Tort claim for moral damages arising from false criminal association: appellate failure to analyze non-patrimonial prejudice and excessive formalism violating the principle of disposition and access to court.

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018 din data de 03.12.2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 euro (echivalentul a232,995.00 RON la cursul BNR din data de 27.11.2018; 1 euro = 4.6599 RON), cauzate prin atingerile aduse dreptului la onoare, demnitate şi viaţă privată prin fapta ilicită constatând în asocierea reclamanţilor cu autorii unor infracţiuni de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, în urma confuziei între două comenzi electronice şi indicarea acestora organelor de cercetare penală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 58, art. 71, art. 74, art. 76, art. 252 şi urm, art. 1349, art. 1357, art. 1391, art. 22, 26 din Constituţia României, dispoziţiile art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2379 din 31 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 663 A din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţa civilă nr. 2379 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 663 A din 19 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Printr-o primă critică de nelegalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel s-a raportat la o altă faptă ilicită decât cea invocată de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, ajungând să interpreteze în mod greşit normele legale invocate, respectiv art. 1357 şi urm. C. civ., prin reţinerea potrivit căreia reclamanţii nu au solicitat reparaţii pentru prejudiciul rezultând din afectarea dreptului lor la protecţia identităţii, a imaginii ori a demnităţii.

Au susţinut recurenţii că, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată au fost invocate şi art. 252 şi art. 58 C. civ., articolele de lege care reglementează protecţia imaginii şi a demnităţii, instanţa ar fi trebuit să extindă analiza şi asupra acestor încălcări.

Prin cea de a doua critică de nelegalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a normelor materiale ce privesc vinovăţia intimatei precum şi lipsa aplicării normelor legale invocate de apelanţi prin raportare la situaţia de fapt.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au învederat că instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiei culpei fără prevedere a intimatei doar pentru a bifa condiţiile răspunderii civile delictuale, însă fără a da prevalenţă prevederilor legale ce impun şi sancţionarea acesteia prin atragerea răspunderii intimatei, interpretând în mod greşit dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenţii au reclamat o interpretare greşită a normelor materiale ce privesc prejudiciul şi raportul de cauzalitate, hotărârea curţii de apel cuprinzând, în opinia acestora, unele motive străine de natura cauzei.

Astfel, s-a susţinut că nereţinând că s-au solicitat reparaţii pentru prejudiciul rezultând din afectarea dreptului lor la protecţia identităţii, a imaginii ori a demnităţii, instanţa de apel nu doar a schimbat temeiul daunelor solicitate de către recurenţi, dar a reţinut şi neîndeplinirea condiţiilor prejudiciului şi raportului de cauzalitate, interpretând greşit art. 1381 C. civ.

Concluzionând, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat exepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea pronunţată de curtea de apel este legală, nefiind îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Intimata a arătat că nu a săvârşit nicio faptă ilicită şi nu a produs niciun prejudiciu reclamanţilor, atâta vreme cât doar a sesizat săvârşirea unor fapte prejudiciabile pentru societate, uzând de dreptul său de a formula plângere penală, şi şi-a îndeplinit obligaţia legală de a răspunde solicitărilor organelor în drept.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea cu care au învestit instanţa de judecată, recurenţii-reclamanţi au solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs printr-o presupusă faptă ilicită.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituţia răspunderii civile delictuale, împrejurare faţă de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Fapta ilicită imputată pârâtei, pentru care se solicită angajarea propriei răspunderi, este reprezentată de asocierea eronată a reclamanţilor cu autorii unei infracţiuni de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, în urma confuziei făcute între două comenzi electronice. Consecinţă a acestei confuzii, pârâta a furnizat organelor de cercetare penală înregistrări video cu reclamanţii, realizate de camerele de supraveghere din magazinul din care aceştia au ridicat comenzi plasate online.

În urma înaintării acestor filmări video, recurenţii-reclamanţi au fost chemaţi, în calitate de martori, de organele de cercetare penală, care au dispus prezentarea acestora la interogatoriu în baza unui mandat de aducere. Reclamanţii au fost escortaţi de forţele de ordine la autourismul destinat transportului către sediul organelor de urmărire penală, fiind văzuţi de vecinii de domiciliu. În baza declaraţiilor date şi a documentelor prezentate, situaţia s-a clarificat, reieşind că reclamanţii nu au legătură cu fapta penală sesizată de intimata-pârâtă.

În acest context factual, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării întrunirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul adus reclamanţilor.

Prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, apreciind că nu există faptă ilicită, întrucât nu poate fi considerat abuziv comportamentul pârâtei, care era obligată să răspundă solicitărilor organelor de urmărire penală.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că, din analiza prevederilor art. 71, art. 74 şi art. 252 C. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rezultă că dreptul la respectarea vieţii private are un conţinut complex, în care sunt cuprinse şi elemente care privesc identitatea unei persoane, imaginea şi demnitatea acesteia.

A reţinut că aceste componente ale dreptului la viaţa privată au fost încălcate de pârâtă prin demersurile sale judiciare, întrucât acesta, chiar dacă nu a indicat în plângerea penală numele reclamanţilor, totuşi a furnizat probe care să ducă la identificarea acestora, înaintând organelor de urmărire penală filmări video cu reclamanţii şi i-a asociat cu autorii faptelor penale pentru care au formulat plângerea penală.

A mai reţinut curtea de apel că, din probele administrate, nu rezultă săvârşirea cu intenţie a faptei, ci a culpei cu prevedere a pârâtei.

Însă, a constatat că reclamanţii nu au solicitat reparaţii pentru prejudiciul nepatrimonial rezultat din afectarea dreptului lor la protecţia identităţii, a imaginii ori demnităţii, situaţie din care prejudiciul decurgea din însăşi fapta ilicită şi se impunea doar stabilirea întinderii acestuia, ci au solicitat doar repararea prejudiciului reprezentat de teama şi nesiguranţa provocată de faptul că au fost supravegheaţi de diferite persoane timp de 6 luni şi au fost obligaţi să însoţescă echipajul de cercetare penală pentru audiere.

Făcând analiza acestui prejudiciu, a concluzionat că nu este unul real, nefiind probate susţinerile privind supravegherea reclamanţilor şi cercetarea acestora dincolo de prezentarea lor la audiere.

În ceea ce priveşte aducerea cu mandat a reclamanţilor în vederea audierii ca martori, instanţa de prim control judiciar a reţinut că această măsură a fost dispusă de organul de cercetare penală, neexistând legătură de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciul pretins a fi reparat.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru argumentele ce succed.

Criticile de nelegalitate, deşi subsumate de către recurenţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din acelaşi cod. Acestea vizează reţinerea eronată, de către instanţa de apel, a prejudiciului solicitat de reclamanţi, cauzat de fapta ilicită imputată pârâtei, care a constat în asocierea reclamanţilor cu autorii unei infracţiuni şi transmiterea către organele de urmărire penală a filmărilor video cu aceştia. Urmare a reţinerii greşite a prejudiciului solicitat a fi reparat, instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a normelor de drept ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reţinând nedovedirea prejudiciului solicitat a fi reparat, fiind dezvoltate astfel considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte, reţine că, pentru a răspunde criticilor formulate de recurenţi, trebuie lămurit dacă instanţa de apel a ţinut cont de principiul disponibilităţii.

Consacrat de dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., principiul disponibilităţii prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Înţelesul acestui text trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 9 din acelaşi act normativ, conform căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, obligaţia instanţei fiind de a clarifica cererea de chemare în judecată pentru a se pronunţa asupra petitului dedus judecăţii.

În sistemul juridic, învestirea instanţei presupune prezentarea atât a situaţiei de fapt, cât şi a temeiului legal invocat.

Din chiar petitul cererii iniţiale, cât şi din susţinerile formulate în calea de atac a apelului, rezultă că, recurenţii-reclamanţi au solicitat instanţei să oblige pârâta la repararea prejudiciului constând în atingerile aduse imaginii, demnităţii şi vieţii private.

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit, recurenţii au arătat, prin motivarea expusă că, urmare a plângerii penale formulate de pârâtă şi a înaintării de către aceasta organelor de urmărire penală a filmărilor cu reclamanţii în care aceştia ridicau o comandă plasată online, achitată în mod corespunzător, aceştia au fost citaţi ca martori, cu mandat de aducere pentru audiere, fiind escortaţi la autoturism de forţele de ordine, în prezenţa vecinilor, fapt ce a dat posibilitatea conturării unor suspiciuni la adresa lor.

Totodată, au arătat că li s-a adus atingere atât libertăţii, cât şi secretului vieţii private, fiind supravegheaţi timp de aproximativ 6 luni prin diverse mijloace, iar această împrejurare le-a indus teamă şi nesiguranţă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 58, art. 71, art. 74, art. 76, art. 252 şi urm., art. 1349, art. 1357, art. 1391, art. 22, 26 din Constituţia României, dispoziţiile art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Rezultă aşadar că acţiunea reclamanţilor a fost fundamentată pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală şi cele care protejează drepturile personalităţii umane, respectul vieţii private şi al demnităţii umane, solicitându-se repararea inclusiv a prejudiciului cauzat prin "atingerile aduse dreptului la onoare, demnitate şi viaţă privată".

În analiza apelului declarat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că, din interpretarea prevederilor art. 71, art. 74, art. 252 şi ale art. 8 din Conveţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că dreptul la respectarea vieţii private are un conţinut complex, în care sunt cuprinse şi elemente care privesc identitatea unei persoane, imaginea şi demnitatea acesteia.

Totodată, a reţinut că aceste componente ale dreptului reclamanţilor la viaţa privată au fost încălcate de pârâtă prin demersurile sale judiciare.

Însă, deşi a reţinut corect elementele care definesc personalitatea umană protejate de art. 58 şi art. 252 C. civ., precum şi încălcarea acestora, atunci când a trebuit să analizeze întrunirea cumulată a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei din această perspectivă, a oprit raţionamentul reţinând, în mod eronat şi în contradicţie cu cauza juridică a acţiunii, că reclamanţii nu au solicitat reparaţii pentru un prejudiciu rezultând din afectarea dreptului lor la protecţia identităţii, a imaginii ori a demnităţii, situaţie în care prejudiciul decurgea din însăşi fapta săvârşită de pârâtă.

Or, potrivit art. 58 C. civ., articol invocat de reclamanţi prin cererea introductivă, orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege.

Totodată, art. 252 din acelaşi cod statuează că orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.

Dispoziţiile legale menţionate oferă o protecţie extinsă şi cuprinzătoare asupra drepturilor nepatrimoniale ale persoanei, referindu-se la elementele esenţiale care definesc personalitatea umană.

Articolul 58 se concentrează pe demnitate şi respect, în timp ce articolul 252 se axează în mod specific pe dreptul la imagine. Ambele articole sunt esenţiale pentru protecţia personalităţii umane şi se completează reciproc, având ca scop protejarea integrităţii individului.

Drepturile menţionate sunt parte dintr-o viziune globală asupra personalităţii umane, oferind o protecţie integrală şi necondiţionată. Fiecare drept joacă un rol crucial în asigurarea respectului şi recunoaşterii persoanei în societate. De aceea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în repetate rânduri, că orice atingere adusă acestor drepturi trebuie tratată cu maximă seriozitate şi gravitate, instanţele având obligaţia de a efectua o analiză completă a drepturilor fundamentale, nu doar a celor invocate explicit de partea lezată şi să acorde reparaţii adecvate pentru încălcarea lor.

Atât art. 58, cât şi art. 252 din C. civ., care protejează drepturile nepatrimoniale ale persoanei, constituie un temei legal ce obligă instanţa să analizeze cauza din perspectiva tuturor drepturilor la care face referire, această obligaţie derivând din principiul rolului activ al judecătorului şi din interdependenţa drepturilor nepatrimoniale.

În cazul concret dedus judecăţii, reclamanţii au arătat, chiar dacă nu într-o manieră amplă şi foarte explicită, că modalitatea în care au fost escortaţi la sediul organului de cercetare penală, în baza mandatului de aducere, în urma filmărilor înaintate de pârâtă, a ridicat suspiciuni în ceea ce îi priveşte, rezultând de aici afectarea dreptului la identitate, la imagine şi demnitate.

În acest context, trebuie menţionat că, în examinarea cauzei, instanţa de apel, reţinând că nu a fost solicită repararea prejudiciului rezultat din afectarea dreptului la protecţia identităţii, a imaginii şi a demnităţii, a dat dovadă de un formalism excesiv, care trebuie evitat din perspectiva respectării dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa constantă, o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanţele interne unei norme de procedură, cu un formalism excesiv, poate fi de natură a priva părţile de dreptul de acces la un tribunal (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei; cauza Sotiris et Nikos Koutras ATTEE c. Greciei, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa constantă că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanţei» obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [...]."

Consecinţa acestei modalităţi de analiză a cauzei în apel a determinat o incorectă şi insuficientă stabilire a cadrului procesual obiectiv din perspectiva neanalizării complete a prejudiciului invocat, solicitat a fi reparat, generând o încălcare a dreptului de dispoziţie al părţilor, aşa cum acesta este reglementat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Examinarea celorlalte critici din recursul recurenţilor-reclamanţi nu se mai impune la acest moment, dovedindu-se prin cele arătate anterior că acestea se raportează la o analiză incompletă a instanţei de apel, căreia îi lipseşte un element de analiză fundamental.

Dat fiind că, în speţă, s-a reţinut caracterul fondat al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa hotărârea instanţei de apel şi va trimite cauza spre rejudecare.

Revine în sarcina instanţei de rejudecare să procedeze la reevaluarea cauzei, prin prisma normelor juridice naţionale şi convenţionale, având în vedere dezlegările date prin prezenta decizie. Totodată, va avea în vedere toate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi prin memoriul de recurs, inclusiv cele cu privire la greşita interpretare şi aplicare a normelor legale în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, precum şi ansamblul apărărilor contrapuse lor de către pârâtă în cursul procesului, urmând să analizeze şi să stabilească situaţia de fapt a cauzei în mod complet.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 663 A din 19 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2024.