Surface right claim rejected; appeal dismissed as unfounded, leasehold not real property right.

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. x/2018, la data de 4 iunie 2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Ploieşti, prin Primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună recunoaşterea dreptului de superficie al reclamantei asupra terenului proprietatea pârâtei în suprafaţă de 3.152 mp, situat în Ploieşti, str. x, jud. Prahova, aferent construcţiilor proprietatea A. S.A., înscrise în Cartea Funciară nr. x Ploieşti şi a celorlalte bunuri (pod rulant, basculă, platforme betonate de încărcări - descărcări şi depozitare mărfuri şi materiale) care fac proprie folosinţa acestor construcţii, precum şi obligarea pârâtului să îi permită exercitarea deplină şi netulburată a acestui drept. De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Prahova

Prin sentinţa civilă nr. 1413 din 13 iunie 2019, Tribunalul Prahova, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 1152 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A.. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1413 din 23 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul Prahova.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 1744 din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1152 din 23 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

5. Decizia Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 2941 din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1413 din 23 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul Prahova.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

A arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 492 din C. civ. de la 1864, interpretând eronat actele şi situaţiile juridice deduse judecăţii, cu referire la naşterea dreptului de superficie. Instanţa a dat o importanţă necuvenită contractului de închiriere nr. x/1999, lăsând fără relevanţă situaţia juridică a edificării construcţiilor în perioada anilor 2006-2008 în baza unor autorizaţii de construire succesive emise chiar de intimat, care şi-a exprimat astfel consimţământul cu privire la edificare. Dreptul său de proprietate asupra construcţiilor a fost notat în cartea funciară şi, raportat la particularităţile speţei, dreptul de superficie s-a născut ope legis la data edificării construcţiilor.

În opinia sa, existenţa dreptului de superficie a fost calificată drept o excepţie de la regula accesiunii imobiliare artificiale, iar cel care deţine o construcţie edificată pe terenul altuia devine titularul unui drept de superficie făcând dovada contrară accesiunii, ca prezumţie de proprietate.

Cu referire la jurisprudenţa instanţei supreme, a învederat că, şi în situaţia în care ar fi avut încheiat în prezent cu intimatul un contract de închiriere, acţiunea de faţă ar fi fost perfect admisibilă, în principiu, în sensul valorificării optime a bunurilor pe care le deţine şi în sensul securizării dreptului de proprietate asupra investiţiei efectuate. Cu atât mai mult, în situaţia de faţă dovedeşte un interes actual şi legitim în promovarea acţiunii de recunoaştere a dreptului de superficie, făcând referire la notificările repetate, în sensul predării investiţiei către intimat, precum şi acţiunea înregistrată sub nr. x/2018, fapte care creează un sentiment de insecuritate.

Tot prin cererea de recurs, recurenta a susţinut că, în interpretarea sa, convenţia la care se face referire în decizia de casare, nu se referă la un act special întocmit în sensul naşterii/constituirii dreptului de superficie, aşa cum concluzionează instanţa de apel, ci la un act din care să rezulte acordul neechivoc al proprietarului terenului cu privire la edificarea construcţiilor.

Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare şi nu a efectuat propria analiză referitoare la consimţământul intimatului cu privire la edificare, exprimat prin emiterea autorizaţiilor de construire succesive, consimţământ care are valoarea unei convenţii, precum şi actele emise de intimat în urma corespondenţei purtate cu recurenta.

În acest sens, a arătat că decizia recurată nu răspunde apărărilor reclamantei cu privire la voinţa concordantă a părţilor nu doar la încheierea, ci şi în timpul derulării contractului de închiriere nr. x/1999 şi a celor privind interpretarea clauzelor îndoielnice.

Interpretarea instanţei de apel cu privire la art. 23 din contractul de închiriere este contrară dispoziţiilor art. 1266 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora la stabilirea voinţei concordante a părţilor se va ţine seama şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului, pe care instanţa de apel a omis să îl analizeze. În acest sens, a arătat că intimatul a deschis cartea funciară pentru a facilita notarea, în favoarea firmei recurente, a dreptului de proprietate privind construcţiile şi tot intimatul, pe toată perioada negocierilor privind încheierea unui nou contract de închiriere sau concesionare sau vânzare cumpărare a terenului aferent, a avut o atitudine favorabilă rezolvării situaţiei, tocmai în considerarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor al recurentei.

A învederat că, în măsura în care clauza contractuală aflată în dispută va fi apreciată ca fiind îndoielnică, trebuie să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 1268-1269 din C. civ., în sensul interpretării în favoarea celui care se obligă.

Cu referire la corecta interpretare şi aplicare a prevederilor art. 23 din contractul de închiriere, precum şi la demersurile susţinute şi ferme ale recurentei vizând continuarea raporturilor contractuale cu intimatul, a expus situaţia de fapt şi a aratat că împrejurarea potrivit căreia, la data emiterii notificării de încetare a contractului, folosea terenul proprietatea municipiului Ploieşti fără existenţa unei forme contractuale, a reprezentat rezultatul culpei exclusive a primăriei.

A apreciat că a fost indusă în eroare de intimat prin exprimarea acordului de principiu/avizului favorabil faţă de prelungirea contractului sau cumpărarea terenului sau concesionarea acestuia, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, inclusiv prin invitaţia de a participa la şedinţa de negociere a preţului contractului ce urma a fi încheiat, pentru ca, ulterior datei expirării contractului, să fie notificată recurenta cu privire la obligaţia eliberării terenului.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

7. Apărările formulate

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul Municipiul Ploieşti a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

8. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A., societate aflată în insolvenţă, prin administrator judiciar - Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva deciziei nr. 2941 din 9 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi s-a fixat termen de judecată la 18 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 2941 din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. S.A, prin administrator judiciar.

Prioritar, se constată că hotărârea recurată a fost pronunţată în rejudecare, ca urmare a admiterii recursului declarat în primul ciclu procesual de către reclamantă, prin decizia civilă nr. 1744 din 23 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa casării deciziei nr. 1152 din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel. Fiind reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv lipsa motivării, instanţa de recurs a casat, în întregime, decizia recurată şi a dispus ca instanţa de apel, în rejudecare, să stabilească legea aplicabilă cauzei şi să expună propriului raţionament faţă de situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii.

Recurenta A. S.A. critică hotărârea instanţei de apel, apreciind că există mai multe argumente de nelegalitate, circumscrise motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că incidenţa acestuia este atrasă de aplicarea eronată a normelor de drept material cuprinse în art. 492 din C. civ. de la 1864 întrucât, raportat la particularităţile speţei, dreptul de superficie s-a născut ope legis, la data ridicării construcţiilor, existând consimţământul intimatului cu privire la edificare.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea de constatare a dreptului de superficie asupra terenului în suprafaţă de 3.129 mp situat în Ploieşti, str. x jud. Prahova, pe care au fost ridicate o serie de construcţii de către recurenta A. S.A.

Dreptul de superficie este un drept real care permite unei persoane (superficiar) să devină proprietarul construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor pe un teren aparţinând unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosinţă. Dreptul de superficie constituie o excepţie de la regula accesiunii imobiliare, reglementată de dispoziţiile art. 492 din C. civ. de la 1864, text de lege indicat de reclamantă ca fiind temeiul juridic al demersului judiciar.

Regimul juridic al dreptului de superficie nu era definit prin nicio dispoziţie legală sub imperiul vechiul C. civ., fiind rezultatul jurisprudenţei şi doctrinei, care sunt unanime în sensul că se dobândeşte în baza înţelegerii părţilor, legatelor, prescripţiei achizitive sau legii. În lipsa unei dispoziţii legale, a unui legat sau dacă condiţiile prescripţiei achizitive nu sunt îndeplinite, existenţa unei convenţii între proprietarul terenului şi persoana care a edificat construcţiile este obligatorie pentru a dobândi acest drept real. Simplul fapt de a ridica construcţii, chiar de bună credinţă, în lipsa unui acord, nu conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra acestora şi la dezmembrarea dreptului de proprietate asupra terenului.

În cauza pendinte, recurenta se prevalează de lege dar şi de acordul părţilor, ca modalitate de constituire a dreptului de superficie şi, în acest sens, face referire atât la contractul de închiriere nr. x/1999 încheiat cu autoritatea locală, cât şi la acordurile, avizele şi autorizaţiile de construire emise de aceasta.

Procedând la verificarea legalităţii hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 492 din C. civ., în analizarea premiselor constituirii dreptului de superficie din perspectiva examinării condiţiei privind dreptul de proprietate asupra unor construcţii edificate de recurentă pe terenul intimatului.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că între părţi a existat un raport juridic contractual care a luat naştere prin încheierea contractului de închiriere nr. x din 7 iulie 1999, ce a avut ca obiect material terenul în suprafaţă de 3.129 mp situat în Ploieşti, str. x jud. Prahova.

Convenţia a instituit dreptul locatarului de a efectua investiţii şi de a construi pe imobilul închiriat. Însă, aceeaşi convenţie, la art. 23, a prevăzut că "la expirarea duratei prezentului contract, în cazul neîncheierii de către A. S.A. Galaţi a unui nou contract în baza art. 2 alin. (2), investiţia realizată va deveni proprietatea Consiliului Local al Municipiului Ploieşti."

Analizând contractul încheiat între părţi, prin prisma dispoziţiilor art. 977 din C. civ., Înalta Curte validează raţionamentul instanţei de apel prin aplicarea tehnicii de interpretare a clauzelor contractuale în mod coroborat, potrivit voinţei părţilor contractante. Dispoziţia contractuală menţionată nu dispune dezmembrarea dreptului de proprietate supra terenului care apaţine pârâtului Municipiul Ploieşti. Actul juridic invocat de recurentă este un contract de închiriere care permite efectuarea de investiţii, cu fondurile proprii ale chiriaşului, construcţiile urmând a fi edificate pe terenul proprietatea autorităţii locale, care, la încetarea raportului contractual, devine şi proprietara construcţiilor astfel edificate.

În considerarea acestui raport contractual, care permitea efectuarea de investiţii de terenul închiriat, autoritatea locală a emis avizele şi autorizaţiile de constuire de care se prevalează recurenta.

Înalta Curte reţine că nici contractul de închiriere şi nici actele unilaterale menţionate nu pot constitui un izvor al dreptului de superficie, întrucât reglează un alt tip de raport juridic.

În conţinutul dreptului de superficie intră un drept de folosinţă asupra terenului proprietatea altei persoane, care cuprinde şi o posesie specifică (ius possidendi), ca atribut al dreptului de proprietate privată divizat între nudul proprietar şi superficiar, situaţie incompatibilă cu dreptul personal care se naşte în favoarea unui chiriaş, titular al unui drept de creanţă, cum s-a reţinut în speţă.

Contractul de închiriere dă naştere unui raport juridic între părţi cu un conţinut specific, diferit de efectul superficiei, când se ajunge la o dezmembrare a dreptului de proprietate aparţinând celui pe fondul căruia se edifică lucrarea şi care presupune o convenţie în acest sens, în termeni neechivoci.

Autorizaţiile de construire sunt acte de autoritate ale administraţiei publice locale, în baza cărora se pot executa lucrări de construcţii şi se asigură aplicarea măsurilor legale cu privire la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea obiectivelor de investiţii, respectiv pentru dezafectarea construcţiilor şi amenajărilor, avizele şi acordurile fiind formalităţi premergătoare acestora.

Din perspectiva raţionamentului urmat, singurul care poate face obiectul examinării în prezentul recurs, se constată că, în acord cu dispoziţiile C. civ., instanţa de apel a dat eficienţă întregului conţinut al prevederilor contractuale, pe care le-a coroborat cu celelalte acte emise de autoritatea locală, reţinând că recurenta nu putea avea o altă calitate decât cea care derivă din contract, respectiv, de chiriaş şi că, prin urmare, în aplicarea stipulaţiilor contractuale, are obligaţia de a preda construcţiile, la încetarea contractului, către partenerul contractual.

În concluzie, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, nu există un acord al părţilor cu privire la constituirea unui drept de superficie asupra terenului aferent construcţiilor, care să rezulte din convenţia încheiată sau din alte acte ulterioare - avize, autorizaţii - ci, dimpotrivă, părţile s-au înţeles să predea întregul imobil - terenul închiriat şi investiţiile realizate - la sfârşitul contractului de închiriere.

Mai mult, nu se poate reţine nici dobândirea dreptului real pretins, ope legis, aşa cum se susţine în cererea de recurs. Pe de o parte, naşterea dreptului de superficie prin efectul legii, exclude convenţia părţilor. Or, recurenta a susţinut, pe tot parcursul procesului, existenţa unui acord în sensul constituirii superficiei. Pe de altă parte, nu există niciun act normativ care să vizeze situaţia dedusă judecăţii. Legiuitorul nu a înţeles să recunoască dreptul de superficie cu caracter recognitiv şi constatator asupra suprafeţelor de teren închiriate pentru a asigura o normală folosinţă a investiţiilor. Dreptul de superficie rezultă din lege doar în anumite situaţii de excepţie, expres reglementate, care nu se regăsesc în cauză.

În realitate, aşa cum a reţinut instanţa de apel, prin contractul de închiriere nr. x din 7 iulie 1999, autoritatea locală a transmis recurentei dreptul de a folosi terenul, ca obiect al unei obligaţii personale, rezultate din contract, pentru o anumită perioadă de timp, iar nu ca atribut al proprietăţii, pe durata construcţiei. Încetarea contractului de închiriere nu a condus la transformarea detenţiei precare în drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate. De asemenea, nici celelalte acte emise de autoritatea locală nu au un asemenea efect juridic.

În concluzie, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 492 din C. civ., criticile recurentei reclamante, sub acest aspect, fiind nefondate.

Jurisprudenţa invocată în cererea de recurs nu are relevanţă în cauză, întrucât dreptul românesc contemporan nu acordă practicii judiciare calitatea de izvor de drept, principiului separaţiei puterilor în stat şi al legalităţii atribuind puterii judecătoreşti competenţa aplicării legii edictate de puterea legislativă. Mai mult, decizia la care face referire vizează o altă situaţie de fapt faţă de cea dedusă judecăţii pe calea prezentului demers judiciar.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, primul motiv de recurs urmează a fi respins, ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că decizia recurată nu este motivată corespunzător întrucât nu a oferit niciun răspuns apărărilor referitoare la voinţa concordanţă a părţilor şi interpretarea clauzelor îndoielnice ale convenţiei.

Însă, nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deşi prin art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecăţii. Astfel, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt şi de drept, că nu sunt analizate dispoziţiile legale incidente. Instanţa de apel a explicat, detaliat, raţionamentul pentru care apelul reclamantei nu poate fi primit şi a analizat inclusiv conţinutul art. 23 din convenţia ce reprezintă acordul părţilor.

Aşadar, concluzia instanţelor de fond şi soluţia adoptată în cauză nu sunt consecinţa ignorării apărărilor formulate de către recurentă ci a reţinerii ca întemeiată a apărării autorităţii locale, în sensul că părţile au urmărit închirierea terenului iar nu dezmembrarea dreptului de proprietate asupra acestuia.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă, ca nefondată.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta critică modalitatea în care instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 23 din contractul de închiriere, apreciind că soluţia la care s-a oprit încalcă dispoziţiile art. 1266-1269 din noul C. civ., respectiv art. 977 - 985 din vechiul C. civ.

Însă, nici aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu sunt fondate.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale cuprinse în C. civ., care reglementează regulile de interpretare ale actului juridic, au fost corect aplicate de către instanţa de apel, în decizia recurată.

Din analiza clauzelor contractuale, în principal a art. 23 din contractul de închiriere, Înalta Curte reţine că, în mod corect, a fost interpretată voinţa părţilor ca fiind aceea ca locatarul să folosească terenul închiriat şi să construiască pe acesta, urmând ca investiţiile să treacă în patrimoniul autorităţii locale, la încetarea raportului contractual.

Ipoteza agreată de părţi, însuşită prin semnătură, nu condiţionează pierderea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, la încetarea contractului de închiriere, de existenţa în sarcina recurentei a unei situaţii culpabile, aşa cum susţine aceasta în cererea de recurs.

De altfel, recurenta a încercat, prin intermediul instanţei de judecată, să prelungească raportul contractual, însă demersul său a fost respins prin sentinţa civilă nr. 8945 din 3 noiembrie 2016 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin respingerea apelului.

Prin urmare, nu prezintă relevanţă corespondenţa dintre părţi, deschiderea cărţii funciare, avizele emise de autoritatea locală sau valoarea investiţiilor.

Conţinutul convenţiei este clar, voinţa părţilor a fost stabilită prin raportare la dispoziţiile contractuale, soluţia instanţei de apel fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 977 şi următoarele din C. civ.

În ceea ce priveşte argumentul referitor la încălcarea, de către autoritatea locală, a principiului bunei-credinţe şi inducerea în eroare a recurentei, un atare argument ţine de valabilitatea actului pretins şi ar fi trebuit dedus cercetării judecătoreşti printr-o acţiune specifică intentată de recurentă, cu alte cerinţe şi consecinţe juridice.

Înalta Curte reţine că, dat fiind regimul de cale extraordinară de atac a recursului, circumscrisă exclusiv unui control de legalitate a hotărârii instanţei de apel atacate, elementele de fapt ale litigiului ori aprecierile realizate de instanţele de fond asupra acestora nu mai pot fi contestate ori rediscutate în această etapă procesuală. Intră în această categorie, şi nu vor fi analizate, toate aspectele de fapt detaliate în cererea de recurs şi care se referă la relaţiile dintre părţi, corespondenţa acestora, atitudinea autorităţii locale şi demersurile recurentei.

În considerarea acestor argumente, şi acest motiv de recurs va fi respins, ca nefondat.

Dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar - Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva deciziei civile nr. 2941 din 9 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar - Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva deciziei civile nr. 2941 din 9 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2024.