Delictual liability for state agent errors: evidentiary value of authentic documents and scope of vicarious liability for contracted experts

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III -a civilă la 2 decembrie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 1.144.562 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea 1.616.698 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 13 aprilie 2011, întocmit de către A. S.R.L. în dosarul nr. x şi valoarea de 472.136 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în comuna Cristian, judeţul Braşov, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă sau ca neîntemeiată.

De asemenea, a formulat şi cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu chemaţii în garanţie A. S.R.L. şi B., prin care a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1304 din 16 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva chemaţilor în garanţie A. S.R.L. şi B., ca tardivă.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1375A din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1304 din 16 septembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A anulat în parte sentinţa apelată şi, evocând fondul, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

A păstrat soluţia de respingere, ca tardivă, a cererii de chemare în garanţie.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Astfel, a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ. şi a prevederilor art. 1241 C. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, a arătat că noţiunea "probă" are mai multe accepţiuni, în cauză relevant fiind sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispoziţiile art. 1170 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia dintre părţi şi prin jurământ".

A precizat că noţiunii "înscris" se circumscriu adresele reprezentând actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.

A invocat şi faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act regulat întocmit, astfel că, de aici rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale - în cauză, funcţionari ai intimatei-pârâte.

Recurentul-reclamant a susţinut că efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei, cel care invocă un act autentic fiind dispensat de sarcina probei.

A subliniat, de asemenea, că în raport cu dispoziţiile art. 1171 C. civ. de la 1864, înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.

A preciza că partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă.

Drept urmare, în opinia recurentului-reclamant reiese că înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forţei probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, actele autentice având deplină credinţă despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată. Astfel, a susţinut că partea care înfăţişează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă, adevărul pretenţiilor şi drepturilor sale rezultând din conţinutul şi din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

A arătat recurentul-reclamant că înscrisurile, pe care le-a depus la dosar şi care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă, reprezintă înscrisuri autentice, în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ. Prin urmare, a susţinut că intimata-pârâtă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.

A menţionat că, din actele dosarului, rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia sa de a contesta actele întocmite de expertul evaluator C. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare. În plus, a susţinut şi că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului, reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de C. S.R.L., şi care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Prin urmare, a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost comunicată chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă şi depuse la dosarul cauzei.

În opinia recurentului-reclamant, atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ. şi a art. 1241 C. civ., situaţie care atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

A precizat că a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x din 13 aprilie 2011, întocmit de A. S.R.L.; raportul de verificare nr. x; titlul de conversie - decizia nr. 2671 din 27 iulie 2011; decizia nr. 15925/R din 26 mai 2011 emisă de ANRP. De asemenea, a indicat faptul că a fost depusă şi corespondenţa prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x şi la cuantumul sumei de recuperat.

A mai arătat recurentul-reclamant şi că, atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi practic, încuviinţând o apărare pe care aceasta nu a solicitat-o.

Printr-o altă critică, a susţinut că este greşită interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepuşenie între expert şi intimata-pârâtă, întrucât între aceştia există un raport contractual.

Astfel, a arătat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527 din data de 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru şi a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizaţi, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

A menţionat că potrivit ar. 1000 din vechiul C. civ. prevede că "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sa de lucrurile care sunt sub paza noastră".

Recurentul-reclamant a învederat şi că este adevărat că între intimata-pârâtă şi expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de intimata-pârâtă, însă între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat acestuia de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.

În concluzie, a afirmat că susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia nu a dovedit prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce intimata-pârâtă, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză şi a solicitat oficiat Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia.

Totodată, a apreciat şi că, din moment ce există un prejudiciu recunoscut şi cuantificat de către intimata-pârâtă, există şi fapta ilicită cauzatoare a acestuia.

II.4. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În susţinerea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în esenţă, a invocat că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 9 şi ale art. 269-271 din acelaşi cod, prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie, conferită de art. 269, înscrisurilor emise de intimata-pârâtă pe care le-a depus la dosar, substituindu-se părţii adverse şi încuviinţând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o.

Toate criticile formulate de recurentul-reclamant vizează împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar şi care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.

Potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Altfel spus, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat aceste prevederi legale, iar dacă, în urma raţionamentului juridic pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu înseamnă că s-a produs o încălcare a normei de procedură mai-sus enunţate.

În litigiul pendinte, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă, iar curtea de apel, admiţând apelul declarat de reclamant, şi evocând fondul, a schimbat în parte sentinţa tribunalului şi a respins acţiunea ca neîntemeiată. Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 1.616.698 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii, în temeiul angajării răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi în omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x din 13 aprilie 2011, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a depus acte cu privire la care a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 269-270 C. proc. civ., precum şi că i-au fost înaintate de către intimata-pârâtă următoarele: raportul de evaluare nr. x din 13 aprilie 2011, întocmit de A. S.R.L.; raportul de verificare nr. x; titlul de conversie - decizia nr. 2671 din 27 iulie 2011; decizia nr. 15925/R din 26 mai 2011 emisă de ANRP.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepuşilor. Astfel, a arătat că, în acţiunea introductivă, sunt indicaţi ca prepuşi ai pârâtei, atât expertul care a efectuat raportul de expertiză în anul 2011, cât şi consilierii din cadrul intimatei-pârâte cu atribuţii în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă. A constatat că raportul dintre intimata-pârâtă prin CCSD şi expert este un raport contractual, neexistând bază legală pentru a se reţine existenţa unui raport de prepuşenie, însă, sunt raporturi juridice de tipul comitent-prepus între intimata-pârâtă şi consilierii din cadrul acesteia cu atribuţii în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză, iar, art. 1000 C. civ. de la 1864, comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta prepuşilor, săvârşită în funcţiile ce le-au fost încredinţate.

Raportat la împrejurarea că faptele ilicite indicate în cererea introductivă sunt întocmirea de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare şi avizarea de către consilierii din cadrul intimatei-pârâte a raportului de evaluare care nesocoteşte standardele internaţionale de evaluare, instanţa de apel a verificat respectarea de către expertul evaluator a standardelor internaţionale de evaluare, instituite drept criteriu de evaluare prin Legea nr. 247/2005, arătând că, în funcţie de aceasta se stabileşte dacă s-a săvârşit sau nu o faptă ilicită la momentul avizării raportului de către consilierii din cadrul autorităţii intimate-pârâte.

În urma analizei efectuate, instanţa de apel a ajuns la concluzia existenţei unei fapte ilicite acesta, arătând că expertul nu a ţinut seama de dispoziţiile legale care stabileau rigorile specifice ale evaluării şi puneau la dispoziţia evaluatorului mijloace de accesare a informaţilor relevante, evaluarea realizându-se exclusiv pe baza unor oferte de vânzare. Prin urmare, curtea de apel a reţinut că, atât timp cât s-a dovedit că raportul de evaluare nu era conform din punct de vedere metodologic cu standardele internaţionale de evaluare, rezultă săvârşirea unei fapte ilicite de către consilierii care au avizat raportul de expertiză bazat exclusiv pe oferte de vânzare, în condiţiile în care aceştia erau datori să constate că expertul nu a accesat bazele de date prevăzute de lege pentru identificarea unor tranzacţii efective şi să sesizeze membrii Comisiei Centrale în vederea trimiterii dosarului spre reevaluare.

Pentru a fi stabilite urmările faptei ilicite săvârşite de prepuşi, adică prejudiciul suferit de recurentul-reclamant, instanţa de apel a reţinut că este necesar să se identifice diferenţa dintre valoare stabilită cu încălcarea Legii nr. 247/2005 şi valoarea care ar respecta standardele internaţionale de evaluare.

Sub acest aspect a reţinut că, în opinia reclamantului, căruia îi revine sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ., dovedirea prejudiciului s-a făcut prin raportul de expertiză întocmit de C. S.R.L. în anul 2011, raport de expertiză cu privire la care a constatat că nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaţionale de evaluare.

Instanţa de apel a apreciat că nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare dedusă din modalitatea de culegere a datelor impune concluzia că nici unul dintre rapoartele de evaluare contrapuse nu este conform cu cerinţele Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare şi, prin urmare, raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nu dovedeşte prejudiciul, motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare fiind aplicabile şi concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2020. Faţă de cele reţinute, curtea de apel a concluzionat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind angajarea răspunderii civile delictuale, reclamantul nedovedind prejudiciul invocat.

Or, deşi a invocat că instanţa de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înţeles să se folosească, în realitate criticile recurentului-reclamant vizează relevanţa dată acestora de către curtea de apel în soluţionarea cauzei, aspect ce nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs.

Din susţinerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2008, depus, de asemenea, la dosar de către recurentul-reclamant, afirmându-se că din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei-pârâte cu privire la conţinutul înscrisurilor.

Înalta Curte reţine că înscrisurile depuse de către recurentul-reclamant nu pot avea valoare absolută, fără a se proceda la o analiză a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, întrucât ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile recurentului-reclamant privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, aşa cum s-a arătat anterior, a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză, respectiv raportul de evaluare din anul 2011 şi raportul de reevaluare din anul 2020, aşadar recunoscând acestora o valoarea probatorie egală, neexistând argumente pentru a se reţine prevalenţa unuia dintre cele două înscrisuri, astfel cum pretinde recurentul-reclamant.

De altfel, aşa cum a arătat chiar recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta a invocat prevederile art. 269-270 C. proc. civ. cu privire la toate înscrisurile de care a înţeles să se folosească în susţinerea acţiunii, neafirmând că doar unele dintre acestea ar reprezenta acte autentice, iar celelalte nu.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanţei de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reţine nesocotirea prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., în contextul în care, în cauză, nu au fost negate cele constate prin înscrisurile de care recurentul-reclamant a înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce ce-l de-al doilea raport nu este în măsură să facă dovada existenţei prejudiciului (întrucât nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaţionale de evaluare), în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Prin raportare la considerentele expuse, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind constată o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât şi a art. 269-271 din acelaşi act normativ.

De asemenea, pentru aceleaşi motive, Înalta Curte reţine că este nefondată şi critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins o încălcare a art. 1171 vechiul C. civ., argumentele părţii, sub acest aspect, fiind aceleaşi cu cele invocate în afirmarea incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în legătură cu care s-a reţinut că sunt nefondate.

Este nefondat şi motivul de recurs prin care se pretinde o nesocotire a prevederilor art. 1000 din vechiul C. civ., respectiv că este eronată interpretarea instanţei de apel potrivit căreia nu există un raport de prepuşenie între expert şi intimata-pârâtă, întrucât între aceştia există un raport contractual.

Ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană - denumită comitent - de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane - denumită prepus - aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că sunt raporturi juridice de tip comitent-prepus între intimata-pârâtă şi consilierii care au avizat raportul de expertiză, raport de prepuşenie rezultând din dispoziţiile Legii nr. 247/2005, în timp ce raportul dintre aceasta şi expert este un raport contractual, neexistând o bază legală care să permită existenţa unui raport de prepuşenie. Această concluzie a instanţei este corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert şi intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract, fiind lipsită de relevanţă, din această perspectivă, împrejurarea că selecţia evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006.

Pe de altă parte, chiar recurentul-reclamant a arătat că evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de intimata-pârâtă, iar argumentul pe care l-a adus în susţinerea criticii formulate a fost acela că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi evaluator, nu poate recupera prejudiciul care i-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului - intimata-pârâtă - pentru faptele prepusului său - expertul evaluator.

Ceea ce susţine în fapt recurentul-reclamant este răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului său. Or, instanţa de apel a analizat dacă se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite de către consilierii care au avizat raportul de expertiză, pe care i-a apreciat a fi prepuşii aceştia, şi a concluzionat că o atare faptă poate fi constatată în condiţiile în care, nu se dovedeşte că, din punct de vedere metodologic, raportul de evaluare din 2011 era conform cu standardele internaţionale de evaluare. Ceea ce a determinat concluzia că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte este faptul că nu s-a făcut dovada existenţei prejudiciului, şi nu împrejurarea că aceasta nu ar răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepuşilor săi.

În plus, deşi face referire la dispoziţiile art. 1000 din vechiul C. civ., pe care le-a enunţat în cuprinsul cererii de recurs, tinzând a susţine, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a acestora, recurentul-reclamant nu aduce alte critici concrete şi nu arată în ce mod instanţa de apel a nesocotit aceste prevederi legale, care este eroarea cuprinsă în argumentele instanţei prin raportare la norma de drept invocată, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Împrejurarea că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a pretins probarea prejudiciului, ce derivă, în opinia sa, din supraevaluarea imobilului, prin expunerea unor argumente ce ţin de modul în care au fost interpretate şi valorificate probele, relevă de fapt nemulţumirea părţii sub aspectul consideraţiilor instanţei de apel asupra probelor, nemulţumire care nu poate fi convertită în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, ca atare, nu poate fi supusă analizei instanţei de recurs, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, care instituie un control de legalitate şi nu de temeinicie a hotărârii recurate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1375A din 26 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1375A din 26 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.