Moral damages claim over defamation in family dispute rejected; appeal dismissed with costs

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 octombrie 2019 pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeş, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 678 din 30 iunie 2020, Judecătoria Curtea de Argeş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, pe rolul căruia a fost înregistrată la 25 august 2020, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din camera de consiliu din 22 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a domnului judecător D., formulată de petentul A..

Prin sentinţa nr. 340 din 2 iulie 2021, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi a dispus obligarea acestuia la plata către pârâta B. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2021 din 12 aprilie 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 340 din 2 iulie 2021 a Tribunalului Argeş, secţia civilă pronunţate în dosarul nr. x/2019 şi împotriva încheierii din 22 aprilie 2021 pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii B. şi C.. Curtea l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-pârâţi.

Împotriva deciziei nr. 2021 din 12 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin memoriul de recurs, invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei pronunţate în apel din perspectiva pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 73, 75 şi 1357 C. civ. şi art. 6, 12, 22 şi 478 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul reclamant a susţinut că pârâţii au săvârşit fapte ilicite care i-au produs prejudicii şi a expus aceste fapte, considerând că introducerea acţiunii având ca obiect ordinul de protecţie a reprezentat un abuz de drept; criticând modalitatea de administrare şi de interpretare a probatoriului de către instanţa de apel şi susţinând că, în mod greşit s-a stabilit, prin decizia recurată, culpa sa, prin încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2018 al Judecătoriei Curtea de Argeş şi nr. x/2018 al Tribunalului Argeş, secţia civilă; recurentul a arătat că nu a fost respectat principiul rolului activ al judecătorului, în mod greşit intimaţii fiind exoneraţi de răspundere pentru faptele ilicite săvârşite.

Astfel, cu privire la pretinsele acte de violenţă despre care se face vorbire în decizia recurată, reclamantul arată că "instanţa de apel nu a fost învestită cu o astfel de cerere, afirmaţiile expuse în considerentele hotărârii fiind neconforme cu realitatea şi făcute pro causa pentru susţinerea pârâţilor".

Menţionează că instanţa de apel: omite certificatul medico-legal emis recurentului; respinge proba testimonială, ceea ce denotă lipsa de interes în aflarea adevărului; în mod netemeinic şi nelegal respinge proba cu adresa către CEJ Piteşti, încălcând dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. nu a dispus înlăturarea fotografiei în care apărea reclamantul şi fiul său minor, având în vedere lipsa acordului său. Mai susţine că nu a avut drept la replică cu privire la articolele publicate.

Recurentul a menţionat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor, neputând fi pusă la îndoială existenţa faptelor ilicite (afirmaţiile defăimătoare din articolele de presă), a prejudiciului (afectarea onoarei şi a demnităţii recurentului, care are calitatea de executor judecătoresc) şi legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudiciu.

Intimaţii au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, din perspectiva neîncadrării criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 122 din 26 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a anulat, ca tardiv declarat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2021 din 12 aprilie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, fiind obligat recurentul-reclamant la plata către intimaţii-pârâţi a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2591 din 12 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 122 din 26 ianuarie 2023 a instanţei supreme, a anulat decizia contestată şi a acordat termen pentru judecata recursului la 16 aprilie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, având în vedere că intimaţii-pârâţi C. şi B. au invocat prin întâmpinare excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că, din dezvoltarea susţinerilor formulate de către recurent, pot fi decelate critici privind încălcarea de către instanţa de apel a limitelor învestirii, care pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., astfel că urmează a respinge excepţia invocată.

Astfel, prin motivele de recurs se susţine că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii şi că a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în procedura ce a vizat divorţul reclamantului de pârâtă, precum şi în dosarul ce a avut ca obiect "ordin de protecţie".

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului. Examinând decizia recurată, prin prisma aspectelor invocate de recurentul reclamant, se constată respectarea normelor de procedură care reglementează judecata apelului.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare. Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv. Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În stabilirea întinderii devoluţiunii, însă, instanţa va avea în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea formulată de intimat, fiind obligată să ofere un răspuns apărărilor formulate. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că devoluţiunea priveşte şi soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă.

Aplicând aceste principii speţei de faţă, Înalta Curte constată că, în mod legal, raportat la dispoziţiile art. 431 alin. (2), coroborat cu art. 432 din C. proc. civ., instanţa de apel a analizat şi a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat. Astfel, hotărârea judecătorească beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

În speţă, curtea de apel a reţinut "că relaţiile dintre părţi şi implicit situaţia de fapt din cauza de faţă rezultă din sentinţa civilă de divorţ nr. 4869/01.08.2019 pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 800/24.06.2020 a Tribunalului Argeş, secţia civilă".

S-a mai reţinut că "Prin decizia civilă nr. 800/24.06.2020, tribunalul a concluzionat că pârâtului reclamant "i se poate reproşa că în mod direct sau indirect a provocat conflictul dintre el şi părinţii soţiei, incident ce a dus la separarea în fapt a soţilor".

De asemenea, s-a constatat că reclamantul a încercat să obstrucţioneze legătura mamei cu propriul copil, în timp ce acesta se afla în grija sa, iar această atitudine a contribuit la menţinerea unui climat necorespunzător în familie".

În considerentele hotărârii recurate se mai arată că instanţa de fond a reţinut în mod corect dezlegările date de instanţele civile referitoare la conflictele dintre părţi. Prin urmare, la rândul său, instanţa de apel trebuie să ţină cont de dezlegările date de instanţa de divorţ, dând eficienţă şi prezumţiei de lucru judecat.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, prin reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat instanţa de apel nu a încălcat limitele învestirii sale, ci a dat eficienţă dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., fiind în discuţie chestiuni litigioase care au făcut obiect al dezbaterilor şi al verificării jurisdicţionale anterioare. Astfel, lucrul judecat are o funcţie pozitivă care impune judecăţii ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranşate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Drept urmare, cea de-a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nici nu o poate ignora.

Nu poate fi reţinută încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a susţinut recurentul referindu-se la proba cu înscrisuri solicitată pentru a dovedi că pârâta B. l-a denigrat. Conform dispoziţiei legale arătate, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Pronunţându-se asupra probelor solicitate, instanţa de apel a reţinut, "referitor la proba cu înscrisuri, constând în solicitarea de relaţii de la corpul profesional de care aparţine apelantul-reclamant, în sensul că i-ar fi fost adresate unele sesizări/plângeri din partea pârâtei B., că instanţa de fond nu a fost învestită cu această faptă pretins delictuală ca şi creatoare de prejudiciu". Astfel, această soluţie a fost pronunţată cu respectarea art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. care enunţă regula neschimbării în calea de atac a cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe.

De asemenea, nu se poate reţine încălcarea rolului activ al judecătorului, astfel cum a susţinut recurentul. Invocând încălcarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., recurentul reclamant expune în realitate nemulţumirea sa în ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt, considerând că în mod greşit nu au fost reţinute faptele ilicite imputate pârâţilor, care rezultau din materialul probator.

În urma evaluării circumstanţelor de fapt ale speţei, instanţa de apel a concluzionat că " în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale de admisibilitate ale angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, referitoare la existenţa unor fapte ilicite (prin formularea unor acţiuni în instanţă, pretinsa declanşare a conflictului, obstrucţionarea relaţiilor cu fiul reclamantului, prezentarea în presă a acestor conflicte, relaţiile tensionate între foştii afini) de natură să aducă atingere dreptului reclamantului la imagine şi la existenţa unui prejudiciu care constă în afectarea în mod negativ a imaginii respectivei persoane." Astfel, împrejurarea că instanţa a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de reclamant nu presupune o încălcare a rolului activ şi a principiului aflării adevărului în procesul civil, instanţa având obligaţia de a stabili situaţia de fapt în urma propriei aprecieri a materialului probator administrat în cauză.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs a reluat susţinerile exprimate în cererea de apel, privitoare la aspecte de fapt: introducerea de către pârâtă, fără temei, a acţiunii ce a avut ca obiect ordin de protecţie; afirmaţiile făcute prin mijloace mass media de către pârâţi; respingerea probei testimoniale; denigrarea sa prin transmiterea către CEJ Piteşti a unor adrese cu conţinut defăimător, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Astfel, susţinerile recurentului prezentate drept motive de recurs nu conţin critici care să releve în ce constă, în concret, greşita interpretare sau aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faza procesuală anterioară, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată. În această situaţie, trimiterile recurentului reclaman la dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 73, 75 şi 1357 C. civ. şi art. .6, 12, 22 şi 478 alin. (2) C. proc. civ. sunt formale, simpla indicare a unor texte legale neputând reprezenta critici de nelegalitate în lipsa dezvoltării unor motive de recurs care argumenteze în concret încălcarea lor.

De fapt, prin întreaga argumentaţie a cererii de recurs se tinde la o devoluare a fondului şi la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului în cadrul căreia se verifică exclusiv chestiuni ce vizează corecta interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, fiind exclusă verificarea temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Astfel, în exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel a stabilit inexistenţa faptelor ilicite descrise în cererea de chemare în judecată iar această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces.

Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserţiunilor de genul celor menţionate de recurentul reclamant în motivele sale de recurs, pentru a conchide în final, în sensul existenţei unor fapte ilicite şi a unui prejudiciu, astfel cum doreşte recurentul reclamant, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci ar conduce la reevaluarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale.

Stabilind situaţia de fapt în raport cu probele administrate, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2021 din 12 aprilie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, ca nefondat.

De asemenea, faţă de culpa procesuală a recurentului, rezultată din soluţia care urmează a se pronunţa asupra recursului, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 2000 RON către intimaţii-pârâţi C. şi B., cu titlu de cheltuieli de judecată (dovedite cu documentul justificativ aflat la dosar nr. x/2019).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2021 din 12 aprilie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi B..

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 2000 RON către intimaţii-pârâţi C. şi B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 aprilie 2024.