Online press defamation: insufficiency of cassation grounds for failure to individualize delictual liability among respondents

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 16 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu B. S.R.L., C., D. şi E., a solicitat instanţei, să constate săvârşirea, de către pârâţi, a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii reclamantului, prin articolele de presă online a publicaţiei deţinute de pârâta B. S.R.L., să oblige pârâţii la plata sumei de 2.500.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputaţiei reclamantului, precum şi pentru prejudiciile grave de imagine aduse acestuia prin articolele de presă online a publicaţiei deţinute de pârâta B. S.R.L., să oblige pârâta B. S.R.L. să publice, în integralitate, timp de o lună de la data rămânerii definitive a hotărârii, pe site-ul propriu la adresa web la care au apărut articolele menţionate, hotărârea pronunţată în cauză, care să fie poziţionată înaintea textului articolelor defăimătoare, sub sancţiunea plăţii de daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data la care hotărârea devine titlu executoriu şi să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, reclamantul a depus o precizare a pct. 3 din cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită obligarea pârâtei B. S.R.L. să publice, în integralitate, timp de o lună de la data rămânerii definitive a hotărârii, pe site-ul propriu la adresa web la care au apărut articolele menţionate, hotărârea pronunţată în cauză, care să fie poziţionată înaintea textului articolelor defăimătoare, sub sancţiunea plăţii de daune moratorii în cuantum de 5, 75% din valoarea daunelor morale stabilite pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data la care hotărârea devine titlu executoriu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 103/C din data de 30 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta E., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D.. A fost obligat reclamantul să achite pârâtei B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.785 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 643A din 23 mai 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul A., în contradictoriu cu intimaţii B. S.R.L., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 103/C din data de 30 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care o păstrează în totalitate, şi a obligat pe apelantul A. la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 1785 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 643A din 23 mai 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că decizia recurată nu îndeplineşte exigenţele impuse de art. 425 din C. proc. civ.. În considerarea acestor dispoziţii legale, judecătorul era obligat să expună în considerentele hotărârii, pe de o parte, situaţia de fapt, iar pe de altă parte, motivele pe care se fundamentează soluţia adoptată. Acesta trebuie să arate, în mod expres, raţiunile pentru care a înţeles să admită o serie de pretenţii ale părţilor şi să le înlăture pe altele, cu trimitere la susţinerile şi probele administrate în cauză. Dacă hotărârea nu îndeplineşte aceste cerinţe, se impune anularea acesteia, deoarece nu se poate exercita în mod real şi efectiv controlul judiciar.

În cauză, instanţa de apel nu a analizat toate criticile formulate de reclamant, respectiv nu a analizat netemeinicia excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă invocată de pârâte şi nici condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale.

Astfel, prin decizia pronunţată, instanţa de apel nu a analizat, în mod temeinic, condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, prin raportare la fiecare faptă imputabilă intimatelor, aceasta procedând la efectuarea unor paralele între dreptul la viaţa privată al reclamantului şi dreptul la libera exprimare al jurnaliştilor. În acest sens, instanţa nu a arătat temeiurile de fapt şi de drept în baza cărora au fost respinse apărările acestuia.

Apreciază că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că nu a probat existenţa unui prejudiciu. Chiar dacă nu trebuie să răspundă fiecărui argument adus de părţi, totuşi trebuia să analizeze toate cerinţele necesare atragerii răspunderii civile delictuale, prin raportare la fiecare intimată. Nefiind analizate aceste aspecte, se încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din C. proc. civ.. De asemenea, se încalcă principiile care rezultă din jurisprudenţa naţională, care impun instanţelor să-şi motiveze hotărârile.

Faţă de cele expuse, solicită să se constate că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate argumentele esenţiale şi decisive al reclamantului, fapt ce atrage încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 1357 alin. (1) din C. civ. potrivit cu care cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să-l repare.

În esenţă, instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a intimatelor, prin raportare la optica Curţii Europene a Drepturilor Omului - sens în care este oferită o poziţie privilegiată dreptului la libera exprimare a jurnaliştilor. Însă, toate cerinţele legale sunt îndeplinite.

Astfel, există fapta ilicită a intimatelor. În acest sens, arată că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului potrivit cu care libertatea de exprimare nu este absolută, fiind supusă unor restrângeri şi condiţii. Curtea de Apel a reţinut că primează libertatea de exprimare atunci când vine în concurs cu dreptul la viaţa privată a unui cetăţean. Însă, această optică nu se aliniază opticii Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a apreciat că libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi resposabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri. Or, instanţa de apel tinde să absolutizeze dreptul la libera exprimare a jurnaliştilor întrucât consideră că exercitarea dreptului la libera exprimare de către jurnalist, în limitele permise de lege, nu poate constitui delict civil, nefiind posibilă vreodată angajarea răspunderii civile delictuale a intimatelor.

În consecinţă, instanţa interpretează prevederile art. 1357 din C. civ. în mod greşit, în sensul inexistenţei faptelor ilicite reclamate de reclamant, respectiv a exerciţiului profesiei de jurnalist în limitele libertăţii de exprimare prevăzute de Convenţie.

Analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1357 din C. civ. a fost realizată prin raportare la un context factual ce nu corespunde realităţii juridice desprinse din probatoriul administrat în timpul cercetării judecătoreşti. Intimatele, prin modul de expunere a informaţiilor, au distorsionat şi exagerat excesiv cadrul expus de organele abilitate, prezentandu-le drept fapte care ar fi fost săvârşite cu certitudine.

Arată că i-a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie conferită de lege, acesta fiind catalogat ca fiind o persoană care a săvârşit fapte de natură penală. De aceea, apreciază că au interpretate în mod greşit prevederile care reglementează prezumţia de nevinovăţie consacrată de art. 14 din Codul Deontologic al Jurnaliştilor. Instanţa a apreciat că nu a fost nesocotită această prezumţie de nevinovăţie însă, reclamantul nu a săvârşit faptele pe care le prezintă intimatele. Faptele au fost prezentate cu titlu de adevăr absolut şi, deşi o ştire poate prezenta o aparenţă de adevăr, modalitatea de prezentare şi comentariile adiacente pot face ca o situaţie pretins obiectivă să fie ilicită din perspectiva atingerii aduse reputaţiei, imaginii, onoarei şi demnităţii persoanei.

Prin urmare, argumentaţia realizată de Curtea de Apel Oradea este dată cu încălcarea prevederilor de drept material, simpla prezentare a diferitelor materiale jurisprudenţiale ale Curţii Europene pentru Drepturile Omului nefiind suficientă pentru a pronunţa o soluţie de respingere.

De asemenea, instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 71 şi 72 din C. civ., nereţinând în sarcina intimatelor o culpă în privinţa încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului.

De asemenea, a interpretat eronat Rezoluţia nr. 1003/1993, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, ce reglementează principiile de etică jurnalistică. Instanţa a reţinut că afirmaţiile s-ar circumscrie unor judecăţi de valoare astfel că nu pot fi catalogate drept exagerate sau defăimătoare.

Apreciază că existau alte căi şi alte exprimări care puteau fi folosite de către moderatoare şi postul de televiziune pentru a face referire atât la situaţia litigioasă aflată în curs, dar şi la situaţia financiară a reclamantului, fără a încerca să inducă în mentalul colectiv o percepţie eronată cu privire la acesta.

De asemenea, există prejudiciu. Cu privire la această condiţie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a probat existenţa unui prejudiciu şi în ce ar consta acesta. Însă, prejudiciul suferit este dat de încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, precum şi la viaţa privată şi propria imagine.

Atât prejudiciul cât şi raportul de cauzalitate sunt prezumate, fiind suficient să existe o faptă ilicită, iar aceasta să fie demonstrată în cadrul demersului litigios, motiv pentru care este evident faptul că instanţa a încălcat normele de drept material.

Declaraţiile denigratoare au avut consecinţe nefaste asupra reclamantului întrucât au schimbat percepţia partenerilor de afaceri, prietenilor şi a cunoştinţelor cu privire la acesta. Prin urmare, prejudiciul este cert şi se raportează, în primul rând, la distrugerea reputaţiei, la atingerea adusă onoarei, demnităţii şi imaginii, prin prezentarea reclamantului într-o manieră ironică, batjocoritoare, negativă.

Apreciază că instanţa de recurs va constata că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, având în vedere caracterul intern al prejudiciului, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Învederează că există şi legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, care rezultă ex re din însăşi săvârşirea faptei, având în vedere că este vorba de producerea unui prejudiciu moral, care nu poate fi demonstrat.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia vinovăţiei.

Instanţa de apel a reţinut că intimatele au dat dovadă de bună-credinţă în exerciţiul profesiei lor, aceste considerente fiind nelegale prin raportare la interpretarea lacunară dată de instanţa de apel acestei condiţii. Reaua-credinţă rezultă din săvârşirea faptelor ilicite, intimatele având reprezentarea gravităţii acuzaţiilor şi prejudiciilor aduse reclamantului. Articolele au fost aduse la cunoştinţa publicului de către persoane care, prin natura profesiei lor, cunosc importanţa respectării dreptului la imagine.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă.

Prin urmare, solicită să se constate că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia din data de 20 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit termen la data de 18 aprilie 2024, pentru soluţionarea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 643/A din 23 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, la termenul de judecată din data de 14 aprilie 2024, apărătorul ales al recurentului a arătat expres că nu mai susţine criticile care vizează excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei E., acestea fiind cuprinse, în mod eronat, în cererea de recurs. Prin urmare, faţă de aceste precizări, ele nu vor fi avute în vedere la soluţionarea recursului.

Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 643A din 23 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, pe care reclamantul A. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că decizia recurată nu respectă exigenţele motivării. În acest sens, după o amplă prezentare teoretică, arată că instanţa nu a analizat criticile pe care le-a formulat în cererea de apel, referitoare la condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, prin raportare la fiecare faptă imputată intimatelor, ci a procedat la efectuarea unei paralele între dreptul la viaţa privată şi dreptul la libera exprimare al jurnaliştilor.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţă, conform susţinerilor recurentului, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurent are în vedere o singură situaţie concretă, respective aceea că instanţa nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale prin raportare la fiecare intimat în parte. Restul argumentelor sale sunt generice, în sensul că hotărârea nu are o motivare detaliată şi că a validat soluţia greşită a instanţei de fond, fără a analiza situaţia de fapt, apărările făcute şi probatoriile administrate.

Însă, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deşi prin art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecăţii.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt şi de drept, că nu sunt analizate dispoziţiile legale incidente. Instanţa de apel a explicat, detaliat, raţionamentul pentru care apelul pârâtului nu poate fi primit.

Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, instanţa de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului şi-a motivat corespunzător hotărârea, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părţile litigante, el însuşi fiind ţinut să respecte acest principii, şi dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Or, în speţă, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se cu trimitere la dispoziţiile legale de drept material şi procedural, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Mai mult, nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii, aşa cum se menţionează în cererea de recurs. Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte condiţiile legale de conţinut întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa a expus, printr-un raţionament logico - juridic, motivele care au condus la formarea convingerii sale, nefiind evidenţiate contradicţii între argumentele cuprinse în considerente sau între considerente şi dispozitiv.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 643/A din 23 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă recurentul la plata sumei de 4.165 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţi.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.