Tort claim against State for prosecutorial measure quashed and remanded on res judicata and damages proportionality errors

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. x/2019, la 12 decembrie 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune suferite ca urmare a reţinerii în Arestul Central Bucureşti, pentru o perioadă de 60 de zile în care a fost supus controlului judiciar, obligarea pârâţilor la calcularea şi plata drepturilor salariale şi a tuturor celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost demis din funcţia de subprefect al judeţului Giurgiu, ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale, obligarea pârâţilor la calcularea şi plata indemnizaţiilor dacă nu şi-ar fi pierdut calitatea de membru B., ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 101 din 28 iulie 2020, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a respins acţiunea formulată de reclamant Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală activă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca inadmisibilă.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1497 din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamant, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, în rejudecare, sub nr. x/2019*.

4. Hotărârea pronunţată de prima instanţă - în rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 138 din 5 iulie 2022, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii, la cursul oficial de schimb valutar) reprezentând daune morale, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la calcularea şi plata drepturilor salariale şi a tuturor celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în funcţia de prefect, pentru perioada 3 noiembrie 2016 - la zi, şi a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la calcularea şi plata indemnizaţiilor de care ar fi beneficiat pentru perioada 3 noiembrie 2016 - la zi, în calitate de membru B..

5. Hotărârea pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1095A din 12 septembrie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 138 din 5 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, ca nefondat.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva aceleiaşi sentinţe şi în consecinţă: a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că suma reprezentând contravaloarea prejudiciului moral pe care trebuie să o plătească apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, apelantului-reclamant, este în cuantum de 15.000 RON.

6. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva deciziei nr. 1095A din 12 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin recursul formulat, reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii instanţei de apel în totalitate, cu consecinţa respingerii apelului formulat de pârât şi admiterea apelului formulat de reclamant.

Printr-o primă critică, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

A susţinut că, în esenţă, criticile sale vizează modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acordarea daunelor materiale şi morale cuvenite reclamantului, precum şi lipsa de analiză a tuturor faptelor pretins ilicite şi a aptitudinii acestora de a cauza un prejudiciu.

În dezvoltarea motivului de casare a menţionat, sub un prim aspect, că hotărârile instanţelor de fond din al doilea ciclu procesual sunt nelegale, întrucât soluţia a fost dispusă doar faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, nu şi faţă de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, deşi motivarea se referă la ambii pârâţi, fără ca în cuprinsul hotărârii să se pronunţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, după admiterea apelului în primul ciclu procesual, s-a dispus anularea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru a fi analizate apărările formulate de reclamant, în raport de cererea formulată, dar şi de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 494 din 12 mai 2021.

A apreciat recurentul-reclamant că prin anularea hotărârii tribunalului şi prin trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel, în primul ciclu procesual, nu putea menţine soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dată de prima instanţă. În accepţiunea instanţei de apel din al doilea ciclu procesual, nesoluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a fost pur formală în cel de-al doilea ciclu procesual, având în vedere că în primul ciclu procesual, tribunalul a soluţionat această excepţie, soluţie ce a fost menţinută de instanţa de apel din primul ciclu procesual. Cu toate acestea, instanţa de apel din primul ciclu procesual, în considerente hotărârii sale nu face menţiuni cu privire la această excepţie, ci doar constată că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. a anulat hotărârea. De altfel, în al doilea ciclu procesual, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost parte în proces, fiind citată şi având posibilitatea de a formula apărări.

În raport de argumentele invocate, în opinia recurentului-reclamant se impune respingerea acestei excepţii, judecarea cauzei în contradictoriu cu ambii pârâţi şi obligarea acestora în solidar la plata daunelor către reclamant.

Cu privire la prejudiciul moral, recurentul-reclamant a reiterat circumstanţele de fapt relevante, menţionând că a fost generat de perioada reţinerii sale, perioada de 60 de zile de control judiciar, în care nu a putut reveni la locul de muncă deţinut anterior ocupării funcţiei publice de subprefect (acela de director executiv al D.I.T.L. Giurgiu), precum şi de acţiunile organelor de cercetare/urmărire penală ce nu aveau un caracter necesar, cum ar fi comunicatul de presă, ori prezentarea acestuia cu mâinile încătuşate într-un spaţiu accesibil reporterilor de televiziune, dar şi de perioada (aproape 3 ani) în care a fost supus procedurilor judiciare.

De asemenea, a mai arătat că prejudiciul material se compune din drepturile salariale şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pentru perioada 3 noiembrie 2016 - la zi, dacă acesta nu ar fi fost demis din funcţia publică de subprefect al judeţului Giurgiu, ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale şi indemnizaţiile de care ar fi beneficiat pentru aceeaşi perioadă, dacă nu ar fi pierdut calitatea de membru B., ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale faţă de acesta.

Astfel, printr-o altă critică, recurentul-reclamant a considerat că instanţa de apel a analizat pe larg, dar nu complet, faptele pretins ilicite şi aptitudinea acestora de a cauza un prejudiciu.

Cu privire la daunele morale, în acord cu instanţa de apel, a apreciat că are dreptul la despăgubiri pentru suferinţele cauzate în urma luării măsurilor preventive împotriva sa (reţinerea şi controlul judiciar) şi care au rămas fără fundament în urma clasării. Statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispusă în cursul procesului-penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii preventive.

Prin decizia nr. 1497A din 3 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost admis apelul şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în considerentele soluţiei de casare se arată că "pe de altă parte, este de observat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a apreciat ca fiind generatoare ale prejudiciului pretins, în special cel moral, alături de efectul direct al măsurilor privative dispuse, şi anumite acţiuni ale organelor de cercetare penală şi care nu aveau un caracter necesar, cum ar fi comunicatul de presă ori prezentarea reclamantului cu mâinile încătuşate într-un spaţiu accesibil reporterilor de televiziune. Şi aceste aspecte urmează a fi examinate, câtă vreme stabilirea temeiniciei acţiunii în răspundere civilă promovate de reclamant presupune analizarea tuturor faptelor pretins ilicite şi a aptitudinii acestora de a cauza un prejudiciu."

Instanţele de fond au analizat legalitatea comunicatului de presă, respectiv supunerea reclamantului la un linşaj mediatic, stabilind, pe de o parte că Ministerul Public a emis legal comunicatul de presă, în exercitarea rolului său de informare şi cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului, iar în ceea ce priveşte linşajul mediatic, Statul Român nu poate fi răspunzător pentru eventualele fapte ilicite săvârşite de presă, prin conduita sa.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant a făcut trimitere la art. 42 alin. (1) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual din 24 februarie 2011 care prevăd:

"Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări cu persoane aflate în stare de reţinere sau arest, fără acordul acestora."

Astfel, a considerat că deşi obligaţia este, în mod evident, a televiziunilor care difuzează imaginile, sub sancţiunea aplicării unei amenzi contravenţionale, potrivit art. 91 din Legea nr. 504/2002, este neîndoielnic că prin prezentarea reclamantului cu mâinile încătuşate într-un spaţiu accesibil reporterilor de televiziune s-a urmărit sau cel puţin acceptat posibilitatea ca reclamantul să fie filmat de către televiziunile respective.

De asemenea, a menţionat că prin decizia din 9 iunie 2016, în Cauza Popovi împotriva Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut faptul că imobilizarea unei persoane în cătuşe şi plimbarea acesteia prin faţa presei constituie un tratament degradant, interzis de articolul 3 al Convenţiei. Această constatare este parte a deciziei pronunţate de Curte, speţă în care a fost analizată procedura după care se poate înregistra video şi difuza reţinerea unei persoane. Astfel, instanţa europeană a apreciat că difuzarea acestor imagini reprezintă ingerinţă în dreptul la viaţă privată, drept consacrat de articolul 8 din Convenţie.

Raportat la reperele statuate de instanţa europeană, recurentul-reclamant a învederat că expunerea publică a persoanei încătuşate, reclamantul fiind subprefect al Judeţului Giurgiu, deci cu o expunere publică intensă, poate fi, de asemenea, un factor important în definirea tratamentului ca fiind "degradant". A considerat că nu trebuia să facă dovada necesităţii încătuşării sale, având în vedere că măsura coercitivă a fost dispusă de procurorul de caz.

În raport de cele menţionate, a apreciat că trebuia reţinut ca temei al răspunderii delictuale şi imobilizarea reclamantului cu cătuşe şi plimbarea prin faţa presei, acesta constituind un tratament degradant, interzis de articolul 3 al Convenţiei şi o ingerinţă în dreptul la viaţă privată, drept consacrat de articolul 8 din Convenţie, conform soluţiilor dispuse de CEDO.

O altă critică a recurentului-reclamant priveşte lipsa analizei încălcării dispoziţiilor art. 6 par. 1 din CEDO, privind dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil, de către instanţele de fond, sens în care acesta a redat modul de desfăşurare a procesului penal, care a durat aproape 3 ani. A concluzionat că procesul penal nu a avut o complexitate deosebită, nu s-a urmărit soluţionarea cu celeritate a cauzei, deşi reclamantul a dobândit calitatea de inculpat imediat după audierea sa, fiind pusă în mişcare acţiunea penală.

Deşi în considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că exercitarea nefondată a acţiunii penale nu are caracter ilicit, respectiv că reclamantul nu a dovedit reaua-credinţă în exercitarea acţiunii penale, lipsind o hotărâre de condamnare a procurorului de caz, recurentul-reclamant a menţionat că în raport cu dispoziţiile art. 1357 alin. (1) şi (2) C. civ., nici nu trebuia să dovedească aceste aspecte. Pe de altă parte, ca urmare a acestor proceduri reclamantul a pierdut funcţia publică de subprefect şi a pierdut calitatea de membru de drept al A.T.O.P., fiind complet decredibilizat din punct de vedere al integrităţii sale profesionale. Pe lângă mediul profesional, au fost afectate şi relaţiile din comunitate, puternica mediatizare a cazului având un impact extraordinar la nivel local, reclamantul fiind catalogat drept infractor. Aceste aspecte au rezultat din administrarea probei testimoniale, în cauză fiind audiat în calitate de martor inclusiv primarul în funcţie la acel moment.

În opinia recurentului-reclamant, prejudiciul cauzat de către pârâte este atât unul moral (atingeri aduse demnităţii şi imaginii publice), cât şi unul material, consecinţa imediată a demersurilor efectuate de Ministerul Public fiind încetarea exercitării funcţiei publice de subprefect al judeţului Giurgiu de către reclamant, dispusă de Ministrul Afacerilor Interne prin H.G. nr. 812/02.11.2016, în acelaşi timp încetând şi calitatea de membru de drept al A.T.O.P., prin aceste măsurii reclamantul fiind privat de drepturile salariale cuvenite. Din această perspectivă, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1357 C. civ., care stabilesc o dezdăunare a întregului prejudiciu provocat reclamantului.

În drept, recurentul-reclamant a indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, astfel încât să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată în totalitate.

Recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel s-a raportat doar la prevederile deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi ale deciziei Înaltei Curţi nr. 1/2023, privind dezlegarea unei chestiuni de drept, în opinia sa acestea fiind invocate la modul general, fără a fi analizate şi particularizate prezentei cauze.

Astfel, instanţa a constatat că fapta cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de măsura reţinerii-privative de libertate, respectiv cea a controlului judiciar - restrictivă de libertate, dispuse împotriva reclamantului, şi a apreciat că aceste măsuri au devenit nedrepte prin prisma soluţiilor de clasare dispuse faţă de reclamant în procesul penal.

În acest sens, a arătat recurentul-pârât că soluţia de clasare dispusă cu privire la reclamantul A. în cauza penală nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor necesare dispunerii măsurii reţinerii şi măsurii controlului judiciar la momentul la care aceste măsuri au fost dispuse, instanţa penală interpretând şi aplicând în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen., care se referă la indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea urmează a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit).

În Cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei, iar în Cauza Brogan şi alţii contra Regatului Unit, s-a stabilit că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală.

De asemenea, în cauza Varga contra României, s-a statuat că reţinerea sau arestarea preventivă este considerată legală fără a fi necesar ca faptele care ar putea da naştere unei bănuieli legitime să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar a formula o acuzaţie împotriva unei persoane.

Aşadar, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut. Convenţia însăşi reglementează situaţiile de excepţie, legitime, legale şi obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaşte anumite limitări. Reglementarea situaţiilor de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esenţial al art. 5, astfel cum reiese şi din formularea textului, cum a fost interpretat şi în practica CEDO, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie.

Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.

Prin urmare, faţă de cele expuse, s-a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale în materie.

Printr-o altă critică a arătat că daunele morale acordate de către instanţa de apel în rejudecare, în sumă de 15.000 RON, sunt mari în raport cu durata măsurilor preventive ce au fost luate împotriva reclamantului. Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care sa asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi să nu aibă în primul rând un scop patrimonial.

Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

Nu în ultimul rând, la cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezon abilitate în acordarea lor.

De asemenea, a apreciat că nici în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanţa de apel nu a ţinut cont de practica judiciară naţională invocată în cauză.

A mai învederat că, raportat la art. 539 din C. proc. pen., în opinia sa, măsura restrictivă de libertate a controlului judiciar nu intră în sfera de ocrotire a acestui text de lege. C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive, reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul preventiv şi arestul la domiciliu), iar alte două fiind restrictive de libertate (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune).

Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive restrictive de libertate).

Deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate, în temeiul căreia să poată fi solicitate prejudiciile rezultate din luarea acestei măsuri.

În acest context, cu privire la perioada de timp cât intimatul s-a aflat sub măsura controlului judiciar, nu poate fi reţinută aplicabilitatea în cauză a deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2001, câtă vreme aceasta vizează doar măsurile preventive privative de libertate, iar nu şi pe cele restrictive de libertate.

În drept, recurentul-pârât indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate atât de recurentul reclamant cât şi recurentul-pârât, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), invocat de recurenţi ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Din această perspectivă, în raport de criticile formulate în cauză, Înalta Curte reţine că prin decizia civilă nr. 1497A/3 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti - sectia a III civil în primul ciclu procesual a fost admis apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 101/28 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, anulată sentinţa civilă apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia enunţată s-a statuat asupra admisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, raportat la obiectul pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată şi ţinând seama de modificările intervenite în reglementarea incidentă acestora ca urmare a efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 494/12.05.2021 reţinându-se că:. "În cauză, este de observat că reclamantul se găseşte, potrivit susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi a înscrisurilor de la dosar, chiar în ipoteza avută în vedere în cadrul analizei expuse prin decizia de neconstituţionalitate, în sensul că pretinde repararea prejudiciului material şi a celui moral produse prin măsurile cu caracter preventiv dispuse de organele de urmărire penale faţă de acesta, măsuri urmate de emiterea unei ordonanţe de clasare a procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.."

Înalta Curte reţine că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. x/2019, la data de 12.12.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune suferite ca urmare a reţinerii în Arestul Central Bucureşti pentru o perioadă de 60 de zile în care a fost supus controlului judiciar, obligarea pârâţilor la calcularea şi plata drepturilor salariale şi a tuturor celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat pentru perioada 03.11.2016 la zi dacă nu ar fi fost demis din funcţia de subprefect al judeţului Giurgiu, ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale, obligarea pârâţilor la calcularea şi plata indemnizaţiilor de care ar fi beneficiat pentru perioada 03.11.2016 - la zi dacă nu şi-ar fi pierdut calitatea de membru B., ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Or, în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 1497A/3 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti - sectia a III civilă în primul ciclu procesual a fost anulată în totalitate sentinţa civilă apelată, Înalta Curte reţine că în rejudecare în raport de obiectul dedus judecaţii se impunea şi soluţionarea excepţiei de fond invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin urmare, cum prin decizia civilă nr. 1497A/3 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - sectia a III civilă în raport de obiectul dedus judecaţii întemeiat pe dispoziţiile art. 1349 C. civ. a fost anulată în totalitate sentinţa civilă nr. 101/28 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod nereal a reţinut că soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ar fi fost menţinută şi, ca atare ar fi intrat în puterea lucrului judecat, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a statuat asupra admisibilităţii acţiunii reclamantului în contradictoriu cu pârâţii. În ceea ce priveşte criticile recurentului reclamant, dar şi criticile recurentului pârât legate de cuantumul daunelor morale Înalta Curte reţine următoarele:

Izvorul răspunderii civile delictuale pe care a declanşat-o reclamantul are atât un caracter special, cât şi un caracter general, de drept comun, pentru că vizează răspunderea civilă a Statului Român în raport de condiţiile de fapt, concrete ale cauzei.

Astfel, Înalta Curte reţine că sub aspectul prejudiciului material şi moral, răspunderea statului se constituie într-o răspundere legală şi nu este condiţionată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nicio restricţie sau distincţie în raport cu natura sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se află în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO "daunele datorate de stat trebuie să reprezinte o justă despăgubire pentru compensarea prejudiciului suferit".

Conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material şi moral.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, Înalta Curte reţine că instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsură în care i-a fost afectată situaţia profesională, socială şi familială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Este real că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului ce le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, însă chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să aprecieze dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este adecvată/potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective se va face cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Faţă de cele expuse, prin raportare la datele concrete ale cauzei în raport de starea de fapt necontestată şi de succesiunea faptelor şi actelor juridice, Înalta Curte reţine că instanţa de apel la cuantificarea daunelor morale nu a avut în vedere nici criteriile enunţate şi nici principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, în condiţiile în care stabilirea daunelor morale la 15.000 RON a fost motivată doar prin raportare la faptul că "măsura privativă de libertate nu a fost una severă şi de lungă durată, fiind vorba despre o reţinere de 24 ore - o durată relativ scurtă de timp, iar controlul judiciar, care deşi măsură preventivă, nu este privativă de libertate, are, de asemenea o durată relativ mică, de 60 de zile" şi că "o suma globală de 15.000 RON este de natură să dea eficienţă acestui principiu al reparării măsurii preventive nedrepte, iar reclamantul să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, după cum recunoaşterea dreptului în sine la despăgubire, reprezintă o reparaţie suficientă şi echitabilă, alături de măsura clasării".

Prin urmare, în condiţiile în care instanţa de apel a statuat asupra cuantumului daunelor morale fără a se raporta la criteriile enunţate şi fără a fi analizate nici consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost ele lezate şi intensitatea cu care au fost percepute efectiv consecinţele vătămării, Înalta Cute reţine că, din această perspectivă exercitarea controlului judiciar de legalitate nu poate fi realizat, fiind, astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1095A din 12 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1095A din 12 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.