 1 an de folosinţa lucrului de către vechiul proprietar sau de o a treia persoană, nu este îndeplinită, pentru că intrarea în incinta imobilului din Bucureşti s-a făcut doar pentru câteva minute sau cel mult o oră, în care s-au făcut fotografii şi nu în timp de mai mult de 1 an, aşa cum prevede art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864.

Consideră că nu sunt incidente cazurile de întrerupere a prescripţiei achizitive, posesia recurenţilor-reclamanţi nefîind întreruptă pe o perioadă mai mare de 1 an şi nici imobilul nu a fost declarat imprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale.

Apreciază că nu sunt incidente nici cazurile de întrerupere a prescripţiei, prevăzute de art. 1.865 C. civ. de la 1864, întrucât intimaţii-pârâţi nu au introdus vreo cerere de chemare în judecată, pe cale principală sau incidentală, şi nici nu sunt incidente celelalte cazuri reglementate de lege.

Chiar şi în ipoteza în care ar exista o simplă prezenţă a unui expert al Primăriei Sector 2 Bucureşti pe teren pentru a face unele constatări şi pentru a face fotografii, acest aspect nu reprezintă un act de recunoaştere tacită sau expresă a dreptului de proprietate al Primăriei Sector 2 Bucureşti, întrucât recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică şi fără echivoc.

Consideră că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile de întrerupere prevăzute de art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864, respectiv "când posesorul este şi rămâne lipsit, în curs mai mult de 1 an de folosinţa lucrului său de către vechiul proprietar sau de către o a treia persoană", întrucât simpla inspecţie în imobilul din Bucureşti, str. x, compus din suprafaţa de teren de 144 mp şi contrucţia de 40 mp situată pe aceasta, nu este de natură să întrerupă posesia şi folosinţa continuă a recurenţilor-reclamanţi A. şi B. şi nici nu sunt îndeplinite condiţiile de întrerupere prevăzute de art. 1.865 alin. (1) pct. 3 C. civ. de la 1864, respectiv recunoaşterea de către debitor sau posesor a dreptului celui în contra cărui se prescrie, totuşi a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.890 C. civ. de la 1864 privind uzucapiunea de 30 de ani a imobilului.

- Al doilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1.890, art. 1.864 alin. (1) pct. 1, art. 1.865 alin. (1) pct. 3 şi 4 şi art. 1.847 C. civ. de la 1864.

Consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1.847 C. civ. de la 1864, întrucât a apreciat că recurenţii-reclamanţi A. şi B. nu au avut o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată asupra imobilului din Bucureşti, str. x, compus din suprafaţa de teren de 144 mp şi contrucţia de 40 mp situată pe aceasta, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada unei întreruperi a termenului de prescripţie de 30 de ani, în mod natural sau în mod civil.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864, care prevede că prescripţia este întreruptă "când posesorul rămâne lipsit în curs de mai mult de 1 an de folosinţa lucrului de către vechiul proprietar sau de o a treia persoană", întrucât a apreciat că a intervenit o întrerupere a termenului de prescripţie de 30 de ani, în situaţia în care întreruperea posesiei a fost reprezentată de intrarea în incinta imobilului din Bucureşti, str. x, intrare care s-a făcut doar pentru câteva minute sau cel mult o oră, în care s-au făcut fotografii, şi nu în timp de mai mult de 1 an, aşa cum prevede art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864.

Curtea de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1.865 alin. (1) pct. 3 C. civ. de la 1864, care prevede că prescripţia este întreruptă prin recunoaşterea, de către debitor sau posesor, a dreptului celui în contra căruia se prescrie, întrucât nu a existat vreo recunoaştere expresă sau tacită a vreunui drept al Primăriei Sector 2 Bucureşti, întrucât pătrunderea expertului în imobil s-a făcut fără ştiinţa şi fără acordul recurenţilor-reclamanţi, motiv pentru care nu există vreo recunoaştere expresă sau tacită a vreunui drept de proprietate a Primăriei Sector 2 Bucureşti, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi nu au avut nicio manifestare de voinţă expresă sau tacită cu privire la pătrunderea expertului evaluator al Primăriei Sector 2 Bucureşti în incinta imobilului pentru a putea aprecia în acest sens.

Nicio pătrundere în imobil a unui evaluator, pentru a face un raport de evaluare, nu poate fi apreciată ca fiind un act de recunoaştere din partea posesorilor, întrucât actul de recunoaştere trebuie să fie neîndoielnic şi fără echivoc, condiţie care nu poate fi îndeplinită.

Consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1.890 C. civ. de la 1864, respectiv "toate acţiunile, atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă".

Au susţinut, în acest sens, că instanţa de apel a apreciat greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii achizitive de 30 de ani, date fiind cele menţionate anterior, respectiv că au exercitat timp de 30 de ani o posesie continuă, utilă, neîntreruptă, publică sub nume de proprietar, iar cazul de întrerupere a posesiei reţinut nu se regăseşte între cazurile de întrerupere, în mod natural sau în mod civil, prevăzute de art. 1.864 alin. (1) pct. 2 şi de art. 1.865 C. civ. de la 1864.

Astfel, în cazul de întrerupere prevăzut de art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864 nu este îndeplinit termenul de lipsire a posesiei imobilului pe o perioadă mai mare de 1 an, iar în cazul de întrerupere prevăzut de art. 1.865 alin. (1) pct. 3 C. civ. de la 1864 nu există vreo recunoaştere expresă sau tacită a dreptului de proprietate al Primăriei Sector 2 Bucureşti, în condiţiile în care raportul de expertiză s-a făcut fără acordul şi fără ştiinţa recurenţilor.

5. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti şi Comisia de vânzare a spaţiilor comerciale sau prestări servicii din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, şi intimaţii-pârâţi D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La rândul lor, intimaţii-pârâţi Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti şi Comisia de vânzare a spaţiilor comerciale sau prestări servicii din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti au formulat răspuns la întâmpinarea intimaţilor-pârâţi D. şi E., prin care au arătat că achiesează la apărările formulate de aceştia.

6. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în data de 26.09.2023.

Prin rezoluţia de primire s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit în 22.02.2024, s-a reţinut că reclamanţii au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, că recursul este semnat, a fost formulat în termenul procedural şi este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, respectiv că urmează a se aprecia, de către completul de filtru, asupra încadrării criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În condiţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor, pentru a-şi exprima poziţia procesuală, după cum urmează: recurenţilor-reclamanţi, intimaţilor-pârâţi D. şi E., Comisia de vânzare a spaţiilor comerciale sau prestări servicii din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, S.C. Foişor S.A., S.C. C. S.R.L. şi Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti în data de 29.02.2024 (conform dovezilor de la dosar), iar intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în data de 04.03.2024 (conform dovezii de la dosar).

În data de 11.03.2024, în termen procedural, au formulat punct de vedere la raport intimaţii-pârâţi D. şi E., prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 25.04.2024, în complet de filtru, fără citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având a analiza cu prioritate aspectul încadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul, pentru considerentele expuse în continuare.

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul în cazul în care susţinerile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Interpretarea acestor prevederi legale impune concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să deducă, spre analiză, critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi la motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conţină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar de legalitate.

Analizând memoriul de recurs în contextul celor arătate anterior, se constată că recurenţii-reclamanţi s-au prevalat doar în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., având în vedere că nu au dezvoltat critici propriu-zise de nelegalitate, care să poată fi subsumate acestor motive de casare.

- Astfel, deşi, printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi invocă existenţa unor motive contradictorii, aceasta nu este subsumabilă motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., din moment ce, sub un prim aspect, aceştia se rezumă la a expune aspecte privitoare la circumstanţe factuale în legătură cu "intabularea a două imobile care aveau acelaşi număr poştal", "pentru a evidenţia reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi", fără a arăta, însă, considerentele pretins contrare din cuprinsul deciziei atacate, care să fie de natură a atrage incidenţa acestui caz de casare.

În realitate, recurenţii-reclamanţi se rezumă, de fapt, la a menţiona că susţinerile formulate pe calea apelului, în legătură cu nelegalitatea existenţei a două cadastre pentru suprafeţe diferite de teren, situate la aceeaşi adresă poştală, nu reprezentau un element nou, dedus judecăţii direct în apel, ci o simplă apărare de fond, fără a demonstra, însă, caracterul determinant al acestora în relaţie cu prezenta cale extraordinară de atac.

În aceste circumstanţe, critica formulată nu este în măsură să declanşeze mecanismul de exercitare a recursului, care presupune tocmai indicarea motivelor pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată prin hotărârea atacată nu este conformă cu regulile de drept incidente.

De asemenea, în mod inadecvat procedural, recurenţii-reclamanţi invocă, din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, existenţa unei contradictorialităţi "a reţinerii de către instanţa de apel a neîndeplinirii condiţiilor uzucapiunii", în condiţiile în care susţinerile formulate de părţi se limitează, în realitate, la a antama doar aspecte ce ţin de maniera de interpretare a probatoriului, de către instanţa de prim control judiciar, afirmând, în acest sens, că "s-a făcut dovada posesiei imobilului (...) cu martori, care au arătat că recurenţii au posedat şi folosit imobilul timp de 30 de ani şi că posesia lor era în calitate de proprietari".

Nu doar că aceste chestiuni nu sunt în măsură să atragă un control judiciar din perspectiva motivului de casare indicat (dată fiind lipsa unei argumentaţii juridice propriu-zise, care să contureze un eventual viciu al motivării hotărârii atacate, din această perspectivă), dar acestea sunt şi străine de analiză, în prezenta fază procesuală, prin aceea că supun dezbaterii exclusiv aspecte de temeinicie, incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

În acest sens, rezumându-se la a invoca faptul că intrarea în imobil a evaluatorului Primăriei Sector 2 Bucureşti s-ar fi realizat fără acordul recurenţilor, "iar simpla intrare şi fotografiere a imobilului de către un expert nu poate fi apreciată ca o recunoaştere a dreptului de proprietate al Primăriei Sector 2 Bucureşti", recurenţii-reclamanţi nu fac altceva decât să expună nemulţumiri legate de modul în care instanţa de apel a interpretat şi apreciat mijloacele de probă administrate în cauză, solicitând, practic, reevaluarea situaţiei factuale.

Or, fără a intra în analiza pe larg a acestor susţineri (supuse dezbaterii, de către recurenţi, şi prin prisma criticilor întemeiate pe cel de-al doilea motiv de casare invocat), se constată că, în legătură cu aspectele invocate, instanţa devolutivă de control judiciar a reţinut, în urma interpretării probatoriului, contrar celor afirmate de către recurenţii-reclamanţi, existenţa unei "permisiuni de pătrundere în imobil a expertului desemnat de Primăria Sectorului 2 Bucureşti".

Aceste chestiuni, ce vizează modalitatea în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, pe baza interpretării probatoriul mijloacelor de probă, nu reprezintă, aşadar, aspecte de nelegalitate, care să poată fi deduse judecăţii în prezenta fază procesuală.

Cu alte cuvinte, în faţa instanţei de recurs nu se poate pune în discuţie o reapreciere sau o reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfăţişa critici de netemeinicie a hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele stabilite prin prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Or, o atare analiză este lăsată de legiuitor exclusiv judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili circumstanţele factuale din pricină.

Inclusiv simpla trimitere (contrară principiului conform căruia legea civilă nu poate retroactiva) la dispoziţiile art. 2.538 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (act normativ neincident în cauză în raport cu legea aplicabilă raportului juridic de drept substanţial, stabilită, în prezenta pricină, ca fiind reprezentată de dispoziţiile C. civ. de la 1864, date fiind dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prin aceea că, în speţă, s-a stabilit că posesia asupra imobilului a fost începută, de către autoarea reclamanţilor, în anul 1977) apare ca fiind formală, cât timp recurenţii-reclamanţi solicită, în realitate, o nouă dezlegare asupra chestiunilor de temeinicie ale cauzei (sens în care afirmă că "nu se poate aprecia că accesul expertului Primăriei Sector 2 Bucureşti s-a făcut cu acordul expres al recurenţilor-pârâţi"), pentru a contura, astfel, o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de către instanţele fondului.

Or, în acord cu cele evocate anterior, instanţa de recurs poate exercita doar un control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, iar nu şi unul de temeinicie, care să conducă la schimbarea cadrului factual, ca efect al reaprecierii probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

În aceste coordonate, critica recurenţilor-reclamanţi privitoare la existenţa unei motivări contradictorii, prin aceea că, în speţă, "nu se regăsesc cazurile de întrerupere a prescripţiei în mod natural sau în mod civil, conform regulilor art. 1.863-1.873 C. civ. de la 1864", formulată tocmai ca urmare a unei pretinse greşite reţineri a împrejurărilor de fapt (de la nivelul anului 2006) în care a avut loc efectuarea raportului de evaluare menţionat, nu este aptă a învesti legal prezenta instanţă de recurs, nededucând, practic, aspecte de nelegalitate din perspectiva motivului de casare invocat şi nici a celorlalte cazuri de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, se constată că, prin aceste susţineri, recurenţii-reclamanţi solicită, de fapt, o nouă evaluare asupra aspectelor de temeinicie, pentru a demonstra, în acest mod, continuitatea posesiei.

Or, modalitatea de exercitare a posesiei asupra imobilului, de către recurenţii-reclamanţi, reprezintă exclusiv o chestiune de apreciere a instanţelor devolutive, din moment ce stabilirea cadrului factual în raport cu probele administrate constituie apanajul exclusiv al acestora.

Drept urmare, faţă de această modalitate de expunere a susţinerilor din cadrul memoriului de recurs, se constată că afirmaţiile referitoare la existenţa unui viciu de motivare al deciziei atacate se sprijină, în realitate, pe argumente care vizează doar maniera de evaluare, alta decât cea propusă de recurenţii-reclamanţi, a mijloacelor de probă de către instanţa de apel, aspect incompatibil cu exerciţiul dreptului la recurs.

- Nici criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu deduc judecăţii aspecte de nelegalitate, supuse verificării jurisdicţionale în prezenta cale extraordinară de atac, recurenţii-reclamanţi rezumându-se doar la a reitera susţinerile formulate prin prisma celui dintâi motiv de casare invocat, însă, invocând, de această dată, o pretinsă aplicare greşită a normelor de drept indicate.

Astfel, deşi au menţionat că ar fi fost încălcate norme de drept din materia uzucapiunii de lungă durată (respectiv art. 1.890, art. 1.864 alin. (1) pct. 1, art. 1.865 alin. (1) pct. 3 şi 4 şi art. 1.847 C. civ. de la 1864), recurenţii-reclamanţi au făcut referire la aceeaşi stare de fapt, respectiv la lipsa "unei recunoaşteri exprese sau tacite a vreunui drept al Primăriei Sector 2 Bucureşti, întrucât pătrunderea expertului în imobil s-a făcut fără ştiinţa şi fără acordul recurenţilor-reclamanţi", pentru a susţine, în continuare, lipsa existenţei unui "act de recunoaştere neîndoielnic şi fără echivoc" din partea lor.

Or, în raport cu aceste aspecte, prima instanţă, procedând la interpretarea mijloacelor de probă, a stabilit, în legătură cu raportul de evaluare întocmit de către S.C. G. S.R.L., că "realizarea raportului, de către titularul dreptului de proprietate de la aceea vreme, în luna august 2006, a întrerupt posesia de lungă durată la perioada de 29 de ani", din moment ce "efectuarea expertizei s-a realizat cu deplasarea la faţa locului a expertului, fapt dovedit prin ataşarea de poze de la faţa locului".

La rândul său, instanţa de apel, devoluând fondul, a menţinut raţionamentul juridic al primei instanţe, reţinând, în legătură cu aceste chestiuni, că "fotografiile ataşate raportului de evaluare realizat în anul 2006 confirmă pătrunderea expertului în imobilul evaluat", respectiv că, "potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, reclamanţii erau singurii care exercitau posesia asupra imobilului în litigiu în august 2006, astfel că permisiunea de pătrundere în imobil a expertului desemnat de Primăria Sectorului 2 Bucureşti a reprezentat o recunoaştere, de către reclamanţi, a dreptului de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale."

În aceste condiţii, susţinerea în sensul că aspectul că recurenţii-reclamanţi i-ar fi permis expertului intrarea în imobil "nu reiese din nicio probă din dosarul cauzei", apare ca fiind formală, din moment ce, rezultă cu claritate din decizia atacată că, pe baza împrejurărilor de fapt dovedite prin planşele foto şi prin proba testimonială, instanţa de apel a extras o prezumţie simplă, realizând deducţia logică referitoare la aspectul factual contestat.

Or, a afirma, la acest moment procesual, contrariul, în sensul inexistenţei unei permisiuni de pătrundere în imobil a expertului, reprezintă o nesocotire a limitelor în care se poate exercita controlul judiciar specific etapei jurisdicţionale ce face obiectul analizei.

În consecinţă, în acord cu cele statuate anterior, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor prezentei căi extraordinare de atac.

În alţi termeni, întinderea controlului judiciar al instanţei de recurs este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, astfel încât simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs.

În egală măsură, se observă şi că motivele în sensul că în ceea ce priveşte "cazul de întrerupere prevăzut de art. 1.864 alin. (1) pct. 1 vechiul C. civ., nu este îndeplinit termenul de lipsire a posesiei imobilului pe o perioadă mai mare de 1 an", nu antamează soluţia instanţei de apel, care a reţinut ca fiind incidentă o altă situaţie întreruptivă de posesie decât cea indicată de către recurenţi, respectiv cea reglementată de dispoziţiile art. 1.865 pct. 3 C. civ. de la 1864.

Or, această modalitate de redactare a motivelor de recurs nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate punctuale şi riguroase în legătură cu considerente care îşi au corespondent în dezlegările în drept, date de instanţa de apel.

Ca atare, inclusiv invocarea de către recurenţii-reclamanţi a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apare ca fiind formală, susţinerile acestora nereprezentând veritabile critici de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, ci vizează, în principal, situaţia de fapt a litigiului, fără avea legătură cu raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Având în vedere că recurenţii nu au arătat care sunt criticile de nelegalitate a deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1148A din 25 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1148A din 25 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2024.