Statute of limitations for state civil liability: objective start date triggered by restitution decision issuance, not later internal notification

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 23 septembrie 2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 1.564.484 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.895.600 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x/16.10.2009 întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x, şi valoarea de 334.116 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, în ceea ce priveşte terenul intravilan în suprafaţă de 2.000 mp, situat în Piteşti, Calea x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie, respectiv de la data plăţii titlurilor de plată, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data plăţii, în cazul sumelor aferente titlurilor de plată.

La 6 aprilie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a A. S.R.L., B., C., D. şi E., prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii cererii principale, să fie obligaţi aceştia la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1507 din 7 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie şi a respins această cerere, ca tardiv formluată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea principală, ca prescrisă, a obligat pârâta la plata către chematul în garanţie B. a sumei de 4.000 de RON, către chemata în garanţie C. a sumei de 5.000 RON şi către chemata în garanţie A. S.R.L. a sumei de 1.766,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins cererea chematului în garanţie D. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamanul şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 848A din 8 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile, a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către intimata-chemată în garanţie A. S.R.L. a sumei de 1.766,65 RON, către intimata-chemată în garanţie C. a sumei de 3.000 RON şi către intimatul-chemat în garanţie B. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Recursurile exercitate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii, la 29 septembrie 2023, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la momentul de la care începe să curgă prescripţia.

Recurentul-reclamant a argumentat că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei este data emiterii deciziei de despăgubire, deşi, în realitate, s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care i s-a adus la cunoştinţă existenţa unei diferenţe dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative şi valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare

4.2. La termenul din 11 aprilie 2024, Înalta Curte a calificat drept recurs incident pct. II din întâmpinarea formulată de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a solicitat modificarea deciziei recurate, în principal, în sensul exonerării de plata cheltuielilor de judecată, iat, în subsidiar, în sensul diminuării cuantumului acestor cheltuieli.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel i-a reţinut, în mod nelegal, culpa procesuală, în condiţiile în care aceasta aparţine reclamantului, întrucât, în lipsa cererii principale, nu ar fi formulat cerere de chemare în garanţie, astfel că trebuie avută în vedere legătura de dependenţă între cele două cereri.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanţa de apel a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 18.533,23 RON, fără a se raporta la dificultatea, amploarea şi durata procesului, conform art. 147 din Statutul profesiei de avocat, împrejurări care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum se reţine în decizia nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curţii Constituţionale, precum şi în jurisprudenţa C.E.D.O.

5. Apărările formulate în cauză

La 20 noiembrie 2023, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului principal, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La 28 noiembrie 2023, intimaţii-chemaţi în garanţie B. şi E. au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

La 4 decembrie 2024, respectiv 5 decembrie 2023, intimatele-chemate în garanţie A. S.R.L. şi C. au depus la dosar întâmpinări, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului principal, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul principal, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, recurentul-reclamant s-a conformat acestor exigenţe legale, întrucât unele dintre argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare care a fost avută în vedere de către Înalta Curte, în şedinţa publică din 11 aprilie 2024, când a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă în cauză termenul de prescripţie extinctivă.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reţinut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 10557 din 15 februarie 2010, reprezentând titlul de despăgubire, neputând fi primită interpretarea recurentului-reclamant că nu putea cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021.

Din moment ce, în litigiul de faţă, se solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs şi, oricum, reglementarea este identică în art. 2.528 alin. (1) din noul C. civ.

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie (în speţă, 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea sa.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesităţii ocrotirii victimei cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configuraţia juridică a instituţiei culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar un element esenţial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o.

Cu alte cuvinte, păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credinţă, pentru a-şi ascunde lipsa de diligenţă în privinţa unui control atent asupra săvârşirii unor potenţiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudenţă şi diligenţă normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obişnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la însuşirile şi capacitatea de a-şi reprezenta în mod corect situaţia, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării, în evidenţele sale, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care pârâta i-a adus la cunoştinţă împrejurarea că au fost constatate diferenţe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative, printre care şi în dosarul de despăgubiri nr. xCC/2009.

Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul Român trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. În acest context, instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 10557/15 februarie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea sa, neavând relevanţă, din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, adresa nr. x/18.01.2021.

Aceasta, întrucât Statul îşi exercită/îndeplineşte funcţiile constituţionale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează şi cărora le atribuie atribuţii specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare şi de funcţionare. În temeiul acestui raport de sorginte constituţională, instituţiile şi/sau autorităţile publice au obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului, pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile/autorităţile pe care le-a creat şi organizat. Cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, Statul nu poate susţine că nu a avut atribuţii să controleze o autoritate publică înfiinţată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În această ordine de idei, se reţine că, potrivit cadrului normativ, la momentul emiterii deciziei nr. 10557/15 februarie 2010 reprezentând titlul de despăgubire, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuţia şi, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităţilor subordonate (Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având şi dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituţie creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activităţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la nivelul anului 2009.

Statul trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, neputând invoca faptul că nu a ştiut despre activitatea şi măsurile dispuse. Chiar dacă este o instituţie autonomă, aflată sub control parlamentar, totuşi Curtea de Conturi este creată tot de Stat şi funcţionează în cadrul normativ stabilit de către acesta. Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situaţia constatată în anul 2009 să se regăsească şi în anul 2013. În ceea ce priveşte imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reţine că, în anul 2013, Statul a exercitat din nou, prin instituţia special creată în acest scop - Curtea de Conturi - controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susţinerea că nici la data întocmirii raportului de evaluare şi nici ulterior nu au existat indicii care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcţiei sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, însă, conform susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente.

O atare apărare nu poate conduce la concluzia că Statul nu trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea chiar de la momentul validării raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, cu consecinţa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. A accepta o altă interpretare juridică înseamnă a permite Statului, care se consideră persoană păgubită, să invoce propria pasivitate şi/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activităţii de restituire a proprietăţilor şi de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcţiilor constituţionale.

Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuţii în procedura de restituire şi că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2021, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluţionare a dosarului de despăgubiri. În realitate, Statul se confundă cu instituţiile/autorităţile publice cărora le-a delegat atribuţiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în cazul de faţă cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Paguba, care preexistă deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de către un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de către Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care trebuia să declanşeze mecanisme interne sau externe în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc.

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile că Statul nu a avut atribuţii în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv şi că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei nr. 10557 din 15 februarie 2010, reprezentând titlul de despăgubire, din moment ce chiar Statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv în timpul regimului comunist, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu atribuţii de control), avea obligaţia să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparaţie.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înfiinţate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive şi nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administraţiei publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut "cu certitudine" paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său (Ministerul Finanţelor).

Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligaţia de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activităţii asupra entităţilor publice subordonate trebuia efectuat de Stat, prin organele sale cu atribuţii în acest sens, din oficiu şi la intervale regulate şi rezonabile, în acelaşi sens fiind şi principiul expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul paragrafului 53 al deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 martie 2019.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că paguba s-a produs la data adoptării deciziei nr. 10557 din 15 februarie 2010 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, când Statul trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, în sensul dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe executive, putea şi trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat. Or, Statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plăţii despăgubirilor.

Nu poate fi primită nici susţinerea că, faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului răspunderea pentru prejudiciul produs pentru fapte ce aparţin instituţiilor sale. După cum s-a arătat deja, Statul este reprezentat, în procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv, de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, căreia i-a delegat o parte din atribuţiile sale, având obligaţia de a exercita supravegherea/controlul modului în care sunt îndeplinite.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al prescripţiei, nu prezintă nicio relevanţă data înregistrării, la Ministerul Finanţelor, a adresei nr. x/19.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivul de casare invocat este neîntemeiat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de către reclamant.

Examinând recursul incident, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În cadrul pct. II din întâmpinare, ce a fost calificat, în şedinţa publică din 11 aprilie 2024, drept recurs incident, pârâta a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, argumentând că reclamantul este cel care a căzut în pretenţii şi trebuie să suporte cheltuielile de judecată, în contextul în care, în lipsa cererii principale, cererea de chemare în garanţie nu ar fi fost formulată. Se constată că aceste critici se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce aduc în discuţie modalitatea de aplicare a unei norme de procedură.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Se constată că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către chemaţii în garanţie A. S.R.L., C. şi B., dat fiind că, prin formularea cererii de chemare în garanţie, s-a născut un raport procesual direct între pârâtă şi persoanele pe care a înţeles să le cheme în garanţie, neputând fi primită susţinerea că reclamantul este cel care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile efectuate de chemaţii în garanţie.

Instituţia reglementată la art. 72-74 din C. proc. civ. consacră o formă de intervenţie forţată, prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiţiei, întrucât oferă părţii interesate posibilitatea de a solicita judecarea, în cadrul aceluiaşi proces, atât a cererii principale, cât şi a cererii în garanţie sau în despăgubiri, pe care ar putea să o formuleze şi în mod separat. Scopul părţii care apelează la această formă de intervenţie este de a-şi asigura despăgubirea, în cazul în care soluţia dată cererii principale i-ar fi defavorabilă, valorificându-şi, pe cale incidentală, dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

Pe de altă parte, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată". Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

În cauză, se constată că această normă procesuală a fost interpretată şi aplicată, în mod corect, de către instanţa de apel, dat fiind că raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă şi terţii pe care i-a chemat în garanţie, neexistând un astfel de raport şi între reclamant şi chemaţii în garanţie.

Deşi cererea de chemare în garanţie nu are caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea principală, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice cererii de chemare în judecată, printre care se numără şi aceea că determină naşterea unui raport de drept procesual doar între titularul cererii şi persoana chemată în garanţie, nu şi între aceasta din urmă şi reclamant. O atare particularitate se răsfrânge şi în ceea ce priveşte stabilirea părţii care va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de către terţul chemat în garanţie, inclusiv în calea de atac a apelului.

Referitor la criticile care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., astfel cum corect au învederat şi intimaţii-chemaţi în garanţie în şedinţa publică din 11 aprilie 2024.

În această ordine de idei, se reţine că, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent a soluţiona recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerente acestei decizii obligatorii, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-au reţinut următoarele aspecte:

"34. Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat, plătit de partea care a câştigat procesul, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză.

35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, măsura luată de instanţă neavând niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

36. Este vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

37. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, astfel că ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, nici la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod".

Cum recurenta-pârâtă a înţeles să critice decizia instanţei de apel şi din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat corespunzător prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită prin promovarea căii de atac fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, prin prisma căreia se reţine că acele argumente care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de apel nu pot fi analizate în recurs.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivul de casare invocat nu este întemeiat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de către pârâtă.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind partea care a pierdut procesul în raport cu cererea de chemare în garanţie pe care a formulat-o, la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 2.500 RON către intimata-chemată în garanţie C., conform dovezilor aflate la dosar, a sumei de 2.500 RON către intimatul-chemat în garanţie B., potrivit dovezii aflate la dosar, precum şi a sumei de 1.766,65 RON către intimata-chemată în garanţie A. S.R.L., conform dovezilor aflate la filele x verso şi 164 din dosar.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de E., acestea nu pot fi acordate, întrucât din interpretarea prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. rezultă că doar părţile din proces pot cere cheltuieli de judecată, iar, în şedinţa publică din 11 aprilie 2024, Înalta Curte a constatat că E. nu are calitatea de parte în calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 848A din 8 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul incident formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 848A din 8 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.500 RON către intimata-chemată în garanţie C., a sumei de 2.500 RON către intimatul-chemat în garanţie B., şi a sumei de 1.766,65 RON către intimata-chemată în garanţie A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de către intimata-chemată în garanţie E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.