Scope of compensation claims for Bessarabia property: mandatory sworn declaration limits request to specific goods cited within statutory deadline

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 14.01.2022, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, au solicitat anularea în tot a deciziei de validare parţială nr. 6502/23.12.2021 în dosarul nr. x/2020, invalidarea Hotărârii nr. 2825/31.08.2020 a Comisiei Mun. Bucureşti în dosarul nr. x/2006, şi, pe cale de consecinţă, constatarea calităţii autoarei D., de persoană îndreptăţită la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 290/2003 pentru bunurile abandonate în Basarabia:

- teren arabil intravilan de 9 ha şi 8.100 mp pe teritoriul satului Medveja Mare, com. Micşuneşti, jud. Hotin;

- teren arabil, vie şi livadă de 10 ha şi 9.250 mp, toate situate în satul Botnăreşti-Noi, com. Ţănţăreni, jud. Tighina, împreună cu teren categoria curţi construcţii de 1.180 mp şi construcţii edificate [conac (suprafaţă utilă de 120 mp) + casă 3 camere (suprafaţă utilă de 60 mp), anexe (grajduri pentru vaci (15 mp), pentru cai (15 mp), pentru porci (10 mp) şi pentru găini (30 mp), hambar (50 mp) şi porumbar (10 mp) şi fântână] pe terenul de 1.180 mp din satul Botnăreşti-Noi, corn Ţănţăreni, jud. Tighina;

- 1/3 dintr-un lot de 10 ha situat în jud. Tighina, adică 33.333,3 mp atribuiţi minorelor E. şi Lidia conform sentinţei de divorţ nr. 30/22.03.1929 pronunţate între soţii F. şi D. (devenită după căsătorie D.);

- recolta anului 1944 aferentă livezii de pruni în suprafaţă de 7 ha şi 8.000 mp din terenul de mai sus de 10 ha şi 9.250 mp situat în satul Botnăreşti-Noi, com. Ţănţăreni, jud. Tighina;

- recolta anului 1944 aferentă plantaţiei de viţă de vie amplasate pe 3 ha şi 1250 mp din terenul de mai sus de 10 ha şi 9.250 mp situat în satul Botnăreşti-Noi, com. Ţănţăreni, jud. Tighina.

În conformitate cu art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 5, art. 8 alin. (7) din Legea 290/2003, alin. (4) şi (5) ale art. 2 din Norma metodologică pentru aplicarea legii nr. 290/2003, art. 4 şi 8 din Legea nr. 164/2014.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1132/05.07.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţi; a modificat decizia nr. 6502/23.12.2021 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 9/1998; a constatat dreptul reclamanţilor la compensaţii băneşti pentru următoarele bunuri: - suprafaţa de 10 ha 6.245 mp din localitatea Bontăreştii-Noi, comuna Ţânţăreni, judeţ Tighina; teren arabil cu 2600 butuci de vie şi 300 copaci fructiferi; suprafaţa de 9 ha 8.100 mp din localitatea Medveja Mare, jud. Hotin; recolta aferentă anului 1944 pentru 2600 butuci de vie şi 300 copaci fructiferi aflate pe suprafaţa de teren de 10 ha 6245 mp; a respins ca neîntemeiată contestaţia pentru restul bunurilor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 619 A din 27 aprilie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi C., B. şi A. şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 1132/05.07.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2022; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a constatat dreptul reclamanţilor la compensaţii băneşti pentru următoarele bunuri: terenul arabil în suprafaţa de 10 ha şi 9.250 mp situat în satul Botnăreşti Noi, comuna Ţânţăreni, jud. Tighina; terenul arabil în suprafaţa de 9 ha şi 8.100 mp situat în satul Medveja Mare, comuna Micşuneşti, jud. Hotin; a menţinut soluţia respingerii în rest a contestaţiei; a respins cererea apelanţilor-reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 11.05.2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de apelanţii-reclamanţi C., B. şi A. privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 619/27.04.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în dosarul nr. x/2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 619 A din 27 aprilie 2023 şi a încheierii din 11.05.2023 au declarat recurs reclamanţii C., B. şi A., invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

La pct. I din memoriul de recurs, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că decizia nr. 619 A din 27 aprilie 2023 şi încheierea din 11.05.2023 au caracter definitiv potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 164/2014.

Subsidiar acestui motiv şi consecutiv respingerii acestuia, la pct. II din memoriul de recus, recurenţii arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii pretind că în ce priveşte întinderea obiectului cererii de despăgubire, respectiv limitele învestirii autorităţii competente să dispună acordarea de despăgubiri, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, precum şi art. 2 alin. (2) al H G. nr. 1120/2006 (Normele metodologice ale Legii nr. 290/2003).

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale reise că petenţii îşi pot dovedi proprietatea asupra bunurilor părăsite prin înscrisuri certificate de autorităţi sau prin declaraţia autentică a petentului însoţită de declaraţiile altor doi martori. Or, dovada proprietăţii a fost realizată prin înscrisurile certificate de autorităţi.

Dreptul petentului de a recurge şi la declaraţia (proprie şi a martorilor) nu poate să-1 priveze pe acesta de ceea ce rezultă din înscrisurile certificate de autorităţi. Acesta este un drept al petentului - de a recurge, în lipsa înscrisurilor din perioada refugiului, la declaraţia proprie şi cele ale martorilor. Ar fi abuzivă interpretarea dispoziţiilor de o manieră ce ar conduce la anihilarea dovezii de proprietate rezultând din înscrisurile certificate de autorităţi, întrucât nu a existat o declaraţie autentică (a petentului/martorilor) ori că declaraţia nu s-ar suprapune în totalitate înscrisurilor emanând de la autorităţi.

Arată recurenţii că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi a reţinut că proprietatea asupra bunurilor părăsite în Basarabia a fost dovedită prin înscrisuri autentice, certificate de autorităţile competente.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii invocă existenţa unor considerente contradictorii, arătând că instanţa a reţinut că declaraţiile martorilor nu erau nici necesare, nici suficiente, însă a interpretat aceste declaraţii în sensul restrângerii obiectului cererii de despăgubire doar la cele două terenuri menţionate în declaraţii.

Pe de o parte, Curtea reţine că declaraţiile martorilor sunt permise numai în completarea situaţiilor cuprinse în înscrisurile certificate iar, pe de altă parte, deşi înscrisurile certificate sunt clare, instanţa apreciază că declaraţiile martorilor produc efecte, în sensul restrângerii obiectului cererii doar la bunurile menţionate în declaraţiile martorilor.

Recurenţii susţin că situaţia descrisă de înscrisurile certificate de autorităţi este interpretată restrictiv prin aceea că bunurile imobile (conac şi anexe) şi mobile (recoltă) menţionate expres în înscrisurile certificate, sunt înlăturate, pentru că nu sunt menţionate în declaraţiile martorilor G. şi H., fără însă ca declaraţiile martorilor I. şi J., în care sunt precizate toate bunurile pentru care se solicită despăgubiri, să fie analizate (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază). Nu există niciun temei legal pentru a exclude de la despăgubire bunurile cuprinse în înscrisurile certificate, dar nemenţionate în declaraţiile martorilor.

Din formularea art. 5 alin. (1) reiese doar că cererea trebuie însoţită de acte doveditoare, certificate de autorităţi sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, fără însă să putem afirma că inclusiv aceste declaraţii ar trebuie depuse în termenul legal de formulare a cererii de despăgubire.

Chiar formularea art. 4 din Legea nr. 164/2014, trădează ideea unor momente diferite între depunerea cererii şi depunerea declaraţiilor, utilizând termenul completare.

În al doilea rând, asupra neindividualizării unui bun sau altuia, în cererile formulate de autoarea E., aceasta insistă asupra faptului (întemeiat pe realitatea istorică) că doreşte despăgubiri pentru întreaga avere abandonată în Basarabia. Pentru aceste motive, atât cererea iniţială şi, în special, Adresa nr. x/02.12.2004, conţin două precizări esenţiale ale petentei, din acest punct de vedere: (i) "precizez că averea pentru care solicit despăgubiri precizată în declaraţia pe propria răspundere se completează cu actele anexate dosarului" şi (ii) "această precizare pentru o expertiză a întregii averi."

Adresa nr. x/02.12.2004 a fost depusă la Prefectura Mun. Brăila, după ce autoarea, în vârstă de 84 ani şi fără pregătire juridică, depusese la 7297/12.11.2004, Declaraţia pe propria răspundere autentificată sub nr. x/12.11.2004.

Cererea de despăgubire este inexactă din acest punct de vedere, însă această lipsă nu este de natură a oferi temei pentru nerecunoaşterea dreptului la despăgubire pentru construcţiile aflate pe terenul de 10 ha şi 9.250 mp ori pentru recoltele aferente celor două terenuri pentru care instanţa a recunoscut dreptul la despăgubire.

Cererea de acordare a compensaţiilor băneşti pentru bunurile abandonate în Basarabia, înregistrată sub nr. x/17.09.2003, a fost formulată pentru toate bunurile rămase în acea provincie.

În considerentele hotărârii recurate sunt precizate doar înscrisurile în care autoarea/martorii s-ar fi referit doar la cele 2 terenuri, fără însă să precizeze solicitările exprese ale autoarei (Adresa nr. x/02.12.2004) ca despăgubirile să fie aferente întregii averi abandonate în Basarabia (aşa cum aceasta reiese din depunerea înscrisurilor certificate de autorităţi) şi nici asupra declaraţiei martorilor depuse la termenul din 13.03.2023.

Chiar dacă nu ar fi dovedit cu înscrisuri emise de autorităţi (Anexa nr. 2 a cererii introductive), dovada recoltelor se face cu înscrisurile depuse (din care reiese că autoarea deţinea terenul respectiv); legea nu cere dovada expresă a acestor recolte -dificil de realizat chiar şi în condiţii de pace-, în sensul prezentării altor înscrisuri decât cele care dovedesc proprietatea asupra terenului pe care se află. Interpretarea art. 5 alin. (2) al Legii nr. 164/2014 permite petenţilor să fie despăgubiţi fără să dovedească recolta (ca în cazul bunurilor imobile), fiind suficientă o simplă cerere.

Solicitarea despăgubirilor pentru recolte a fost formulată în termenul legal, întrucât fuseseră depuse contractul de vânzare cumpărare din 1928 şi promisiunea de vânzare (Anexa nr. 2 a cererii de chemare în judecată), înscrisuri din care reiese existenţa acestor plantaţii.

La pct. III din memoriul de recurs, recurenţii invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la soluţia instanţei referitoare la cota de 1/3 din lotul de 10 ha atribuit conform Sentinţei de divorţ nr. 30/22.03.1929, minorelor E. şi K..

Recurenţii învederează că cererea depusă de petenta E. sub nr. x/2003 şi cererea depusă de petenta K. sub nr. x/6.11.2003 au vizat despăgubiri pentru toate bunurile rămase în Basarabia - atât bunuri proprii, cât şi ale mamei petentelor (terenuri, construcţii, recolte)- şi au făcut obiectul aceluiaşi dosar.

Cererea K. nu a fost soluţionată sau a fost soluţionată, implicit, prin Decizia nr. 6502/2021. Deciziile de validare nr. 6502/2021 şi nr. 6503/2021, deşi menţionează doar bunurile D. şi ale E. se referă totuşi şi la bunurile K., adică cota de 1/3 (sau mai exact 1/6) din lotul de 10 ha atribuit fiicelor minore în urma divorţului D..

Recurenţii fac trimitere la conţinutul Fişei de lucru a dosarului nr. x/2020 şi critică motivarea deciziei de validare nr. 6502/2021 -eliptică, lapidară şi incompletă din punctul de vedere al bunurilor la care se referă sau a autorilor deposedaţi- care conţine şi modul în care ANRP a soluţionat şi cererea de despăgubire a K..

Instanţa de apel a aplicat eronat normele de drept material considerând că petentele trebuie să declare expres bunurile a căror despăgubire o solicită, apreciind totodată că această declaraţie ar trebui realizată în termenul de depunere a cererii, sub sancţiunea decăderii.

Susţin recurenţii că atunci când s-a pronunţat asupra admiterii apelului ANRP asupra cotei de 1/6 aparţinând K., respectiv a respingerii apelului reclamanţilor privind cota de 1/6 a E., instanţa de apel a încălcat art. 5 alin. (1) al Legii nr. 290/2003, alin. (1) al art. 3, art. 4 al Legii nr. 164/2014, în sensul ignorării cererii formulate de petentele E. şi K.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 13 martie 2024, formulată în termen legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata arată că hotărârea instanţei de apel este susceptibilă de recurs, iar din cuprinsul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din H.G. nr. 1120/2006 -pretins a fi încălcate de către instanţa de apel- reiese că legiuitorul a instituit obligativitatea depunerii acestor declaraţii pe proprie răspundere a solicitanţilor tocmai pentru a evita eventuale neclarităţi din cuprinsul cererilor şi pentru a determina cât mai exact obiectul acestora, respectiv limitele învestirii autorităţilor competente.

În susţinerea caracterului nefondat al recursului, intimata face trimitere la declaraţia pe propria răspundere autentificată prin încheierea nr. 4935 din 12.11.2004, declaraţiile martorilor G. şi H., petiţia înregistrată la Comisia Municipiului Bucureşti sub nr. x din 21.02.2013.

Deşi în actul de vânzare-cumpărare din data de 6.04.1928 este menţionat că pe suprafaţa de 10 ha 6.245 mp cumpărată de autoare se găseşte şi un conac, alte construcţii şi dependinţe, se poate constata că acordarea de compensaţii pentru acestea nu a fost solicitată.

Conacul şi construcţiile dobândite prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 6.04.1928, livada de pruni în suprafaţă de 7,8 ha şi viţa de vie amplasată pe 3,1250 ha din terenul de 10 ha şi 9.250 mp au fost indicate în cuprinsul cererii formulate în anul 2019 (de urgentare a soluţionării cererii iniţiale), după expirarea termenului legal (1.05.2007).

Referitor la cererea de acordare de despăgubiri pentru cota de 1/3 dintr-un lot de 10 ha situat în jud. Tighina, conform Sentinţei de divorţ nr. 30 din 22.03.1929 pronunţate între soţii F. şi D., poate viza doar cota de 1/3 a autoarei D., nu şi cota de 1/3 atribuită minorelor E. şi Lidia.

Cererea de acordare de despăgubiri pentru bunurile ce au aparţinut autoarei E. a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 2826/31.08.2020, validată prin Decizia nr. 6503/23.12.2021, acte administrative care nu au fost contestate şi nici anulate de instanţa de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 26 martie 2024, recurenţii au învederat că nu mai susţin motivul de recurs privind caracterul definitiv al hotărârii recurate, recursul având ca obiect doar punctele II şi III ale recursului motivat.

Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi motivat arătând că instanţa de apel a citat şi interpretat prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, precum şi art. 2 alin. (2) al II.G. nr. 1120/2006 (Normele metodologice ale Legii nr. 290/2003), sens în care, în esenţă, reiterează apărările din memoriul de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate -astfel cum au fost restrânse prin răspunsul la întâmpinare depus de recurenţi- şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii, pe de o parte, invocă existenţa unor considerente contradictorii iar, pe de altă parte, reclamă lipsa considerentelor pe care se întemeiază hotărârea instanţei de apel.

Din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele deciziei a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea hotărârii.

Invocând ipoteza existenţei unor considerente contradictorii, recurenţii pretind că instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor părăsite în Basarabia prin înscrisuri certificate de autorităţile competente iar, pe de altă parte, în analiza efectuată, a restrâns obiectul cererii de despăgubire doar la terenurile menţionate în declaraţiile martorilor, deşi acestea nu erau necesare sau suficiente.

Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurenţii pentru a susţine motivarea necorespunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei atacate, practic, recurenţii contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanţa de recurs a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii.

Examinarea deciziei recurate conduce la concluzia că nu există vreo contradictorialitate între considerentele instanţei de apel.

Anume, prealabil verificării dovezilor privind dreptul de proprietate, instanţa de judecata avea a analiza limitele învestirii Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin cercetarea întinderii obiectului cererii de despăgubire înregistrate de autoarea reclamanţilor, în termen legal.

Examinând cererile formulate în cadrul dosarului administrativ (cererea depusă la 17.09.2003, declaraţia autentificată sub nr. x/12.11.2004, cererea înregistrată sub nr. x/6.11.2003, petiţia înregistrată sub nr. x/21.02.2023, cererea înregistrată sub nr. x/8.03.2019) şi apărările ambelor părţi - reclamanţii susţinând că cererea a vizat "toate bunurile" autoarei D. rămase în Basarabia, iar pârâta a înţeles restrictiv obiectul solicitării de despăgubire, ce viza doar anumite bunuri-, instanţa de apel a statuat asupra caracterului fondat al susţinerilor Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Astfel, instanţa de apel a analizat cererile formulate de autoarea reclamanţilor, E. şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1928 şi în anul 1935, însă a concluzionat - opus susţinerilor reclamanţilor- în sensul că "nu s-a solicitat, în condiţiile şi termenul prevăzute de Legea 290/2003, acordarea de despăgubiri pentru conac, construcţii, dependinţe şi anexe, după cum nu s-a solicitat nici pentru recoltele anului 1944, aferente livezii de pruni şi plantaţiei de viţă de vie". Aceasta întrucât "obiectul cererii nu poate fi extins, chiar dacă din dovezile depuse de solicitant ar rezulta deţinerea mai multor bunuri decât cele indicate în cerere".

Prin urmare, curtea de apel nu s-a raportat la dovada dreptului de proprietate cu privire la respectivele bunuri, ci a stabilit ce anume a făcut obiectul solicitării formulate de autoarea recurenţilor, în temeiul Legii nr. 290/2003, prin evaluarea dată cererilor formulate în dosarul administrativ.

Rezultă că instanţa de apel a determinat obiectul cererii de despăgubire analizând conţinutul acesteia (extinderea solicitării realizându-se, nepermis, prin cererea de urgentare a soluţionării dosarului înregistrată sub nr. x/8.03.2019, formulată de moştenitorul petentei E., respectiv L.) şi nu, în mod necesar, prin raportare la declaraţiile martorilor, astfel cum, nejustificat, pretind recurenţii.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază întrucât instanţa de apel nu ar fi valorificat declaraţiile martorilor I. şi J. sau solicitările autoarei recurenţilor din Adresa nr. x/2.12.2004, precum şi declaraţia martorilor depusă la termenul din 13.03.2023.

Înalta Curte reţine că aspectele ce ţin de analiza şi interpretarea probatoriului reprezintă chestiuni de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel că aprecierea instanţei de apel asupra probelor (evaluate fiecare în parte şi toate în ansamblul lor, inclusiv declaraţiile martorilor) nu poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar, raportat la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmăreşte să supună instanţei de control judiciar verificarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest sens, pot fi examinate doar eventuale vicii de nemotivare, or instanţa de apel a detaliat considerentele privind coordonatele cererii de despăgubire - prin raportare la conţinutul cererilor ce se coroborează cu declaraţiile a doi martori- şi a reţinut caracterul neclar al precizării ce se referă la "întreaga avere", precum şi faptul că bunurile pentru care se solicită, în concret, despăgubiri sunt cele indicate în declaraţia autentificată sub nr. x/12.11.2004.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, există motivele de fapt şi de drept, instanţa de apel înfăţişând, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de apel.

Ca atare, sunt lipsite de temei criticile formulate cu referire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, art. 3 alin. (1), art. 4 din Legea nr. 164/2014, art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1120/2006.

Sunt nejustificate criticile recurenţilor prin care au susţinut că, în aplicarea acestor prevederi legale, instanţa de apel a determinat eronat limitele învestirii autorităţii competente să dispună acordarea de despăgubiri.

Deşi admit că "cererea de despăgubire este inexactă", recurenţii pretind că "această lipsă nu este de natură a oferi temei pentru nerecunoaşterea dreptului la despăgubiri pentru construcţiile aflate pe terenul de 10 ha şi 9.250 mp ori pentru recoltele aferente celor două terenuri pentru care instanţa a recunoscut dreptul la despăgubire."

În justificarea raţionamentului, recurenţii-reclamanţi susţin că au dovedit cu înscrisuri dreptul de proprietate cu privire la "toate bunurile" autoarei acestora, rămase în Basarabia, iar normele de drept material pretins a fi încălcate de instanţa de apel reglementează dreptul părţii de a completa probatoriul (înscrisuri certificate de autorităţi) cu declaraţia pe propria răspundere şi declaraţiile martorilor, fără ca acestea din urmă să fie de natură a limita întinderea dreptului de proprietate şi, implicit, obiectul cererii de despăgubire.

Această argumentare a recurenţilor-reclamanţi este una eronată, care ignoră dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1120/2006, precum şi regulile interpretării sistematice, ceea ce presupune lămurirea sensului unei norme juridice prin coroborarea acesteia cu alte dispozitii normative apartinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept.

Prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 nu impun întrunirea anumitor condiţii de formă în formularea cererii proprii pentru acordarea de despăgubiri, însă dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 reglementează în sarcina beneficiarilor legii speciale, obligaţia - iar nu dreptul, astfel cum nejustificat pretind recurenţii- de a depune declaraţia pe propria răspundere cu privire la bunurile ale căror compensare şi despăgubire le solicită.

Că este aşa reiese expressis verbis din conţinutul textului analizat, care prevede că "beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare şi despăgubire le solicită, cât şi dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensaţii parţiale, în bani sau în natură."

Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea -iar nu posibilitatea- indicării în mod expres a bunurilor a fost, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, aceea a eliminării oricăror ambiguităţi care ar putea apărea în conţinutul cererilor, garantând astfel o mai bună înţelegere şi interpretare a acestora.

Măsura este menită să asigure respectarea dreptului de dispoziţie al părţii care formulează cererea de despăgubire prin stabilirea obiectului şi părţilor dosarului administrativ şi, corelativ, a obligaţiei autorităţilor competente de a analiza dreptul la compensaţii băneşti în limitele cadrului stabilit.

În egală măsură, o asemenea cerere completată cu declaraţiaa pe propria răspundere, pe lângă beneficiul pe care îl deschide (concretizând, în măsura în care este formulată în termen şi însoţită de înscrisuri doveditoare, vocaţia la despăgubiri) poate avea şi consecinţe pe planul răspunderii juridice personale, în ipoteza în care datele oferite sunt incorecte.

Or, din împrejurarea că cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi nu rezultă, cum susţin recurenţii, că pentru a stabili limitele învestirii Comisiei Muncipiului Bucureşti este suficientă depunerea înscrisurilor privind dreptul de proprietate, de vreme ce dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 menţionează expres că petentul are obligaţia de a declara pe propria răspundere bunurile pe care le solicită.

Rezultă, potrivit celor arătate anterior, pe de o parte că determinarea întinderii obiectului cererii de despăgubire reprezintă o chestiune prioritară şi distinctă de cea a dovedirii proprietăţii iar, pe de altă parte, că declaraţia autentificată sub nr. x/12.11.2004 a fost necesară inclusiv pentru a identifica bunurile solicitate de autoarea recurenţilor şi nu pentru a completa probatoriul în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003.

Chiar dacă s-ar fi făcut dovada proprietăţii bunurilor deţinute de autoarea recurenţilor, prin depunerea de înscrisuri, care pot fi completate cu declaraţii de martori, conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, această împrejurare ar fi fost lipsită de efecte juridice din moment ce conacul, construcţiile, dependinţele, anexele, recoltele anului 1944 aferente livezii de pruni şi plantaţiei de viţă de vie nu au făcut obiectul cererile depuse de autoarea părţilor, în termenul legal, ci au fost indicate în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/8.03.2019, formulată după împlinirea termenului reglementat de legea specială.

Cu privire la cota de 1/3 din lotul de 10 ha situat în jud. Tighina, atribuită E. şi K. (respectiv 1/6, fiecare), recurenţii învederează aceleaşi argumente privind obiectul cererii nr. x/2003 şi cererii nr. x/2003 ce ar fi privit "toate bunurile" rămase în Basarabia.

Criticile privind obiectul cererii nr. x/2003 formulate de autoarea recurenţilor, E., în calitate de moştenitoare a mamei sale, D., au primit dezlegare în cuprinsul prezentei hotărâri, având caracter nefondat.

Referitor la cota de 1/6 din suprafaţa de 10 ha situată în jud. Tighina, atribuită lui E. prin Sentinţa de divorţ nr. 30/22.03.1929, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi au învestit instanţele de judecată cu cererea de lămurire a sentinţei nr. 1132/5.07.2022, ce a fost respinsă definitiv în dosar nr. x/2022.

În litigiul pendinte, instanţa de apel a reţinut că respectivul bun (1/6 din lotul de 10 ha situat în jud. Tighina) a făcut obiectul cererii de acordare a compensaţiilor băneşti pentru bunurile ce au aparţinut, în nume propriu, autoarei E., ce a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 2826/2020, validată prin Decizia nr. 6503/2021 a ANRP, ce nu face obiectul prezentei cauze.

Prin memoriul de recurs, părţile nu formulează critici concrete de nelegalitate privind considerentele hotărârii atacate, susceptibile de analiză în calea de atac a recursului.

Recurenţii expun situaţia de fapt într-o manieră proprie (pag. 6, ultimul alineat), în contextul în care decizia nr. 6502/2021 şi Hotărârea nr. 2825/31.08.2020 - ce fac obiectul cauzei- vizează solicitarea de acordare a compensaţiilor pentru bunurile ce au aparţinut autoarei D. şi nu bunurile proprii ale autoarei E..

A motiva recursul înseamnă atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor argumente punctuale privind dezlegările date de către instanţa de apel cu privire la limitele obiectului prezentei cauze, ce nu vizează şi Decizia nr. 6503/2021.

Este fără dubiu că această din urmă cerinţă nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, din moment ce recurenţii au omis să indice în ce a constat o eventuală greşeală de judecată săvârşită de instanţa de apel în legătură cu aplicarea normelor de drept în prezenta pricină.

Relativ la cota de 1/6 din suprafaţa de 10 ha situată în jud. Tighina ce i-a revenit K., în nume propriu, instanţa de apel a reţinut că nu face obiectul cererii nr. x/2003, întrucât această solicitare a vizat exclusiv bunurile ce au aparţinut mamei sale, D. iar nu şi bunurile proprii ale solicitantei.

Recurenţii afirmă contradictoriu fie că prin decizia de validare intimata "nu s-a pronunţat asupra cererii de despăgubire formulată de K." fie că "decizia de validare nr. 6502/2021 conţine practic şi modul în care ANRP a soluţionat şi cererea de despăgubire a K.".

Totodată, recurenţii invocă vicii de motivare a deciziei nr. 6502/2021 sub aspectul bunurilor la care se referă ori al autorului deposedat, care ar rezulta din conţinutul Fişei de lucru a dosarului nr. x/2020

Or, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja.

Cum, în raport de scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanţa superioară celei care a pronunţat decizia în apel, instanţă care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reiterând pe cele deduse judecăţii în calea devolutivă de prim control judiciar, recurenţii-reclamanţi au nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

În consecinţă, se va aprecia că în cauză a avut loc o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

În considerarea celor anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva deciziei nr. 619 A din 27 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva deciziei nr. 619 A din 27 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.