Tort claim against restitution authority perempted; appeal quashed, remanded for rehearing

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 08.09.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 435.518 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 117.185 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren în suprafaţă de 882 mp şi casa+anexe în suprafaţă totală de 169 mp, situate în Botoşani, Calea x, jud. Botoşani şi valoarea de 552.703 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.01.2009 de către expertul evaluator A., actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1800 din 17 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1054 A din 29 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1800 din data de 17.12.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor. A anulat sentinţa civilă apelată, şi evocând fondul: a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 435.518 RON, sumă ce se va actualiza cu rata inflaţiei de la data plăţii fiecăreia dintre cele 5 tranşe şi până la data rectificării de buget a pârâtei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul Ministerul Finanţelor şi pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că, în ceea ce priveşte legea aplicabilă cauzei, în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, faţă de momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, care stabilesc atât un moment subiectiv, cât şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din acelaşi act normativ, respectiv data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În acest sens, pârâta a susţinut că momentul de început al termenului de prescripţie este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare nr. x/15.01.2009, care a condus la emiterea deciziei nr. 6707/23.04.2009.

A menţionat că acţiunea este prescrisă inclusiv prin raportare la data emiterii deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi sau a rămânerii definitive a acesteia, în considerarea sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014.

De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat că în cauză nu au fost invocate cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie. În opinia sa, deciziile succesive ale Curţii de Conturi nu echivalează cu o cauză de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Tot circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a imputat instanţei de apel aplicarea greşită a prevederilor ce reglementează condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte reţinerea Curţii de Apel Bucureşti în sensul certitudinii prejudiciului, pârâta a subliniat că raportul de reevaluare întocmit în prezenta speţă de S.C. B. S.R.L. reprezintă tot o analiză subiectivă, acesta nefiind omologat de instanţa de judecată, astfel că nu poate fi reţinută o astfel de certitudine a prejudiciului, iar toate celelalte condiţii decurg tocmai din certitudinea existenţei prejudiciului.

În acest sens, a învederat că şi în alte dosare similare (cu titlu de exemplu dosar nr. x/2021) aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, în care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţele au respins acţiunea formulată de Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată, reţinând că nu există faptă ilicită, astfel că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală nici pentru fapta proprie, nici pentru fapta altei persoane.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de neacordare a dobânzii legale de la data emiterii titlului de plată şi până la data plăţii, precum şi în ceea ce priveşte măsura de a obliga pârâta să actualizeze debitul principal cu rata inflaţiei până la data rectificării de buget, iar nu până la data plăţii efective, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 1.082 şi art. 1.088 din C. civ. de la 1864.

În aprecierea recurentului-reclamant, prevederile art. 1082 şi art. 1088 din C. civ. de la 1864 conferă creditorului unei obligaţii dreptul la acordarea daunelor interese moratorii nu numai pentru perioada ulterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti, dar şi pentru trecut, astfel încât calitatea Ministerului Finanţelor, de administrator al bugetului de stat, nu suprimă dreptul la daune interese moratorii de la data emiterii titlului de conversie până la data plăţii, reclamantul putând să îşi valorifice dreptul stabilit prin hotărârea judecătorească, ca şi alţi creditori, şi prin alte modalităţi, inclusiv pe calea executării silite.

De asemenea, pentru aceleaşi argumente, a criticat soluţia de obligare a pârâtei să actualizeze debitul principal cu rata inflaţiei până la data rectificării de buget, şi nu până la data plăţii efective.

În drept, recurentul-reclamant a indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă ANRP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil analizei efective a criticilor formulate, Înalta Curte constată necesar ca, pentru argumentarea logică a soluţiei pronunţate în soluţionarea căilor de atac deduse judecăţii, să reţină, încă de la început, că recursul declarat de pârâtă urmează a fi admis, astfel că va fi analizat cu prioritate.

Examinând recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Critica este nefondată.

Prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 435.518 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 117.185 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren în suprafaţă de 882 mp şi casa+anexe în suprafaţă totală de 169 mp, situate în Botoşani, Calea x, jud. Botoşani şi valoarea de 552.703 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.01.2009 de către expertul evaluator A., actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.

Analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie, în cauza pendinte, nu a început să curgă sub incidenţa Decretului nr. 167/1958, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 8 din acest decret, întrucât paguba pretinsă nu a fost cunoscută de reclamant înainte de abrogarea decretului, tocmai pentru că respectiva pagubă s-a produs abia prin plăţile legal eşalonate pe 5 ani după emiterea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, finalizate cu ultima plată din 2018. Astfel, curtea de apel a reţinut că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte existenţa certă a prejudiciului doar începând de la data adresei pârâtei nr. x/18.01.2021, dată fiind procedura legală specială de reglementare a stabilirii şi plăţii de despăgubiri.

Pornind de la această premisă, a reţinut că acţiunea reclamantului nu este prescrisă.

În acord cu susţinerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat în mod eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că termenul de prescripţie a început să curgă după abrogarea Decretului nr. 167/1958.

Sub un prim aspect, se constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi valorificat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în întocmirea raportului de evaluare nr. x/2009 a imobilului teren situat în Botoşani, Calea x nr.,369, jud. Botoşani, cu nerespectarea standardelor internaţionale, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte. În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 6707/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul căreia, apoi, au fost eliberate următoarele titluri de plată: x fiecare în cuantum de 4.862,97 RON şi nr. 9995/07.04.2014 în cuantum de 9.725,93 RON, în favoarea beneficiarului C.; nr. x fiecare în cuantum de 4.862,97 RON şi nr. x/07.04.2014 în cuantum de 9.725,93 RON, în favoarea beneficiarului D., conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiară.

Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, raportat la art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stipulează că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei şi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Faţă de aceste prevederi, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil în cauză, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, instanţa de apel a avut în vedere data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale.

Raţionamentul instanţei de apel nu are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune, respectiv de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Prin urmare, nu poate fi acceptat ca partea să-şi poată amâna prin propria faptă momentul declanşării curgerii termenului de prescripţie, prin modul în care administrează verificarea întinderii prejudiciului - angajarea unui expert sau altul, întocmirea unui raport de expertiză cu o desfăşurare prelungită în timp etc. Din momentul conştientizării existenţei pagubei, partea trebuie să acţioneze în interiorul termenului de prescripţie, chiar dacă valoarea pagubei nu este cunoscută în mod exact, întinderea putând face inclusiv obiectul probatoriului în procesul pornit.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis decizia nr. 6707/23.04.2009, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

Referitor la pârâta ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă reclamantului şi pârâtei în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că reclamantul avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite, care nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil în cauză, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2020).

De asemenea, aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză sunt dezlegările cu valoare de principiu conţinute în Decizia nr. 19/2019, pronunţată în interesul legii, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi (par. 57) şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, cât şi aplicabilitatea în cauza dedusă judecăţii a regulii speciale conţinute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, regulă caracterizată prin stabilirea alternativă a celor două momente de început al cursului prescripţiei (subiectiv, respectiv obiectiv). Procedând astfel, curtea de apel s-a plasat într-o evidentă rezolvare greşită a chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripţiei dreptului la acţiune, pronunţând o hotărâre nelegală, sancţionată cu casarea.

Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei extinctive ţinând seama de norma legală stabilită ca fiind incidentă începutului prescripţiei şi de reperele de analiză fixate de instanţa de recurs în ceea ce priveşte determinarea momentului de început al termenului de prescripţie.

Examinarea celorlalte critici din recursul recurentei-pârâte, referitoare la greşita aplicare a prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, nu se mai impune la acest moment, dovedindu-se prin cele arătate anterior că decizia instanţei de apel va fi casată pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Din perspectiva argumentelor expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 497 din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant.

Analizând recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Susţinerile recurentului-reclamant antamează chestiuni care pun în discuţie fondul raportului juridic litigios, sub aspectul reparării integrale a prejudiciului (acordării dobânzii legale şi actualizării creanţei cu indicele inflaţiei).

Având în vedere soluţia de admitere a recursului declarat de pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind întemeiate criticile prin care s-a invocat greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că "hotărârea casată nu are nicio putere", în conformitate cu prevederile art. 500 C. proc. civ.

Astfel, cum hotărârea instanţei de apel prin care a fost admisă în parte acţiunea, este desfiinţată ca urmare a casării, iar cauza va fi trimisă spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, pentru a fi reevaluată cu prioritate soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, înseamnă că soluţia de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor nu mai subzistă, prin urmare este de prisos analiza criticilor recurentului-reclamant care privesc soluţia de respingere a cererii de acordare a dobânzii legale până la data plăţii şi de actualizare a creanţei cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.

Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1054 A din 29 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1054 A din 29 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.