Municipality's failure to return judicially restituted land: tort liability for loss of use despite absence of proven actual exploitation

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 11 noiembrie 2020, reclamanta A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul Subdiviziunea Administrativ Teritorială Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 49.637,5 euro cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi beneficiul nerealizat în perioada 1 noiembrie 2017- 15 februarie 2020, a terenului în suprafaţă de 2.375 mp, situat în Bucureşti str. x, precum şi a sumei de 1.000 euro/lunar începând cu data de 15 februarie 2020, până la soluţionarea definitivă a cauzei, pentru suprafaţa de 500 mp, cu cheltuieli de judecată. La data de 9 iunie 2021, reclamanta a precizat suprafaţa de teren rămasă ocupată, ca fiind de 822 mp.

La termenul de judecată din data de 13 mai 2022, reclamanta a indicat valoarea pretenţiilor, la suma de 123.888 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi beneficiul nerealizat în perioada 1 noiembrie 2017-15 februarie 2020 şi suma de 1.559 euro/lunar începând cu data de 15 februarie 2020, până la soluţionarea definitivă a cauzei, pentru suprafaţa de 822 mp.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 839 din 13 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, a obligat pârâtul la plata sumei de 123.888 euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa asupra terenului în suprafaţă de 2.375 mp, pentru perioada 01 noiembrie 2017-15 februarie 2020, şi a sumei de 1.559,33 euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 822 mp, pentru perioada cuprinsă între 16 februarie 2020 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, respingând în rest pretenţiile, ca neîntemeiate. A obligat pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti la plata sumei de 9.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 251A din 23 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul - pârât Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 839 din 13 mai 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 251A din 23 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru respectarea tuturor gradelor de jurisdicţie sau, reţinerea acesteia şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Recurentul invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Astfel, arată că hotărârea judecătorească pe care a supus-o controlului judiciar, nu este motivată corespunzător întrucât nu au fost analizate toate problemele de drept deduse judecăţii, prin raportare la susţinerile părţilor. În hotărâre sunt redate fidel doar argumentele reclamantei, iar instanţa a luat în considerare doar concluziile unui raport extrajudiciar prin care s-a determinat aşa-zisa valoare a lipsei de folosinţă, fără a analiza şi celelalte probe, împrejurările de fapt esenţiale cauzei, normele substanţiale şi procedurale dar şi condiţiile răspunderii civile delictuale.

O astfel de răspundere poate fi atrasă în măsura în care sunt îndeplinite o serie de cerinţe impuse de lege, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vinovăţia. Referitor la prejudiciu, arată că acesta constă în consecinţele negative patrimoniale suferite de o persoană ca urmare a unei fapte ilicite. Însă, deşi prin cererea de chemare în judecată nu se individualizează, în concret, care este ipoteza din cauză, din modul de formulare s-ar deduce că ar fi vorba de lipsa unui câştig pe care l-ar fi putut realiza reclamanta.

Or, simplul fapt al afirmării existenţei unui beneficiu nerealizat, nu echivalează cu existenţa unui prejudiciu, ce se impune a fi reparat. Reclamanta a stat în pasivitate o perioadă de timp deşi putea evita aşa-zisul prejudiciu.

Neanalizând toate aspectele, instanţa a cauzat recurentului o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii şi rejudecarea cauzei.

Motivarea instanţei se contrazice întrucât nu se stabileşte cărei destinaţii nu poate fi folosit terenul şi, totodată, nu indică culpa săvârşită de către recurent, precum şi probele care au condus la soluţia adoptată. De altfel, motivarea este contradictorie şi contrară probatoriilor administrate.

Recurentul apreciază că i-a fost încălcat grav dreptul la apărare, că a fost privat de posibilitatea de a dovedi aspectele care fac obiect al acţiunii.

Instanţa a avut în vedere o expertiză extrajudiciară care putea, cel mult, să stabilească cuantumul prejudiciului nu şi culpa părţii. Mai mult, sarcina probei revine celui care afirmă încălcarea unui drept subiectiv. Însă, în cauză, reclamanta nu şi-a probat susţinerile, soluţia întemeindu-se pe împrejurări cu caracter speculator. Aceasta nu a dovedit că a reuşit să obţină vreodată câştiguri din folosinţa terenului sau că a intenţionat vreodată să obţină foloase de pe acest teren.

Neexistând faptă ilicită şi nici prejudiciu, nu poate exista nici raport de cauzalitate.

Arată că, potrivit dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele din C. civ., pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite cele patru condiţii. Întrucât, în cauză, ele nu sunt îndeplinite, nu se poate antrena această răspundere. Scopul acestei răspunderi este, în principiu, de a repara prejudiciul suferit. Însă, dacă prejudiciul nu există sau nu s-a stabilit, cu certitudine, întinderea acestuia, obiectul dreptului de creanţă nu poate fi determinat.

De asemenea, apreciază că este importantă şi analiza vinovăţiei deoarece doar o atitudine negativă, reprobată de lege, poate duce la angajarea răspunderii civile delictuale. Vinovăţia este o condiţie necesară atunci când este vorba de o răspundere de tip subiectiv, pentru fapta proprie. Ea trebuie dovedită de către cel care o susţine.

În cauză, reclamanta nu a probat că ar fi fost împiedicată să folosească imobilul, conform atributelor recunoscute de lege. Nu a dovedit vinovăţia necesară atragerii răspunderii civile delictuale.

În consecinţă, reţinând că reclamanta pretinde reparaţia unui prejudiciu incert şi că, în cauză, nu s-a probat existenţa vreunei fapte ilicite în sarcina autorităţii administrativ - teritoriale, instanţa nu putea considera pretenţiile ca fiind justificate. Elementele de fapt, care fundamentează decizia, nu reflectă o completă stabilire a situaţiei juridice întrucât instanţa de apel, deşi reţine că pe terenul litigios există amenajări, respectiv loc de joacă şi împrejmuire, nu a identificat corect porţiunile de teren care au fost acoperite efectiv şi dacă construcţiile afectează folosinţa normală a terenului.

Aceste clarificări erau absolut necesare şi se impuneau, cu atât mai mult cu cât posibilitatea utilizării sale de către proprietar nu este îngrădită, aspect pe care acesta nu-l contestă. Întrucât ele nu au fost analizate, nu se poate face controlul de legalitate, conform art. 488 pct. 8 coroborat cu pct. 5 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea respectării tuturor gradelor de jurisdicţie, sau rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

5. Apărări formulate

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea din data de 26 octombrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis cererea de abţinere formulată domnul judecător B., completul fiind întregit cu doamna judecător C., aflată pe lista de permanenţă.

Prin rezoluţia din data de 9 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit termen la data de 18 aprilie 2024, pentru soluţionarea recursului declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei nr. 251A din 23 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 251A din 23 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 5 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că decizia recurată nu respectă exigenţele motivării. În acest sens, după o amplă prezentare teoretică, arată că instanţele nu au analizat problemele deduse judecăţii prin raportare la susţinerile părţilor, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză, iar parte din argumente sunt contradictorii.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţă, conform susţinerilor recurentului, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurent nu are în vedere situaţii concrete, argumentele sale fiind generice, în sensul că hotărârea nu are o motivare detaliată şi că a validat soluţia greşită a instanţei de fond, fără a analiza situaţia de fapt, apărările făcute şi probatoriile administrate.

Însă, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deşi prin art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecăţii.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt şi de drept, că nu sunt analizate dispoziţiile legale incidente. Instanţa de apel a explicat, detaliat, raţionamentul pentru care apelul pârâtului nu poate fi primit.

Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, instanţa de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului şi-a motivat corespunzător hotărârea, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părţile litigante, el însuşi fiind ţinut să respecte acest principii, şi dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Or, în speţă, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se cu trimitere la dispoziţiile legale de drept material şi procedural, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Mai mult, nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii, aşa cum se menţionează în cererea de recurs. Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte condiţiile legale de conţinut întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa a expus, printr-un raţionament logico - juridic, motivele care au condus la formarea convingerii sale, nefiind evidenţiate contradicţii între argumentele cuprinse în considerente sau între considerente şi dispozitiv.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

În al doilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul apreciind că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare întrucât nu a ţinut seama de apărările sale şi de probatoriile administrate şi nu a solicitat clarificări pentru a stabili raporturile reale dintre părţi.

Însă, nici aceste susţineri nu sunt fondate.

Principiul dreptului la apărare, statuat în art. 24 din Constituţia României şi art. 13 din C. proc. civ., cu cele două componente: materială şi formală, se concretizează în posibilitatea părţii de a fi asistată sau reprezentată dar şi de a dispune de o serie de prerogative procedurale în procesul civil.

Reprezentarea recurentului, pe întreg parcursul procesului, de către consilierul juridic a cărui delegaţie se găseşte la dosar, acoperă componenta formală a dreptului la apărare, iar întocmirea actelor de procedură, formularea de apărări, propunerea de probe, prezentarea concluziilor, exercitarea căilor de atac dovedesc că recurentul şi-a exercitat toate prerogativele puse la dispoziţie de lege, ceea ce acoperă şi componenta materială a dreptului la apărare.

Împrejurarea că soluţia la care instanţa s-a oprit este diferită de apărarea formulată de recurent, nu este de natură a conduce la concluzia că acestuia i s-a încălcat dreptul la apărare sau alte principii care guvernează procesul civil.

De asemenea, contrar afirmaţiilor din cererea de recurs, în speţă, nu este incidentă nici situaţia în care instanţa de apel nu ar fi clarificat raporturile dintre părţi, câtă vreme a verificat situaţia premisă a învestirii primei instanţe, a analizat susţinerile părţilor şi probatoriile administrate şi a supus dezbaterii contradictorii chestiunile litigioase.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.. "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

În raport de aceste prevederi legale, reiese că obligaţia instanţei de apel este de a administra probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare şi aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, soluţia motivată a instanţei de apel, de menţinere a sentinţei apelate, şi, în consecinţă, de respingere a apelului declarat de Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, adică de cenzurare a apărărilor şi probatoriilor acestuia, nu-i încalcă dreptul fundamental la apărare ci reprezintă îndeplinirea obligaţiei instituite de lege în sarcina judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale şi nu atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al treilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul apreciind că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ., fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare menţionat, acesta susţine o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte statuarea instanţei de apel asupra faptei ilicite, prejudiciului şi vinovăţiei, detaliind în mod inadecvat procedural - raportat la faza judecăţii aflate în calea extraordinară de atac a recursului, şi elementele de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel.

Însă, pentru angajarea obligaţiei de despăgubire a victimei, în raport cu dispoziţiile art. 1357 din C. civ., apare necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: comiterea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse, vinovăţia făptuitorului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, negată de recurent, Înalta Curte reţine că, în cauza dedusă judecăţii, instanţele de fond au stabilit, în urma unei riguroase analize şi sinteze a probelor care au fost administrate (proba cu înscrisuri, expertiza tehnico-judiciară), că pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti a refuzat să elibereze terenul în suprafaţă de 2.375 mp situat în Bucureşti, str. x, proprietatea reclamantei A., dreptul de proprietate al acesteia fiind recunoscut prin sentinţa civilă nr. 985 din 13 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 637 din 27 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Restrângerea conţinutului dreptului de proprietate prin încălcarea atributului folosinţei, în condiţiile în care nu s-a realizat consensual sau pentru cauză de utilitate publică, reprezintă o ingerinţă contrară dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituţie şi 555 din C. civ.. Această limitare a prerogativelor dreptului de proprietate, generată de refuzul eliberării terenului, îmbracă forma unei fapte ilicite, apte să atragă răspunderea civilă delictuală a recurentului, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel.

Împrejurările de fapt expuse în cererea de recurs, referitoare la pretinsa stare de pasivitate a reclamantei şi posibilitatea folosirii imobilului de către aceasta, sunt critici care pun în discuţie aspecte ce ţin de relevanţa probatoriului administrat în cauză, adică sunt chestiuni de netemeinicie. Însă, nu este suficientă relatarea acestor fapte ale procesului, cât timp recursul nu are caracter devolutiv şi nu vizează stabilirea situaţiei de fapt. Examinarea acestora ar însemna o nouă apreciere a probaţiunii, ceea ce este nepermis prin intermediul recursului.

Referitor la prejudiciu, după o prezentare teroretică a acestei instituţii juridice, recurentul afirmă că nu s-a făcut dovada acestuia, simplul fapt că exista o posibilitate reală de a obţine venituri de pe urma terenului, nu echivalează cu o privare a reclamantei de un câştig viitor, cât timp nu poate fi reliefată intenţia de a obţine foloase.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 1381 alin. (1) din C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. La baza răspunderii civile delictuale se afla principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) din acelaşi act normativ, despăgubirea cuprinzând pierderea suferită de cel prejudiciat (damnum emergens), câştigul pe care, în condiţii obişnuite, l-ar fi putut realiza şi de care a fost lipsit (lucrum cessans), precum şi eventualele cheltuieli pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

În speţă, neeliberarea terenului restituit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, de către autoritatea locală, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita un atribut esenţial al acestui drept, precum folosinţa, în virtutea căreia reclamanta ar fi putut realiza venituri considerabile în ipoteza închirierii, aşa cum a rezultat şi din raportul de expertiză aflat la dosar.

Această situaţie a fost, aşadar, una prejudiciabilă pentru reclamantă şi, în mod corelativ, imputabilă recurentului, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este pe deplin justificată.

Prejudiciul creat constă în lipsirea de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acesta este îndreptăţit la contravaloarea lipsei de folosinţă.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că pentru acordarea despăgubirilor cu acest titlu, nu se impune ca titularul dreptului să dovedească faptul că a încercat să folosească efectiv terenul sau să obţină venituri din exploatarea acestuia. Izvorul obligaţiei de plată, astfel stabilit de instanţă în sarcina recurentului, îl reprezintă faptul juridic ilicit, respectiv folosirea fără drept a imobilului pentru care reclamanta face dovada unui drept de proprietate, împrejurările menţionate în cererea de recurs neavând relavanţă.

Recurentul susţine că nici cuantumul prejudiciului reţinut de instanţă nu este legal întrucât calculul prezentat de expert este unul abstract, arbitrar şi bazat pe o analogie care nu poate fi justificată faţă de circumstanţele de fapt ale speţei.

Însă, în calea de atac a recursului se poate analiza doar problema existenţei unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 1357 din C. civ., problema întinderii (evaluării) lui fiind o chestiune de apreciere a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar şi aceasta în limitele stabilite de legiuitor.

Mai mult, o eventuală nelegalitate a raportului de expertiză nu poate fi analizată de către instanţa de control judiciar în condiţiile în care recurentul nu a înţeles să formuleze obiecţiuni, să invoce pretinsele neregularităţi în termen procedural, în faţa instanţei de fond, achiesând, astfel, la concluziile expertului judiciar, sub acest aspect.

În ceea ce priveşte vinovăţia, ca cerinţă a răspunderii civile delictuale, recurentul nu formulează critici concrete, referitoare la decizia recurată, limitându-se la aspecte de ordin teoretic, doctrinar, concluzionând că, în cauză, ea nu există.

Înalta Curte reţine că, fiind o atitudine psihică, vinovăţia nu poate fi dovedită în mod direct, dar aceasta se deduce după ce se stabileşte existenţa faptei ilicite şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită. Or, în speţă, fapta ilicită există, aspect detaliat anterior, iar ea este atribuită unei autorităţi locale, cu personalitate juridică, faţă de care nu se poate reţine că nu a avut reprezentarea faptei sale şi care răspunde nu doar pentru acţiunile realizate cu intenţie, ci şi pentru neglijenţă.

Rezultă, aşadar, atât comiterea unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate, cât şi vinovăţia recurentului, elemente cumulative în prezenţa cărora sunt atrase efectele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum a apreciat şi instanţa de apel.

Prin urmare, nici acest motiv de casare nu este fondat.

În consecinţă, dat fiind că dispoziţiile legale de drept material şi procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei nr. 251A din 23 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ce nefondat, recursul declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei nr. 251A din 23 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.