Delictual claim for restitution of property overvaluation: application of objective knowledge standard for starting point of prescription under Article 2.528(1) Civil Code

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 22 septembrie 2022, reclamantul Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 604.395 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.142.031 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x/29.11.2010, şi valoarea de 537.636 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, în ce priveşte imobilul compus din teren intravilan în suprafaţă de 1.140 mp şi casă în suprafaţă de 201 mp, situat în Cluj Napoca, str. x (fosta Pietroasa), actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

La 28 martie 2022, pârâta a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a A. S.A., B., C., D., C., E., F..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1024 din 17 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă a respins cererea pârâtei de chemare în garanţie, ca tardivă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 755A din 17 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de către reclamant, a anulat, în parte, sentinţa civilă apelată, şi, evocând fondul, a admis excepţia prescripţiei şi a respins cererea principală, ca prescrisă, a menţinut sentinţa cu privire la soluţia dată cererii de chemare în garanţie.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 27 septembrie 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normei de drept material cuprinse în art. 2.528 alin. (1) din C. civ., sens în care a învederat că instanţa de apel a apreciat nelegal că momentul de la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei este data rămânerii definitive a sentinţei nr. 2767/17.10.2014 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, deşi, în realitate, s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021.

5. Apărările formulate în cauză

La 20 noiembrie 2023, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subisidiar, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În prezenta cauză, recurentul-reclamant s-a conformat acestor exigenţe legale, întrucât argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normei de drept material cuprinse în art. 2.528 alin. (1) din C. civ., învederând că instanţa de apel a apreciat nelegal că momentul de la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei este data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, deşi s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în cauză nu se poate reţine că momentul la care trebuiau să fie cunoscute paguba şi cel care răspunde de ea este 19.01.2021, când a fost înregistrată, în evidenţele Ministerului Finanţelor, adresa nr. x/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 29.11.2010 şi valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în ceea ce priveşte imobilul compus din teren intravilan în suprafaţă de 1.140 mp şi casa în suprafaţă de 201 mp, situat în mun. Cluj Napoca, str. x.

Din moment ce, în cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora prescripţia începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs şi, oricum, reglementarea este identică şi în vechea reglementare (art. 8 din Decretul nr. 167/1958).

Prevederile art. 2.528 alin. (1) din C. civ. instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie (în speţă, 3 ani, conform art. 2.517 din C. civ.), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea sa.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să promoveze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configuraţia juridică a culpei, la care face trimitere art. 2.528 alin. (1) din C. civ. ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar un element esenţial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credinţă, pentru a-şi ascunde lipsa de diligenţă în privinţa unui control atent asupra săvârşirii unor potenţiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudenţă şi diligenţă normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obişnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-şi reprezenta în mod corect situaţia, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoştinţă împrejurarea că au fost constatate diferenţe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative.

Această susţinere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, neavând relevanţă, din perspectiva aplicării art. 2.528 alin. (1) din C. civ., înregistrarea în evidenţe a adresei nr. x/18.01.2021.

Paguba, care preexistă deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care trebuia să declanşeze mecanisme interne sau externe în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară.

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înfiinţate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive şi nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administraţiei publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său.

Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligaţia de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activităţii asupra entităţilor publice subordonate trebuia efectuat de către Stat, prin organele sale cu atribuţii în acest sens, din oficiu şi la intervale regulate şi rezonabile, în acelaşi sens fiind şi principiul expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în paragraful 53 al Deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019.

În schimb, Statul Român a rămas în pasivitate până în luna septembrie 2021, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu prezintă nicio relevanţă data înregistrării în evidenţe a adresei nr. x/18.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 2.528 alin. (1) din C. civ., atunci când s-a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Faţă de aceste considerente, constatând că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurentul-reclamant, precum şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 755A din 17 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.