Distinguishing investment participation from loan in real estate development and the strict limits of cassation review on factual assessment and legal qualification

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia civilă, sub nr. x/2021, la data de 6 iulie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului la plata sumei de 297.614 RON, reprezentând contravaloarea sumelor investite de reclamant în construcţiile edificate de pârât în Comuna Hărman, str. x, jud. Braşov, pe terenurile proprietatea pârâtului, înscrise în Cărţile Funciare nr. x, în perioada octombrie 2018 - ianuarie 2020, şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 51/S, pronunţată la data de 26 martie 2022, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi a obligat reclamantul să îi plătească pârâtului suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 481/Ap din 17 martie 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins cererea de apel formulată de apelantul A., în contradictoriu cu intimatul B., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 481Ap din 17 martie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel. Apreciază că hotărârea este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menţionat, apreciază că instanţa a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ.. Acesta a nesocotit înţelegerile dintre părţi, respectiv înţelegerea de colaborare şi contractul de împrumut din 23 mai 2019. Or, principiul adevărului implică stabilirea faptelor în materialitatea lor. Instanţa de apel a achiesat la opinia instanţei de fond fără a stabili corect situaţia de fapt şi faptele deduse judecăţii.

Recurentul arată că, în speţă, au fost supuse analizei două instituţii juridice distincte, respectiv o înţelegere în vederea edificării unui proiect imobiliar şi un contract de împrumut. Existenţa celor două raporturi juridice a fost probată. A avut cu intimatul o relaţie de colaborare şi încredere reciprocă, în perioada ultimilor 10 ani, în diferite proiecte antreprenoriale, l-a împrumutat pe acesta, fără dobândă, cu diferite sume de bani, intimatul restituind de fiecare dată sumele împrumutate.

După expunerea unui scurt istoric al relaţiilor dintre părţi, învederează că distincţia dintre cele două raporturi juridice este reţinută de către instanţa de fond care menţionează că, prin notificarea formulată de reclamant la data de 8 aprilie 2021, acesta a solicitat achitarea sumei de 322.000 RON reprezentând suma investită, până la sfârşitul anului 2019, în cadrul asocierii cu pârâtul, pentru edificarea, la roşu, a celor trei case de locuit din comuna Hărman. Din această datorie, a fost restituită suma de 24.386 RON, rămânând suma de 297.614 RON, solicitată prin cererea de chemare în judecată. Pe de altă parte, suma de 300.000 RON, aferentă contractului de împrumut, a fost restituită.

Această situaţie nu a fost stabilită în mod corect, instanţa nu a manifestat rol activ, astfel că hotărârea este nelegală.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că, deşi instanţa de apel a apreciat că sentinţa cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorului, a încuviinţat suplimentarea probatoriului. Astfel, a considerat că lămurirea situaţiei de fapt impune administrarea de probatorii.

De asemenea, decizia recurată este nemotivată întrucât sunt reluate considerentele instanţei de fond, fără a soluţiona efectiv criticile din cererea de apel, fără a identifica raporturile dintre părţi şi sumele aferente fiecărui raport juridic în parte.

Simpla enumerare a textelor de lege şi descrierea situaţiei deduse judecăţii nu sunt suficiente pentru a dovedi că instanţa a avut în vedere, în mod real, criticile reclamantului, argumentele fiind analizate distinct.

După prezentarea conţinutului art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a unor exemple de jurisprudenţă, concluzionează că, în speţă, instanţa de apel a reluat argumentele din hotărârea tribunalului, fără a motiva de ce susţinerile din cererea de apel sunt neîntemeiate.

Din situaţia de fapt dedusă judecăţii, astfel cum a fost conturată prin probatoriul administrat, reiese că sumele care nu se regăsesc în contractul de împrumut sunt cuprinse în înscrisurile care atestă colaborarea dintre părţi în vederea ridicării construcţiilor. Deşi instanţa a constatat existenţa celor două cuantumuri diferite, nu motivează de ce nu reprezintă creanţe diferite.

De asemenea, nu a sesizat că sumele aferente celor două situaţii juridice distincte nu coincid, deşi sunt asemănătoare. În acest sens, intimatul susţine că este vorba de o singură sumă de bani, respectiv cea de 300.000 RON, care face obiect al contractului de împrumut, însă există şi suma de 322.000 RON al cărui cuantum reiese din înscrisurile aferente realizării proiectului imobiliar. Or, instanţa de apel, completând probatoriul, a reţinut că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că la sfârşitul anului 2019, intimatul primise suma de 322.000 RON. Cu toate acestea, achiesează la soluţia instanţei de fond, care a reţinut că s-a împrumutat doar suma de 300.000 RON.

Prin urmare, apreciază, citând din jurisprudenţa şi doctrina pe care le consideră relevante, că nu doar lipsa motivării, ci şi motivarea insuficientă atrag casarea deciziei recurate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că instanţa de apel a identificat eronat situaţia dedusă judecăţii, ceea ce reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material.

Pentru împrumutul în valoare de 300.000 RON, ce îmbracă forma unui contract scris, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2158 şi urm. din C. civ.. Pentru sumele remise conform înţelegerii iniţiale, se impun a fi aplicabile dispoziţiile care reglementează condiţiile generale ale contractelor, respectiv art. 1166 şi urm. din C. civ., aspect neanalizat de instanţa de apel.

Voinţa reală a părţilor a fost aceea de a contribui la investiţie cu suma de 322.000 RON, aspect confirmat de acestea şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Suma este cuprinsă în cele două notificări.

În cauză, instanţa trebuia să sesizeze că recurentul a remis intimatului două sume de bani, respectiv 322.000 RON, conform înţelegerii dintre părţi din anul 2018, şi 300.000 RON, ce face obiectul contractului de împrumut din data de 23 mai 2019. Or, aceasta a stabilit incidenţa doar a dispoziţiilor art. 1469 din C. civ. care reglementează executarea obligaţiilor.

Recurentul arată că, în opinia sa, este relevant faptul că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fac referire la normele de drept material, fără a ţine seama că au caracter imperativ sau dispozitiv, de ordine publică sau privată. Orice încălcare deschide calea recursului.

În consecinţă, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Braşov, în conformitate cu dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, intimatul B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât judecătorii au stabilit corect raporturile juridice dintre părţi şi au pronunţat o hotărâre motivată sub toate aspectele de fapt şi de drept.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia din data de 9 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit termen la data de 18 aprilie 2024 pentru soluţionarea recursului formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 481Ap din data de 17 martie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 481Ap din 17 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pe care reclamantul A. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul apreciind că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului în cauză, reglementat de art. 22 din acelaşi act normativ, întrucât nu a ţinut seama de apărările sale şi de probatoriile administrate şi nu a stabilit raporturile reale dintre părţi.

Critica este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Acest cadru legal, mai sus evocat, permite judecătorului ca, în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză şi aplicării corecte a legii, să analizeze susţinerile părţilor şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere, să examineze probatoriile administrate şi să dispună completarea acestora, dacă apreciază că se impune.

De altfel, şi instanţa de contencios european, într-o bogată jurisprudenţă (cu titlu de exemplu, cauza Albina contra României, cauza Virgil Ionescu contra României), a reţinut că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr "auzite", adică dacă se procedează la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.

Însă, rolul activ al judecătorului nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia, aşadar, nu poate avea drept consecinţă o ingerinţă în domeniul drepturilor părţilor, fiind tocmai o garanţie a acestor drepturi şi interese, în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte principii ale procesului civil.

În cauză, instanţa de apel a verificat situaţia premisă a învestirii primei instanţe, a analizat susţinerile părţilor şi probatoriile administrate la fond, a dispus suplimentarea probatoriilor cu depoziţiile a doi martori şi a supus dezbaterii contradictorii chestiunile litigioase. Prin urmare, şi-a îndeplinit obligaţia instituită de lege de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Reproşând instanţei de apel încălcarea principiului aflării adevărului prin achiesarea la soluţia pretins nelegală a Tribunalului Braşov, recurentul argumentează că probatoriile administrate sunt în sensul existenţei a două raporturi juridice diferite între părţile prezentului proces, pe care le detaliază cu aspectele de fond pe care le-a susţinut şi în actele de procedură depuse în stadiile procesuale anterioare.

Înalta Curte reţine că, pentru soluţionarea corectă a cauzei, instanţele au administrat o varietate de mijloace de probă, a fost depus un număr consistent de înscrisuri, care au fost analizate detaliat, cu prilejul aprecierii lor individuale şi de ansamblu, inclusiv din perspectiva scopului urmărit de părţi.

Însă, modalitatea de apreciere a probatoriilor încuviinţate în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt în raport de acestea ies din sfera controlului de legalitate permis instanţei de recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, soluţia Curţii de Apel Braşov, de menţinere a sentinţei apelate, şi de respingere a apelului declarat de reclamantul A., adică de cenzurare a apărărilor şi probatoriilor acestuia, nu încalcă principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al doilea rând, recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că decizia recurată nu este motivată corespunzător. În acest sens, arată că instanţa de apel nu a identificat raporturile dintre părţi şi sumele de bani aferente fiecărui acord de voinţă în parte, astfel că aspectele esenţiale ale speţei nu au fost clarificate. De asemenea, susţine existenţa unor motive contradictorii în decizia pe care a supus-o controlului judiciar.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţă, conform susţinerilor recurentului, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Prin cererea de recurs, se invocă două argumente care, în opinia recurentului, se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Un prim argument se referă la existenţa unei contradicţii în cadrul considerentelor deciziei recurate întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că sentinţa apelată este legală, cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format opinia judecătorului, fiind analizate aspectele legate de starea de fapt şi probatoriile administrate, iar, pe de altă parte, aceeaşi instanţă de apel a încuviinţat suplimentarea probatoriului, considerând că este necesară pentru lămurirea situaţiei de fapt.

Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde contradicţii între considerente sau între acestea şi dispozitiv. Prin criticile sale, recurentul asociază argumentele prin care instanţa de apel a răspuns motivului de apel referitor la nemotivarea sentinţei, prin care se arată că aceasta este legală, cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorului, şi argumentele aceleiaşi instanţe referitoare la fondul cauzei, prin care s-a reţinut că şi probele administrate în calea de atac a apelului confirmă soluţia instanţei de fond, aceasta fiind temeinică.

Din cuprinsul art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. rezultă obligaţia instanţei de apel de a administra probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare şi aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Însă, împrejurarea că, după administrarea probatoriului încuviinţat în apel, s-a respins calea de atac, menţinându-se sentinţa apelată, nu reprezintă o contradicţie în raţionamentul logico-juridic al instanţei, cum susţine recurentul. Probatoriile noi, administrate în apel, au confirmat temeinicia soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

Un alt argument al recurentului, în susţinerea acestui motiv de recurs, se referă la împrejurarea că instanţa de apel nu a identificat raporturile dintre părţi şi sumele de bani aferente fiecărui acord de voinţă în parte, nu a clarificat aspectele esenţiale ale speţei, ceea ce echivalează cu nemotivarea deciziei recurate.

Însă, din examinarea deciziei Curţii de Apel Braşov, secţia civilă nu se poate reţine că nu au fost analizate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei. Instanţa de apel a explicat, detaliat, care este natura raportului juridic dintre părţi, astfel cum rezultă din probatoriile administrate, şi a expus, motivat, raţionamentul pentru care apelul reclamantului nu poate fi primit.

Mai mult, raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurentul pentru a susţine motivarea necorepunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, în realitate, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel, iar nu un viciu real de motivare.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu argumentele instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

În al treilea rând, recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1166, art. 1469, art. 2158 şi următoarele din C. civ.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare menţionat, acesta susţine o greşită aplicare a prevederilor legale în ceea ce priveşte statuarea instanţei de apel cu privire la raporturile dintre părţi, detaliind în mod inadecvat procedural - raportat la faza judecăţii aflate în calea extraordinară de atac a recursului, şi elementele de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel.

Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Aplicarea greşită a legii, susţinută de recurent, presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus la aplicarea unei alte legi decât cea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Însă, în analiza incidenţei acestui motiv de casare se porneşte de la situaţia de fapt deja stabilită de instanţele de fond, pe baza probatoriilor administrate în cauză, reaprecierea acesteia neputând fi făcută de către instanţa de recurs.

Recurentul critică decizia pornind de la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare, susţinând că între părţi au existat două convenţii, respectiv una de colaborare pentru a realiza o investiţie imobiliară şi în considerarea căreia i-ar fi înmânat intimatului suma de 322.000 RON, parţial restituită, şi una de împrumut a sumei de 300.000 RON, care a fost restituită în totalitate.

Or, în urma unei riguroase analize şi sinteze a probelor care au fost administrate (înscrisuri, interogatorii, declaraţii martori), instanţa de apel a reţinut doar existenţa contractului de împrumut nu şi a altui acord de voinţă cu efectele pretinse de recurent. În consecinţă, nu se poate susţine o aplicare greşită a art. 1166 din C. civ., acesta nefiind incident în cauză. Contractul de împrumut are o reglementare proprie, în cuprinsul art. 2158 şi următoarele din C. civ., astfel încât inaplicabilitatea art. 1166 din acelaşi act normativ, pentru singura convenţie dovedită în cauză, este consecinţa principiului specialia generalibus derogant.

Raportat la situaţia de fapt stabilită, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1469 din C. civ. potrivit cu care creanţa, indiferent de izvorul acesteia, se stinge prin plată. S-a făcut dovada achitării sumei de 300.000 RON, datorată în temeiul contractului de împrumut, obligaţia fiind executată.

În ceea ce priveşte argumentele recurentului referitoare la situaţia de fapt, expusă în detaliu, şi a greşitei calificări a acesteia de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că sunt aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, şi nu de nelegalitate, neexistând critici care să creeze remedierea oricărei nelegalităţi pe tărâmul dreptului substanţial.

Cum analiza şi aprecierea faptelor, administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi aceaste critici, ca nefondate.

Dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurent au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 481/Ap din 17 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

În baza dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul, ca parte căzută în pretenţii, la plata către intimat a sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform actelor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 481/Ap din 17 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă recurentul - reclamant A. la plata sumei de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul - pârât B..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.