Declaratory action for non-existence of forced execution right held inadmissible; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 15.06.2020, sub nr. de dosar sus indicat, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate inexistenţa dreptului pârâţilor de a cere şi obţine executarea silită împotriva reclamantului, în temeiul deciziei civile nr. 29/2009 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia.

În motivarea cererii sale, întemeiateă pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele: prin decizia civilă nr. 29/2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost obligat, către creditorul C., la plata sumei de 1.000.000 USD şi a dobânzii legale aferente începând cu 08.12.2005 şi până la data achitării debitului principal, titlu executoriu pe care creditorul C. l-a pus în executare în cadrul dosarului de executare nr. 51/2009 al executorului judecătoresc D.. Prin decizia civilă nr. 177/23.02.2012 a instanţei de recurs, pronunţată în dosarul nr. x/2010, a fost admisă contestaţia sa la executare şi anulate actele de executare efectuate în cadrul dosarului execuţional nr. x/2009. Ulterior, la 08.05.2012, creditorul C. s-a adresat executorului judecătoresc, solicitând reluarea executării silite, formându-se un al doilea dosar de executare cu nr. x/2012, procedura fiind încuviinţată de instanţa de executare la 17.05.2012. În cadrul acestei proceduri, creditorul C. a cesionat 50% din creanţă către pârâtul B.. Este însă prescris dreptul de a cere executarea silită, cererea formulată la 08.05.2012, în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2012, fiind depusă cu depăşirea termenului de prescripţie a executării silite, de 3 ani, de la data de 26.02.2009, data pronunţării deciziei civile nr. 29A/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 406/11.03.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca inadmisibilă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1966A din 16 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul împotriva sentinţei civile nr. 406/11.03.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, declarat de către apelantul-reclamant A..

I.4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile a Curţii de Apel Bucureşti, a declarat recurs reclamantul A..

Indicând drept motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare, învederând următoarele:

Potrivit art. 35 C. proc. civ., cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Prin urmare, condiţia de admisibilitate a acţiunii în constatare este aceea ca partea să nu poată cere realizarea dreptului. În primul rând, trebuie observat că ipoteza normativă din prima teză a textului face distincţie între constatarea existenţei dreptului şi constatarea inexistenţei dreptului. În al doilea rând, plecând de la această distincţie, se pune problema incidenţei sau nu a tezei a II-a în ceea ce priveşte situaţia inexistenţei dreptului.

Potrivit tezei a II-a a art. 35 C. proc. civ., cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe o altă cale prevăzută de lege. Or, în mod logic teza realizării dreptului pe o altă cale prevăzută de lege porneşte de la premisa existenţei dreptului, şi nu a inexistenţei acestuia, ceea ce determină concluzia că interdicţia prevăzută de teza a II-a a art. 35 din C. proc. civ. se referă doar la acţiunea în constatarea existenţei dreptului, iar nu la acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului. În ipoteza inexistenţei dreptului nu poate exista o acţiune în realizare, pentru că inexistenţa dreptului echivalează cu lipsa obiectului cererii. Această concluzie este validată şi prin raportare la finalitatea urmărită de legiuitor prin interdicţia prevăzută de teza a II-a a art. 35 din C. proc. civ., respectiv aceea de a se evita declanşarea unui eventual nou proces. Or, un nou proces ulterior ar fi posibil doar în cazul în care acţiunea în constatare ar avea ca obiect constatarea existenţei unui drept, pentru că doar atunci partea ar putea să solicite ulterior, pe cale separată, şi realizarea acestuia.

Cu alte cuvinte, legiuitorul a urmărit prin această interdicţie perpetuarea unor situaţii conflictuale, ipoteza subzistând doar atunci când se pretinde existenţa dreptului, pentru că în cazul inexistenţei dreptului poate fi doar constatată inexistenţa, fără a mai fi posibil ca ulterior să fie introdusă o altă acţiune, ceea ce exclude ipoteza perpetuării situaţiilor conflictuale cu consecinţa excluderii din ipoteza normativă a tezei a II-a a acţiunilor în constatarea inexistenţei dreptului.

Pe de altă parte, deşi a considerat inadmisibilă acţiunea în constatare, instanţa de fond nu a concluzionat în mod valid asupra existenţei acţiunii în realizare, pentru că, pe calea contestaţiei la executare, constatarea prescripţiei executării nu este posibilă. Ar exista acţiune în realizare dacă ar fi admisibilă contestaţia la executare, per a contrario, nu poate exista acţiune în realizarea dreptului, atunci când nu poate fi primită contestaţia la executare. Prin ipoteză, contestaţia la executare nu poate fi primită, fie atunci când s-ar afla într-o ipoteză de prematuritate, fie atunci când s-ar afla într-o ipoteză de tardivitate. Ipoteza prematurităţii presupune situaţia în care s-a născut dreptul de a cere executarea silită, dar nu a debutat executarea silită, pe când ipoteza tardivităţii presupune situaţia inversă, în care finalitatea este similară, constând tot într-o imposibilitate de realizare a dreptului.

Instanţa de apel nu neagă în esenţă că acţiunea în realizare nu este posibilă, dar interpretează în mod greşit aplicabilitatea acestui remediu legal, considerând că el poate fi aplicat în ipoteza prematurităţii acţiunii în realizare, dar negându-i aplicabilitatea în ipoteza tardivităţii acţiunii în realizare, deşi ambele ipoteze sunt identificate ca ineficacităţi ale acţiunii în realizare.

Recurentul reclamant a criticat înlăturarea argumentului că în cauză nu poate exista ipoteza realizării unui drept, ceea ce reprezintă o cauză de inadmisibilitate doar pentru forma confirmativă a acţiunii în constatare.

Argumentul instanţei de apel cu privire la acest aspect este acela că în cauză ar fi vorba despre două drepturi: privind din perspectiva creditorului - dreptul de a cere executarea silită iar privind din perspectiva debitorului - dreptul de a contesta executarea silită.

Problema acestui raţionament este aceea că novează nepermis instituţia raportului juridic de drept material/procesual, pentru că în esenţă un raport juridic de drept are un izvor juridic şi un conţinut reprezentat de drepturi şi obligaţii, iar în cazul unei executări silite este în discuţie un raport juridic de drept execuţional care are ca izvor un titlu executoriu, iar conţinutul său cuprinde dreptul creditorului de a cere şi de obţine realizarea creanţei, corespondent cu obligaţia debitorului de a satisface acest drept.

Distinct, dreptul de a contesta este un drept la acţiune, o acţiune în nulitate, în care este asimilată contestaţia la executare.

Astfel, constatarea are ca obiect dreptul izvorât din raportul juridic de drept execuţional, respectiv dreptul de a executa silit, pentru că doar acest drept este obiect al procedurii execuţionale şi doar de existenţa sau inexistenţa lui depinde existenţa/inexistenţa raportului juridic execuţional.

I.5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea acestuia în motivele de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

I.6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că data la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată este 26 aprilie 2021, dată ulterioară celei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 16 aprilie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul acţiunii deduse judecăţii şi asupra căruia au statuat instanţele de fond îl constituie constatarea inexistenţei dreptului pârâţilor de a cere executarea silită pentru debitul stabilit prin decizia civilă nr. 29/26.02.2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, în dosarul nr. x/2008, potrivit art. 35 C. proc. civ., ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, că deşi criticile din memoriul de recurs au fost întemeiate şi pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se impun a fi analizate doar din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 din acelaşi cod (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), întrucât prin intermediul lor se tinde la a se evidenţia o aplicare eronată în speţă a art. 35 C. proc. civ., aşadar a unei norme de procedură.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., cu denumirea marginală "Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept", "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege."

Cererea în constatare este aceea prin care reclamantul solicită constatarea existenţei unui drept al său (cerere în constatare pozitivă) ori inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa (cerere în constatare negativă), indiferent dacă dreptul are caracter patrimonial sau nepatrimonial.

Astfel, cererile în constatare pot avea ca obiect constatarea existenţei sau a inexistenţei unui drept, iar dispoziţia finală a art. 35 C. proc. civ. care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare nu face nicio distincţie între tezele cărora li se aplică. Prin urmare, caracterul subsidiar este un element comun a cererilor pentru constatarea existenţei sau a inexistenţei unui drept patrimonial sau nepatrimonial, interpretarea literală a textului legal excluzând concluzia că acest caracter ar fi specific numai acţiunii în constatarea existenţei unui drept, astfel cum susţine recurentul.

Pentru exercitarea acţiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes şi prin acţiune să nu urmărească contestarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt. O particularitate importantă a acţiunii în constatare rezidă în caracterul său preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar şi limitat al acestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acţiuni paralele: una în constatare şi una în realizarea dreptului.

În speţă, verificând considerentele deciziei civile recurate, se constată că instanţa de apel a reţinut că, pentru invocarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, reclamantul avea deschisă calea acţiunii în realizarea dreptului, respectiv calea contestaţiei la executare, pe care a şi folosit-o, şi a concluzionat că, în această situaţie, în mod just prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea în constatare. S-a reţinut, astfel, că soluţionarea "motivului de contestaţie la executare privind prescripţia dreptului de a cere executarea silită a fost examinat şi tranşat, în sensul respingerii ca tardive a contestaţiei la executare, prin sentinţa civilă nr. 1745/18.06.2019 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. x/2008, sentinţă menţinută, prin respingerea recursului, de către Tribunalul Alba".

Or, aplicând consideraţiile de ordin teoretic, mai sus expuse, la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, situaţie de care prezenta instanţă de recurs este ţinută în mod obligatoriu, date fiind limitele controlului său jurisdicţional, Înalta Curte constată că, din moment ce procedura executării silite a fost demarată, reclamantul a avut la îndemână o cerere în realizarea dreptului său, formularea acesteia fiind posibilă după declanşarea executării silite.

Executarea silită este procedura prin intermediul căreia titularul unui drept subiectiv, recunoscut printr-un titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor competente, pe cel care nesocoteşte dreptul respectiv, să aducă la îndeplinire prestaţia specificată în titlu, asigurându-se astfel respectarea dreptului iniţial încălcat şi, totodată, restabilirea ordinii de drept.

Ori de câte ori obligaţia din titlul executoriu nu este executată de bunăvoie, creditorul va fi nevoit să declanşeze procedura de executare silită.

Împotriva modului de derulare a executării silite, cei nemulţumiţi au la îndemână mijlocul procedural al contestaţiei la executare prin intermediul căruia se poate obţine desfiinţarea măsurilor ilegale de urmărire silită.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că este corect raţionamentul instanţei de apel, în sensul inadmisibilităţii demersului juridic al reclamantului, după cum s-a arătat şi mai sus, tocmai pentru că acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului de a cere executarea silită, ca urmare a intervenirii prescripţiei, nu poate reprezenta o nouă cale de valorificare a aceleiaşi chestiuni de drept tranşate definitiv de instanţele anterioare, indiferent de soluţia pronunţată în cadrul contestaţiei la executare. Or, acest drept putea fi realizat pe calea contestaţiei la executare, câtă vreme împotriva recurentului a fost declanşată procedura executării silite, creditorii iniţiind deja un astfel de demers judiciar în vederea recuperării creanţei.

În acest sens a statuat Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 857/2019 (publicată în M.Of., Partea I nr. 329 din 23 aprilie 2020): "textul de lege criticat nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, îi oferă persoanei interesate posibilitatea să îşi valorifice pe deplin acest drept garantat la nivel constituţional. Aprecierea cu privire la existenţa căii legale de realizare a dreptului aparţine exclusiv instanţelor sesizate cu soluţionarea acţiunilor în constatare, urmând să fie analizată de la caz la caz, în funcţie de împrejurările specifice cauzei. Este adevărat că, uneori, în practică, ridică dificultăţi problema de a stabili dacă partea are sau nu la îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului. Astfel, dacă o acţiune în constatare ar fi admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanşarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a cere şi obţine executarea silită, o eventuală contestaţie la executare ar urma să fie respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-a declanşat executarea silită. Or, în cauza de faţă, aşa cum rezultă din dosarul cauzei, împotriva debitoarei s-a pornit executarea silită, în cursul căreia putea formula contestaţie la executare, în soluţionarea căreia ar fi putut să invoce excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită."

În raport de acestea şi având în vedere că reclamantul a înţeles să uzeze de calea specifică, contestaţia la executare, aceasta fiind şi acţiunea în realizare indicată de instanţe, în cadrul căreia a contestat atât actele de executare efectuate în cadrul dosarului iniţial de executare, nr. 51/2009, cât şi pe cele ulterioare, efectuate în cadrul dosarului de executare nr. 210/2012, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe şi a apreciat că acţiunea în constatare formulată de reclamant este inadmisibilă.

Calea indicată de instanţe şi utilizată de recurentul reclamant este una eficientă, efectul său potenţial fiind acela al anulării actelor de executare ca urmare a invocării şi admiterii excepţiei prescripţiei; împrejurarea că soluţia pronunţată asupra contestaţiei la executare a fost aceea a respingerii ca tardivă nu lipseşte calea indicată de caracterul său eficient, acesta decurgând din existenţa posibilităţii părţii de a-şi valorifica dreptul pe respectiva cale, condiţie îndeplinită în cauză, şi nu din soluţia pronunţată ca urmare a nerespectării termenului de introducere a cererii, conduită procesuală imputabilă părţii.

Argumentul recurentului reclamant, în sensul că, în acest moment, ca urmare a faptului că s-a constatat tardivitatea contestaţiei la executare, devine admisibilă utilizarea acţiunii în constatare, nu poate fi primit. Astfel cum rezultă şi din raţionamentul Curţii Constituţionale, expus mai sus, acţiunea în constatare este admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanşarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a cere şi obţine executarea silită, nu şi în ipoteza în care, după ce s-a declanşat executarea silită, debitorul a utilizat mijlocul procesual al cererii în realizare, însă aceasta a fost finalizat printr-o soluţie defavorabilă acestuia. Textul legal are în vedere situaţia în care "partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege"; astfel, ipoteza este îndeplinită în situaţia în care partea a avut posibilitatea de a utiliza respectivul mijloc procesual, nefiind condiţionată de o soluţie favorabilă părţii în acţiunea în realizare.

Faţă de aceste considerente, reţinând că niciuna dintre criticile aduse de recurent deciziei atacate nu justifică casarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1966A din 16 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1966A din 16 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 aprilie 2024.