Press defamation: factual accusations lacking evidentiary basis and failure to solicit right of reply establishing civil liability despite Article 10 ECHR freedom of expression

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 19 mai 2017, sub nr. de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor la plata, în solidar, de daune morale în cuantum de 290.000 RON, reclamantului A., şi în cuantum de 210.000 RON, reclamantei B., publicarea pe cheltuiala pârâtelor, într-un ziar de largă circulaţie, a hotărârii definitive pronunţate în prezenta cauză, împreună cu dezminţiri cu privire la articolele defăimătoare ce fac obiectul prezentei acţiuni, şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 598 din 14 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 701A din 17 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 598 din 14 marte 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 337 din data de 6 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de recurenţii - reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 701A din 17 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

5. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1023A din data de 25 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a luat act de achiesarea apelanţilor - reclamanţi la sentinţa civilă nr. 598 din 14 martie 2018 a Tribunalului Bucureşti, în ceea ce priveşte soluţionarea capetelor I şi II din cererea de chemare în judecată, formulate în contradictoriu cu intimata - pârâtă D.. A respins apelul declarat împotriva încheierii din data de 18 octombrie 2017, ca nefondat. A admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 598 din 14 martie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte C. şi D.. A schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că: a respins excepţia inadmisibilităţii formulării capătului III de cerere, formulat de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei C., a obligat pârâta C. la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale, şi la publicarea, pe cheltuiala sa, a hotărârii definitive într-un ziar de răspândire naţională; a respins, ca neîntemeiat, capătul III de cerere, formulat de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta D.; a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii ale reclamantei în contradictoriu cu pârâta C.; a obligat intimata - pârâtă C. la plata, către apelantul - reclamant A., a sumei de 7.730 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxe judiciare de timbru şi onorarii de avocat, aferente judecăţii în fond, apel, recurs - prim ciclu procesual; a luat act că apelantul - reclamant şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată aferente celui de-al doilea ciclu procesual - apel, pe cale separată. A respins cererea apelantei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de A., astfel încât să se menţină soluţia de respingere, pe fond, a acţiunii.

Apreciază că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi procedural, fiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, recurenta arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 1349 din C. civ. şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În acest sens, precizează că articolele din data de 2 mai 2017 şi 8 mai 2017 cuprind 3 categorii de afirmaţii:

a. referitoare la presupusa influenţă exercitată, alături de alte persoane, asupra factorilor de decizie, pentru schimbarea managerului spitalului, pentru a obţine prelungirea activităţii după vârsta de 65 ani şi pentru numirea soţiei sale într-o funcţie în spital;

b. referitoare la slaba activitate clinică şi preocupările adiacente activităţii medicale;

c. referitoare la alocarea spaţiilor disponibile pentru activitatea didactică în detrimentul modernizării/extinderii secţiei de cardiologie.

Doar prima a fost apreciată de către instanţă ca fiind o faptă ilicită, însă, în opinia recurentei, nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a opera răspunderea civilă delictuală.

Astfel, nu există faptă ilicită. Publicarea unor articole nu reprezintă o faptă ilicită. Deşi reţine contrariul, instanţa nu aduce argumente, probe, care să-i confirme punctul de vedere. Articolele tratează subiecte de interes public şi au o bază serioasă de documentare. De asemenea, afirmaţiile contestate se încadrează în categoria judecăţilor de valoare, nefiind susceptibile dovedirii. Prin articolele publicate, recurenta şi-a exprimat o opinie cu privire la activitatea managerială şi deontologia profesională a intimatului. Baza factuală este reprezentată de numirile în funcţiile de conducere, care se realizează pe baza unor alte criterii, care nu au legătură cu performanţele manageriale.

În articolul "Adevăratul motiv al represiunii declanşate de gruparea E...." a explicat care este situaţia relevată de cadrele medicale, şi anume că intimatul împlinea 65 de ani şi managerul nu-i accepta prelungirea activităţii. În acest context, precizează că, prin intermediul autorităţii locale, a fost schimbat managerul, care i-a facilitat această prelungire. În opinia sa, aceste aspecte reies inclusiv din declaraţia primarului.

Deşi situaţia poate fi dovedită, instanţa de apel a considerat că afirmaţiile reprezintă o faptă ilicită, întrucât o astfel de conduită l-ar expune pe intimatul A. la consecinţe penale, nu doar deontologice, ceea ce i-ar afecta reputaţia şi onoarea. Or, recurenta doar a informat publicul despre o anomalie din sistem, eventualele consecinţe penale făcând obiectul competenţei autorităţilor. De asemenea, situaţiile prezentate conduc la o judecată de valoare, şi anume că numirile în funcţie se fac pe recomandări, iar şi nu pe criterii de competenţă. Prin urmare, judecata de valoare are o bază factuală suficientă, neputând fi calomnioasă, conform jurisprudenţei CEDO.

Recurenta prezintă detaliat, în cererea de recurs, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia libertăţii de exprimare şi a limitelor sale, insistând asupra principiilor pe care le statuează.

Arată, de asemenea, că intimatul este o persoană publică, în accepţiunea jurisprudenţei CEDO, întrucât, la momentul scrierii articolelor, deţinea calitatea de Şef clinică Medicină Internă şi Şef al secţiei clinice de Cardiologie, Explorări Cardiovasculare şi Ritmologie în cadrul Spitalului Colentina şi de cadru didactic universitar. Activitatea sa era o chestiune de interes general.

Afirmă că, dacă publicarea articolelor e considerată o faptă ilicită, este contestat rolul presei de garant al unei societăţi libere şi democratice, pe care îl poate exercita prin observarea şi aducerea la cunoştinţa publicului a faptelor care încalcă normele şi valorile morale.

Articolele au avut documente la baza lor, documente pe care le enumeră în cererea de recurs pentru a dovedi că nu au fost simple afirmaţii calomnioase, ci fundamentate pe înscrisuri care provin de la alte persoane, inclusiv de la intimat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 425, art. 13, 14, 15 şi 22 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Recurenta precizează că, în considerente, s-a reţinut că intimatului nu i-a fost acordat dreptul la replică. Însă, în realitate, acesta a trimis un email, care a fost publicat, şi în care a arătat că nu va răspunde jurnalului, dar că se va adresa justiţiei. Instanţa a reţinut lipsa dreptului la replică abia în motivare, fără a pune în discuţia părţilor o astfel de împrejurare, pentru a da posibilitatea recurentei să se apere şi să aducă dovezi în sens contrar. Astfel, s-a încălcat dreptul la apărare, contradictorialitatea şi oralitatea dezbaterilor, dar şi principiul rolului activ al instanţei.

Mai mult, dreptul la replică a fost inserat în articol, dar conţinutul său nu aduce nicio clarificare, în sensul că nu ar fi reale afirmaţiile. Intimatul le-a apreciat ca fiind calomnii şi a precizat că se va adresa instanţei de judecată. Arată că nepublicarea replicii ar fi avut o consecinţă de natură morală, dacă prin conţinutul său s-ar fi negat aspectele din articole. Însă, în speţă, replica nu a dovedit contrariul.

De asemenea, tot ca un argument al acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a ignorat Nota internă din 25 aprilie 2017, emisă de managerul Spitalului Colentina, prin care s-a interzis comunicarea cu presa. În considerarea acestui act, nici intimatul nu putea comunica cu presa.

Instanţa de apel a ignorat faptul că, în legislaţia noastră, presa nu are obligaţia de a solicita un drept la replică astfel că lipsa sa nu constituie o faptă ilicită. Din acest punct de vedere este nereală susţinerea instanţei că, lipsa dreptului la replică, încalcă art. 14.2 din Codul deontologic.

Ca o concluzie, recurenta arată că nu există nicio faptă ilicită întrucât a solicita un drept la replică nu reprezintă o obligaţie a jurnalistului. Fapta ilicită presupune o faptă interzisă, în mod expres, de lege. Or, situaţia faptică şi juridică prezentată dovedeşte că nu este o faptă ilicită. De altfel, nicio eventuală încălcare a prevederilor Codului deontologic al ziaristului nu atrage răspunderea civilă delictuală întrucât acesta nu este un act normativ, nu are putere de lege. Codul deontologic este un document adoptat de către Clubul Român de Presă, care este o asociaţie, dispoziţiile nefiind obligatorii.

Intimatul nu a dovedit că afirmaţiile din articole au depăşit limita proporţionalităţii unei informări rezonabile, hotărârea fiind casabilă, sub acest aspect.

Recurenta arată că nu este îndeplinită nici cerinţa referitoare la prejudiciu.

Apreciază că, şi din acest punct de vedere, hotărârea încalcă dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. întrucât nu există o motivare a raţionamentului instanţei cu privire la cerinţele şi cuantumul prejudiciului.

Mai mult, se încalcă şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 din acelaşi act normativ, instanţa având în vedere declaraţiile a doi martori, aflaţi în relaţii de interese cu reclamanţii, ale căror declaraţii au fost subiective şi nerelevante. În acest sens, detaliază declaraţiile martorilor F. şi G., insistând pe relaţiile reclamanţilor cu aceşti martori, contradicţiile din cuprinsul acestora şi subiectivitatea declaraţiilor.

Recurenta consideră că nu este motivată modalitatea de stabilire a cuantumului prejudiciului la 5.000 RON, probatoriile administrate nejustificând această sumă. Şi din această perspectivă, hotărârea încalcă dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ.

Mai mult, din datele pe care le deţine, intimatul profesează în continuare, activitatea sa profesională de medic şi profesor universitar nefiind afectată de articolele deduse controlului judiciar.

Recurenta apreciază că nu este îndeplinită nici cerinţa existenţei unei legături de cauzalitate în fapta ilicită şi prejudiciu. În speţă, nu există faptă ilicită, aspect detaliat în cererea de recurs, şi nici prejudiciu.

De asemenea, arată că nu există nici vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiect al prezentei cauze. După prezentarea actelor normative şi jurisprudenţei europene incidente în cauză, recurenta precizează că a expus fapte şi acţiuni imorale ale intimatului, care pot să atragă şi sancţiuni penale. Însă, presa are o responsabilitate etică faţă de cetăţeni şi faţă de societate, pe care o poate îndeplini prin publicarea articolelor de interes public, cum e şi cazul articolelor supuse controlului judiciar. De fapt, presa este chiar obligată să identifice acte şi fapte controversate, să le aducă la cunoştinţa publicului, pentru a contribui la bunul mers al societăţii.

În concluzie, pentru motivele arătate, apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile declictuale.

Recurenta critică şi soluţia referitoare la cheltuielile de judecată şi arată că instanţa de judecată nu a avut în vedere că extrasele de cont şi ordinele de plată, depuse de reclamant, nu sunt dovezi, în original, de încasare a onorariului de către avocat. Mai mult, nu sunt însoţite de contractele încheiate cu apărătorul ales. Astfel, obligarea recurentei la plata sumei de 7.730 RON către intimat încalcă dispoziţiile art. 452 şi 453 din C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de situaţiile expuse, recurenta solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

7. Apărări formulate

Intimaţii A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, pentru lipsa menţiunilor impuse de dispoziţiile art. 486 din C. proc. civ., în sensul că lipsesc domiciliul recurentului şi sediul avocatului acestuia. În subsidiar, au solicitat anularea recursului, pentru neîncadrarea argumentelor în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. În al doilea subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă excepţia de nulitate a recursului, invocată de intimaţi, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1023A din 25 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi s-a fixat termen de judecată la 18 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 1023A din 25 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care pârâta C. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 din C. proc. civ.

În primul rând, invocă motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamanţii A. şi B. au solicitat, în esenţă, obligarea pârâtelor C. şi D. (faţă de care au renunţat ulterior la judecată), la plata daunelor morale produse prin afirmaţiile calomnioase şi denigratoare făcute în cadrul unor articole de presă.

Fapta ilicită imputată pârâtei C. a constat în utilizarea unor afirmaţii denigratoare ce ar fi adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamanţilor, prin conţinutul informaţiilor transmise în cadrul articolelor publicate pe portalul de ştiri www.x.ro în datele 27 aprilie 2017, 2 mai 2017, 8 mai 2017, 10 mai 2017 şi 16 mai 2017.

Rejudecând cauza, instanţa de apel a admis doar parţial acţiunea reclamanţilor şi a reţinut că, din perspectiva conţinutului materialelor de presă, doar articolele din 2 mai 2017 şi 8 mai 2017 prezintă relevanţă, iar din cadrul acestora doar afirmaţiile pârâtei C. privind influenţarea factorilor de decizie pentru schimbarea din funcţie a conducerii spitalului în scopul obţinerii unor beneficii pentru reclamanţi au caracterul unor fapte ilicite şi îl prejudiciază pe reclamantul A.. Această hotărâre a fost supusă recursului de către pârâta C. care, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţine că nici aceste afirmaţii nu îmbracă forma unei fapte ilicite, astfel că soluţia la care s-a oprit instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 1349 din C. civ. şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

În cauză, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamanţilor la protecţia reputaţiei lor - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului jurnalistului la libertatea de exprimare. Instanţa de apel a reţinut că dreptul la libera exprimare nu a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care i se poate imputa intimatei C. săvârşirea unei fapte ilicite.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

Referitor la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.

În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a dispoziţiilor legale naţionale şi europene şi a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate. Instanţa de apel a analizat afirmaţiile din cadrul celor două articole din data de 2 mai 2017 şi 8 mai 2017 referitoare la influenţarea factorilor de decizie şi a stabilit că sunt acuzaţii de fapt, lipsite de bază factuală şi de posibilitatea reclamantului de a prezenta un punct de vedere.

Astfel, verificând, în concret, afirmaţiile făcute, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că acestea pot fi calificate ca fiind acuzaţii clare, determinante faţă de reclamant, fără bază factuală. Investigaţia jurnalistică reflectată de înscrisurile depuse la dosar nu are legătură cu situaţia reclamantului ci cu alte persoane şi alte secţii ale Spitalului Colentina. În ceea ce priveşte declaraţia primarului general, de care recurenta se prevalează şi în cererea de recurs, nici aceasta nu face proba verităţii întrucât nu se suprapune peste afirmaţiile jurnalistei.

Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere distincţia realizată de către instanţa de contencios a drepturilor omului dintre fapte şi judecăţi de valoare, arătând că afirmaţiile pe care recurenta le apreciază ca fiind judecăţi de valoare, sunt, în realitate, fapte, care necesită dovezi.

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, instanţa de apel a enunţat standardele de protecţie pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertăţii de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viaţa privată, onoarea şi demnitatea unei persoane subiect al investigaţiei jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudenţa menţionată vizează, aşa cum s-a dezvoltat anterior, distincţia ce trebuie operată între fapte şi judecăţi de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, existenţa unei baze factuale şi în cazul emiterii unor judecăţi de valoare, verificarea informaţiilor şi dreptul la replică, buna credinţă în demersul jurnalistic şi doza de exagerare şi provocare admisibilă.

După fixarea limitelor analizei, instanţa de apel a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile nu au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare, înscrisurile depuse vizând alte persoane şi situaţii.

Verificând susţinerile recurentei în sensul că lipsesc criteriile de analiză care rezultă din jurisprudenţa CEDO, instanţa de recurs reţine existenţa acestora, aşa cum ele au fost verificate, în mod corect, de către instanţa de apel.

După ce a analizat, conceptual, judecata de valoare şi acuzaţia de fapt, apoi afirmaţiile jurnalistei C., instanţa de apel a concluzionat că relatările despre chestiuni de interes general sunt supuse condiţiei ca persoanele în cauză să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii clare şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice. Or, presupusa influenţă exercitată de reclamant pentru schimbarea managerului în scopuri personale nu reprezintă o informaţie dovedită, ci o afirmaţie fără bază factuală.

Înalta Curte reţine că baza factuală este o chestiune care ţine de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. Prin urmare, nu prezintă relevanţă aspectele de fapt şi probatoriile detaliate în cuprinsul cererii de recurs.

Instanţa de apel a argumentat pertinent care sunt împrejurările care înlătură baza factuală pretinsă de recurentă, apreciind că maniera în care a procedat este una necorespunzătoare. Stabilind inexistenţa unei baze factuale, a constatat, corect, că afirmaţiile referitoare la pretinsa influenţă a factorilor de decizie în scop personal, din cadrul articolelor din 2 mai 2017 şi 8 mai 2017, au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

În concluzie, acest motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat.

În al doilea rând, recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate casa hotărârea dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Printr-un prim argument, recurenta susţine o motivare nelegală a deciziei recurate, în discordanţă cu dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., faţă de faptul că nu s-a ţinut cont de emailul din data de 10 mai 2017, care ar reprezenta dreptul la replică al reclamantului.

Înalta Curte reţine că motivul de recurs cuprins în conţinutul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural, sancţionate cu nulitatea de dispoziţiile art. 174 din acelaşi act normativ, însă argumentul recurentei, referitor la viciile de motivare, poate fi încadrat în motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ.. Din această perspectivă, susţinerile sunt nefondate.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţa de apel, are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Situaţia învederată în cererea de recurs nu se referă, însă, la vreun viciu de motivare, ci se critică modul de apreciere a probelor, respectiv a conţinutului emailului din data de 10 mai 2017, căruia instanţa nu i-a acordat valoarea probatorie urmărită de recurentă.

Însă, împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, inclusiv a înscrisului menţionat, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurentă pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, în raport de probele administrate, critică ce nu poate fi cenzurată în recurs faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.. În recurs nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neputând repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte în realitate recurenta.

Tot în cadrul motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel nu a pus în vedere părţilor clarificarea chestiunii referitoare la publicarea dreptului la replică. Prin urmare, în opinia recurentei, conduita instanţei încalcă principiul contradictorialităţii reglementat de dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ., dar şi dreptul la apărare garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 13 din C. proc. civ., principiul oralităţii reglementat de art. 15 şi principiul rolului activ garantat de art. 22 din acelaşi act normativ intern.

Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părţilor aflate pe poziţii cu interese contrare de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează pentru dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei părţilor ori al judecătorului.

Însă, împrejurarea că un aspect de fapt, cuprins în actele procedurale depuse la dosar şi cu privire la care s-au administrat probatorii, nu ar fi fost pus în discuţia părţilor, în mod distinct, din oficiu, de către instanţă, nu este de natură a conduce la concluzia încălcării principiului de procedură enunţat şi nici a celor menţionate în cererea de recurs, câtă vreme instanţa a acordat cuvântul părţilor pe fond, iar acestea au expus în detaliu, împrejurările pe care le-au apreciat ca fiind relevante cauzei.

Recurenta dezvoltă chestiunea dreptului la replică, concluzionând că acesta a fost exercitat, ceea ce înlătură caracterul ilicit al faptei şi dovedeşte aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1349 din C. civ.

Aceste argumente, care vizează modalitatea de aplicare a unor dispoziţii de drept material, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Instanţa de apel a constatat că recurenta nu a solicitat şi nu a avut niciun punct de vedere exprimat de intimaţi cu privire la informaţiile pe care le-a transmis cititorilor prin materialele de presă publicate, aspect confirmat prin răspunsul acesteia la interogatoriul administrat.

Astfel, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut două aspecte. Pe de o parte, situaţia prezentată în presă nu a avut bază factuală, ceea ce reprezintă o faptă ilicită, aptă să atragă răspunderea civilă delictuală a jurnalistului, pentru prejudiciul de imagine produs. Pe de altă parte, nu s-a solicitat nici punctul de vedere al intimaţilor, pentru a se publica ambele opinii, care în mod clar erau divergente.

Or, publicarea unor articole cu conţinut denigrator, fără a fi precedată de o verificare a informaţiei, inclusiv prin solicitarea opiniei persoanelor implicate în cauză, este un element al atitudinii subiective, şi exprimă reaua-credinţă a jurnalistului. Această conduită jurnalistică se analizează în cadrul cerinţei referitoare la vinovăţie, care este o condiţie distinctă şi esenţială, o constantă a răspunderii civile delictuale. Răspunderea jurnalistului poate fi angajată şi pentru cea mai uşoară culpă, potrivit dispoziţiilor art. 1357 alin. (2) din C. civ., aceasta însemnând neglijenţa sau imprudenţa pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.

Vinovăţia este fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi, în aprecierea acestei condiţii, esenţiale sunt două elemente: comportamentul făptuitorului şi imputabilitatea acestuia. Or, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a reţinut, în urma analizei probelor care au fost administrate, reaua-credinţă a recurentei care, deşi a publicat informaţii cu impact asupra publicului, nu a solicitat şi punctul de vedere al intimaţilor asupra acestora.

Tot cu privire la obligaţia de a solicita puncte de vedere/dreptul la replică, se susţine că nu are un fundament legal întrucât nu este cuprins în niciun act normativ, astfel încât nepublicarea replicii ar avea doar o consecinţă de ordin moral.

Însă, Codul deontologic, la care face trimitere recurenta, cuprinde norme de conduită general acceptate de presă, iar încălcarea lor exprimă reaua - credinţă a jurnalistului.

Chiar dacă dreptul naţional cuprinde puţine reglementări în acest sens, dreptul de a oferi un punct de vedere rezultă şi din reperele cuprinse în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, care vizează echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, existenţa unei baze factuale, atunci când se imputa fapte determinate, şi, în cazul emiterii unor judecăţi de valoare, verificarea informaţiilor şi existenţa dreptului la replică, buna - credinţă în demersul jurnalistic şi doza de exagerare şi provocare admisibilă, tipul de discurs, natura subiectului expus, persoana vizată.

În cauza Melnitchouk împotriva Ucrainei, Curtea a constatat că există o obligaţie pozitivă a statului de a proteja dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului în două moduri: prin asigurarea faptului că acesta dispunea de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune punctul de vedere, precum şi posibilitatea de a contesta refuzul ziarului de a primi punctul de vedere, în faţa instanţelor naţionale. Curtea a considerat că dreptul de a oferi un punct de vedere, ca element important al libertăţii de exprimare, decurge nu numai din necesitatea de a permite contestarea informaţiilor false, ci şi de a asigura o pluralitate de opinii, în special în domenii de interes general, ca de exemplu dezbaterea literară şi politică (pct. 2). În considerarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, reglementările privind dreptul la replică/obligaţia de a solicita puncte de vedere sunt menite să protejeze interesul publicului de a primi informaţii din surse diferite, precum şi să garanteze astfel posibilitatea de a dispune de o informaţie cât se poate de completă.

Un alt argument al recurentei care, în opinia sa, atrage nelegalitatea deciziei recurate, vizează cuantumul prejudiciului reţinut de către instanţa de apel. În acest sens, a expus, pe larg, declaraţiile celor doi martori audiaţi în cauză care au relatat despre modul în care intimaţii au fost afectaţi de afirmaţiile din presă şi, în acelaşi timp, a susţinut lipsa vreunei motivări care să justifice acest cuantum.

Însă, în calea de atac a recursului se poate analiza doar problema existenţei unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a fi incident art. 1357 din C. civ., problema întinderii (evaluării) prejudiciului fiind o chestiune de apreciere a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, fiind o problemă de netemeinicie.

Prejudiciul moral a fost definit în doctrina dreptului şi în jurisprudenţă ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoane constau în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane şi se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presă ori prin mass-media în general.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prejudiciul reclamantului este un prejudiciu de imagine şi constă în faptul că, prin imputarea celor afirmate în mod public, în presă, recurenta a reuşit practic să-i afecteze imaginea publică, ceea ce a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecinţe negative în plan moral victimei.

Existând o afectare negativă pe plan psihic generată de faptele recurentei, de o anumită gravitate, instanţa de apel a apreciat că se justifică acordarea unei satisfacţii echitabile de 5.000 de RON, cuantum care a rezultat din probatoriile administrate, pe care l-a justificat şi care nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului.

Referitor la vinovăţie, recurenta susţine că nu există, întrucât presa are o responsabilitate etică faţă de cetăţeni şi faţă de societate de a prezenta actele şi faptele imorale de care ia cunoştinţă. Însă, nici aceste susţineri nu sunt fondate.

Din jurisprudenţa CEDO reiese principiul potrivit căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare în situaţia în care se analizează o acuzaţie de denigrare, elementul determinant fiind buna sau reaua credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate.

În consecinţă, în astfel de litigii, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului, în raport cu adevărul afirmaţiilor sale, dar şi cu scopul demersului jurnalistic, în sensul de a verifica dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general.

În cauza pendinte, instanţa a verificat nu doar realitatea informaţiilor furnizate de jurnalist în cuprinsul celor două articole, ci şi atitudinea subiectivă a acestuia. Astfel, a reţinut că recurenta nu a depus suficiente eforturi pentru a verifica adevărul obiectiv al afirmaţiilor publicate întrucât nu avea dovezi în acest sens şi nici nu a solicitat un punct de vedere persoanelor vizate. În cazul delictelor de presă, răspunderea jurnalistului intervine inclusiv în acest caz . Prin urmare, în mod corect, a fost reţinută vinovăţia recurentei care, prin materialele publicate, fără o documentare anterioară şi obţinerea unor puncte de vedere, a afectat în mod gratuit reputaţia intimatului.

În concluzie, nici aceste susţineri nu pot fi primite.

În al treilea rând, se solicită casarea deciziei recurate cu privire la soluţia ce vizează cheltuielile de judecată, recurenta apreciind că este incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 8 din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de casare se susţine că instanţa de apel a acordat cheltuieli de judecată fără a se face dovada legală a suportării acestora de către reclamant.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 din actul normativ menţionat, "(1)Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat iniţierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu. În scopul determinării culpei procesuale, care constituie temei al plăţii cheltuielilor de judecată, interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita procesuală a părţilor. Prin urmare, instanţele de judecată trebuie să analizeze, în concret, în fiecare litigiu în parte, culpa procesuală, putându-se aprecia şi asupra realităţii, necesităţii sau caracterului rezonabil al sumelor solicitate cu acest titlu, pentru evitarea abuzurilor de drept procesual.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

În cauza pendinte, se susţine că s-au acordat cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de avocat, fără a se face dovada acestora, respectiv fără depunerea extrasului de cont şi a contractului de reprezentare, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 452 şi art. 453 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în speţă, dovada onorariului avocatului a fost făcută cu facturi şi ordine de plată, cu elemente complete, aspect recunoscut prin cererea de recurs. Prin urmare, înscrisurile suplimentare pretinse de recurentă nu-şi au justificarea.

În concluzie, nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Dat fiind că dispoziţiile legale de drept material şi procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâta C. împotriva deciziei nr. 1023A din 25 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1023A din 25 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2024.