Exclusion of factual re-evaluation in cassation: civil liability for media disclosure of non-public criminal data

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă la 28 octombrie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Suceava la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data producerii prejudiciului şi până la plata efectivă.

Prin cererea modificatoare depusă la 18 februarie 2022, reclamantul a arătat că se judecă în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Suceava, Direcţia Naţională Anticorupţie (structura centrală) din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 680 din 29 aprilie 2022, Tribunalului Suceava, secţia I civilă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Serviciul Teritorial Suceava-Direcţia Naţională Anticorupţie, şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie să plătească reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi dobânda legală aferentă, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată (28 octombrie 2021) şi până la momentul plăţii efective, precum şi să plătească reclamantului suma de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin decizia civilă nr. 126A din 11 aprilie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamant, a admis apelul exercitat de către pârât şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

4. Recursurile declarate în cauză

4.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Împotriva acestei decizii civile, la 6 iunie 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, sens în care a dezvoltat următoarele argumente:

Instanţa de apel a reţinut că materialele/informaţiile/probele administrate în cursul urmăririi penale au fost diseminate în presă de către alte persoane decât cele din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticoruptie, iar, cu privire la comunicatul nr. 182/VIII/3 din 04.03.2021, instanţa de apel a reţinut că a fost redactat fără a se depăşi caracterul de informare, astfel că nu a fost săvârşită nicio faptă ilicită.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că există un dubiu cu privire la "sursa" care a divulgat în mass-media informaţiile nepublice pe care le conţineau dosarele de urmărire penală, dat fiind că ordonanţele de reţinere sau piese ale dosarelor penale au fost comunicate şi altor autorităţi implicate în procedura punerii în executare a măsurilor preventive.

Prin adresa nr. x/24.05.2023, Curtea de Apel Suceava a comunicat că "nu există persoane din cadrul instituţiei care să fi divulgat mass-mediei informaţii privind conţinutul dosarelor penale nr. x/2019 şi nr. y/2020 ale D.N.A. Serviciul Teritorial Suceava", iar, prin adresa nr. x/26.05.2023, Tribunalul Suceava a comunicat că "la nivelul Tribunalului Suceava, comunicarea cu mass-media se realizează doar prin intermediul Biroului de informare şi relaţii publice". Prin adresa nr. x/25.05.2023, Centrul de reţinere şi arestare preventivă din cadrul I.PJ. Suceava a arătat că "personalul din cadrul I.PJ. Suceava nu a comunicat în niciun fel date sau informaţii cu privire la ordonanţele de reţinere nr. 79/P/2019 şi nr. 5/P/2020 ale D.N.A.-Serviciul Teritorial Suceava". Prin adresa nr. x/27.03.2023, Baroul Suceava a precizat că nu a comunicat informaţii sau acte procedurale sau date din anchetă către terţi sau către mass-media, oferind, totodată, explicaţii în legătură cu transmiterea prin poşta electronică a unui extras din ordonanţa de reţinere emisă în dosarul nr. x/2020 către administratorul platformei ifep.ro, eroare adusă imediat la cunoştinţa organelor de urmărire penală, aspect se coroborează cu explicaţiile date de procurorul de caz.

Prin raportare la înscrisurile depuse la dosar, reiese că pârâtul avea obligaţia legală de a securiza probatoriul administrat. Fapta ilicită a pârâtului constă în disfuncţionalitatea activităţii jurisdicţionale, prin divulgarea de informaţii în presă privind mai multe date din dosarele penale. Întrucât actele care se desfăşoară în cadrul cercetării penale se află în coordonarea şi sub supravegherea magistratului procuror, este evident că responsabilitatea pentru o faptă ilicită aparţine pârâtului, care are obligaţia de a se abţine de la orice vătămări aduse particularilor, în sensul în care procurorul şi persoanele aflate sub supravegherea sa au obligaţia de a-şi exercita atribuţiile într-un mod care să nu lezeze drepturile fundamentale ale persoanei. Prin urmare, se impune a se analiza dacă pârâtul a respectat obligaţia negativă ce îi incumba, în caz contrar, putând fi antrenată angajarea răspunderii sale delictuală pentru declaraţiile şi divulgarea de componente din dosarele penale, care au încălcat prezumţia de nevinovăţie, dreptul la demnitate şi reputaţie, precum şi dreptul la viaţă privată.

În cauză, au fost nesocotite prevederile art. 285 alin. (2) din C. proc. pen., care impun caracterul nepublic al urmăririi penale. Sub aspectul probaţiunii, a fost făcută dovada publicării în presă a unor componente ale dosarelor penale aflate în custodia pârâtului, la un moment când procedura avea caracter nepublic, astfel că acţiunea/inacţiunea pârâtului, care a făcut posibilă încălcarea secretului etapei procedurale, îmbracă forma ilicitului.

Angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului este independentă de existenţa vreunei culpe, având în vedere că acesta răspunde obiectiv, pe ideea garanţiei pe care este obligat să o asigure pentru actele păgubitoare ale agenţilor săi. În speţă, maniera de divulgare a informaţiilor către presă s-a circumscris unei acţiuni nepermise, în contextul în care răspunderea se angajează şi pentru cea mai uşoară culpă, nefiind necesară o vinovăţie calificată.

Recurentul mai învederat că traumele personale, suferinţele şi calvarul la care a fost supus prin prezentarea obsesivă în postura de pretins infractor au condus la încălcarea drepturilor sale personale şi a dreptului la viaţă privată. Această conduită ilicită nu numai că a încălcat prezumţia de nevinovăţie, dar a stat şi la baza prelungirii măsurii preventive de către Curtea de Apel Suceava, inclusiv această împrejurare fiind circumscrisă încălcării drepturilor personale, sub aspectul îngrădirii dreptului la libertate. Atingerile aduse vieţii private prin divulgarea de informaţii în presă sunt de natură a afecta demnitatea şi onorarea oricărei persoane, cauzând un prejudiciu moral important, cu atât mai mult în situaţia profesiei de comisar de poliţie. Totodată, fapta de divulgare în presă a interceptărilor şi a stenogramelor cuprinzând conversaţii privind viaţa intimă, bunurile deţinute, inclusiv fotografii, constituie o intruziune în viaţa privată.

4.2. Recursul exercitat de pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie

La 29 mai 2023, a declarat recurs şi pârâtul, prin care a învederat că, deşi prin încheierea din 28 martie 2023, curtea de apel a reţinut că au fost solicitate cheltuieli de judecată de către Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, reprezentând cheltuieli de deplasare, totuşi a omis să se pronunţe cu privire la această cerere.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile de faţă, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamant şi va respinge, ca inadmisibil, recursul exercitat de pârât, pentru următoarele considerente de drept:

Cu privire la recursul reclamantului, în şedinţa publică din 11 aprilie 2024, recurentul-pârât a invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii, asupra căreia Înalta Curte se va pronunţa cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context normativ, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare a recursului.

În prezenta cauză, cu toate că recurentul-reclamant a indicat, în memoriul de recurs, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., totuşi se constată că acesta a fost invocat doar în mod formal, din moment ce recurentul-reclamant nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze că decizia recurată ar fi pronunţată în urma interpretării şi/sau aplicării greşite a normelor de drept material privind răspunderea civilă delictuală.

Dimpotrivă, se constată că argumentele invocate prin memoriul de recurs privesc netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea sa, din moment ce recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a interpretat greşit mijloacele de probă administrate în cauză, criticând decizia recurată din perspectiva faptului că instanţa de apel ar fi omis să examineze, atunci când a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, unele dintre înscrisurile depuse la dosar (încheierea nr. x din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2021, adresa nr. x/24.05.2023 emisă de către Curtea de Apel Suceava, adresa nr. x/26.05.2023 a Tribunalului Suceava, adresa nr. x/25.05.2023 emisă de Centrul de reţinere şi arestare preventivă din cadrul I.PJ. Suceava, precum şi adresa nr. x/27.03.2023 a Baroului Suceava).

Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant nu dezvoltă critici de nelegalitate în legătură cu raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, neprezentând argumente în drept pentru care apreciază că, prin decizia recurată, s-au interpretat şi/sau aplicat, în mod greşit, normele de drept material. Deşi în memoriul de recurs se indică anumite texte din C. civ. sau din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, totuşi recurentul-reclamant nu expune critici concrete de nelegalitate, ci urmăreşte, în realitate, schimbarea situaţiei de fapt, ce a fost stabilită definitiv de către instanţa de apel. În acest sens, recurentul-reclamant oferă o interpretare proprie a materialului probatoriu administrat în cauză şi susţine că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia. Or, este evident că aceste argumente, dată fiind şi maniera în care au fost prezentate, aduc în discuţie netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea sa.

Mai mult, se observă că recurentul-reclamant reiterează unele dintre criticile invocate prin cererea de apel împotriva sentinţei primei instanţe, cu toate că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă decizia pronunţată de către instanţa de apel.

În consecinţă, indicarea formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate avea nicio relevanţă, în condiţiile în care recurentul-reclamant invocă doar critici prin care urmăreşte ca instanţa de recurs să reanalizeze mijloacele de probă administrate în cauză şi să reevalueze situaţia de fapt, cu toate că nu are o atare competenţă legală.

Din moment ce niciuna dintre criticile invocate de recurentul-reclamant nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt incidente în cauză prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că va anula recursul declarat de către reclamant.

Cu privire la recursul pârâtului, în şedinţa publică din 11 aprilie 2024, Înalta Curte, în raport cu dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ., a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii, asupra căreia se va pronunţa cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii privind cheltuielile de judecată, cu toate că, prin încheierea din 28 martie 2023, a consemnat faptul că pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de deplasare.

Potrivit art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., "dacă, prin hotărârea dată, instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii (...)", iar, conform art. 445, "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444".

Se constată că legiuitorul a impus obligaţia de a fi urmată exclusiv procedura reglementată la art. 444 din C. proc. civ., atunci când instanţa omite să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. În această ipoteză legală intră şi omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii privind cheltuielile de judecată, dat fiind că aceasta are caracterul unei cereri accesorii, în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (4) din C. proc. civ.

Având în vedere că art. 445 din C. proc. civ. prevede, cât se poate de clar, că nu se poate cere completarea hotărârii prin exercitarea căilor de atac, se reţine că recurentul-pârât nu are deschisă calea recursului pentru a obţine complinirea lipsurilor din dispozitivul deciziei instanţei de apel cu privire la cheltuielile de judecată solicitate în faza procesuală anterioară.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 445 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 126A/2023 din 11 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei civile nr. 126A/2023 din 11 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.