Extraterritorial exhaustion of trademark rights: counterfeiting via import of original goods sold in extracommunal markets without EEA authorization

Introducerea în Spaţiul Economic European, fără acordul titularului mărcii, a unor produse originale puse în circulaţie pe piaţa extracomunitară. Neepuizarea dreptului la marcă. Acţiune în contrafacere

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Marcă

Index alfabetic: produse originale

import

Spaţiul Economic European

contrafacere

Legea nr. 84/1998, art. 36 alin. 3 lit. c), art. 38 alin. (1)

Regulamentul nr.207/2009, art. 13

Potrivit art. 36 alin.3 lit.c) din Legea nr. 84/1998, importul sau exportul sub semnul protejat ca marcă este supus autorizării titularului dreptului la marcă, iar potrivit art. 38 alin.1 din acelaşi act normativ, dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.

Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 38 din Legea nr. 84/1998 rezultă limpede că epuizarea dreptului intervine doar dacă produsele ar fi fost puse în circulație anterior pe teritoriul Uniunii Europene, titularul de marcă neavând dreptul de a se opune ulterior revânzării în cadrul pieței unice (sub rezerva alin.2). Dacă însă un produs original, care poartă marca cu consimțământul titularului, a fost pus în mod licit în circulație în spațiul extracomunitar, atunci importul în Uniunea Europeană și punerea în circulație pe piața Uniunii necesită o autorizare distinctă.

De asemenea, epuizarea mărcii Uniunii Europene este reglementată în cuprinsul art. 13 alin.1 din Regulamentul nr.207/2009 modificat prin Regulamentul UE 2015/2424, potrivit cu care o marcă UE nu acordă titularului dreptul să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Spațiul Economic European sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.

Din aceste texte de lege rezultă că nu pot fi importate produse puse în circulație în spațiul extracomunitar în alte condiții comerciale, specifice respectivelor piețe, în cadrul pieței unice europene decât cu autorizarea distinctă a titularilor drepturilor la marcă.

Prin urmare, câtă vreme produsele originale, purtând marca protejată, au fost puse în circulaţie cu acordul titularului de marcă în spaţiul extracomunitar, iar nu pe teritoriul Uniunii Europene, importul acestora în Spaţiul Economic European fără acordul său constituie o formă de contrafacere.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 506 din 27 februarie 2024

I. Circumstanţele cauzei:

I.1 Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10.08.2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantele A. Ltd și B. Ltd au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală:

1. obligarea pârâtei C. S.R.L. să înceteze actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum şi orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. 025801/09.11.1995, 037766/05.11.1998 HYUNDAI, 012347878/27.11.2013, 012312518/14.11.2013 HYUNDAI, 012312229/14.11.2013 HYUNDAI, 024019/06.07.1995, 010989119/25.06.2012, 021148/15.05.1992 KIA, 013188859/21.08.2014, atât de la societatea D. din Emiratele Arabe Unite, cât şi de la orice altă societate din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

2. interzicerea actelor de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, precum şi a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar şi a finalizării operaţiunilor de vămuire a celor 1.600 de piese de schimb pentru automobile, reţinute conform deciziei vamale nr. 9200/D119-2016/15-07.2016, purtând mărcile anterior menţionate şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

3. obligarea pârâtei C. S.R.L. să retragă de pe piaţă produsele purtând mărcile mai sus menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

4. obligarea pârâtei C. S.R.L. să distrugă produsele purtând mărcile mai sus menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

5. obligarea pârâtei C. S.R.L. să furnizeze informaţii complete privind provenienţa şi circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, în special: numele/adresele furnizorilor şi ale deţinătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienţilor, cu excepţia consumatorilor finali, informaţii cu privire la cantitatea de produse achiziţionate şi livrate, precum şi facturile sau alte documente de achiziţie relevante;

6. obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvenţională, înregistrată la data de 27.09.2016, pârâta-reclamantă C. S.R.L. a solicitat:

1. să se constate că are dreptul de comercializare de piese de schimb Kia şi Hyundai, acestea fiind puse în liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene de către sau cu acordul titularului de marcă;

2. să se constate că importurile paralele de produse originale (cum sunt şi piesele de schimb auto în cauză), având ca destinaţie finală o ţară de pe teritoriul Uniunii Europene, prin urmare titularul mărcii UE nu are dreptul să interzică introducerea produselor pe piaţă în ţara de destinaţie finală, în temeiul art. 9 alin 4 teza finală, unde dreptul la marcă al reclamantelor-pârâte este epuizat, în acest context, al epuizării dreptului la marcă, să se constate că importurile paralele sunt legale şi permise, în temeiul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 344/2005, privind unele măsuri pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, a pct. 6 din preambulul Regulamentului UE 608/2013, a art. 1 alin. 3 din Regulamentul nr. 608/2013, respectiv pct. 17 şi pct. 18 din Regulamentul UE 2015/2424;

3. să se constate că în cauză, produsele reţinute sunt originale şi destinate strict automobilelor produse de reclamantele-pârâte;

4. să se constate că utilizarea denumirilor şi a caracteristicilor determinante ale pieselor de schimb originale se circumscrie prevederilor pct. 21 şi a art. 12 alin 1 lit. b)şi c)şi a) alin. 2 din Regulamentul UE 2015/2424, art. 39 alin. 1 lit.b) şi c) din Legea nr. 84/1998 republicată;

5. să se constate dreptul născut al pârâtei-reclamante la despăgubiri, şi anume pierderea financiară suferită, prin reţinerea pieselor de schimb originale, din cauza cererii de intervenţie a reclamantelor-pârâte nr. 150414/08.09.2015 în baza căreia s-au reţinut mărfurile corespunzătoare facturii externe nr. 1301674622/06.06.2016, ce fac obiectul ARB-ului 0135499/14.07.2016, a deciziei nr.11121/ D 119-2016/14.07.2016 a Direcţiei Regionale Galaţi, Biroul Vamal Constanta Sud şi a Adeverinţei de reţinere a bunurilor nr. 0135499/14.07.2016, emisă de Biroul Vamal Constanţa Sud, prejudiciu atât actual, cât şi continuu, care se continuă până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile în cauză;

6. să se constate şi întinderea acestuia, respectiv, prejudiciul suferit constă în contravaloarea facturii externe nr. 1301674622/06.06.2016, în câştigul nerealizat estimat la 20% peste valoarea facturii externe, precum şi în cheltuielile de manipulare şi depozitare marfa reţinută, în valoare de 3.120 lei, facturată prin factura seria SCS BUC nr. 2016091/01.09.2016, precum şi în prejudiciul viitor, constând în achitarea operaţiunilor de depozitare şi a altor cheltuieli privind manipularea mărfurilor reţinute la iniţiativa reclamantelor-pârâte, precum şi posibilul prejudiciu, constând în vătămarea bunurilor, din cauza condiţiilor de depozitare şi a perioadei de timp cât acestea vor fi indisponibilizate;

7. să fie obligate reclamantele-pârâte, în solidar, la repararea integrala a prejudiciului cu întinderea acestuia arătate la pct.5, potrivit art. 28 şi art. 29 din Regulamentul UE nr. 608/2013, şi în temeiul reglementarilor interne, respectiv a art. 1357 alin. 1 şi 2, a art. 1359, art. 1385, art.1386 C.civ.;

8. să se constate că pârâtele-reclamante îi încalcă drepturile prevăzute prin dispoziţiile art. 101 şi art. 102 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014, privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, dispoziţiile Regulamentului UE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă, aplicarea articolelor 101 şi 102 TFUE;

9. să fie obligate pârâtele-reclamante la repararea integrala a prejudiciului cauzat, prejudiciu constând în contravaloarea facturii externe nr. 1301674622/06.06.2016, de asemenea, a prejudiciului constând în câştigul nerealizat estimat la 20% din valoarea facturii externe, şi a cheltuielilor de manipulare şi depozitare marfa reţinută, în valoare de 3.120 lei, facturată prin factura seria SCS BUC nr. 2016091/01.09.2016, precum şi în prejudiciul viitor, privind achitarea operaţiunilor de depozitare şi eventuala manipulare a mărfurilor reţinute la iniţiativa reclamantelor-pârâte, pe tot parcursul judecării prezentei cauze, până la rămânerea sa definitiva, în temeiul Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014, privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, a aplicării art. 28 şi art. 29 din Regulamentul UE nr. 608/2013, precum şi în temeiul reglementarilor interne respectiv a art. 1357 alin. (1)şi(2), a art. 1359, art. 1385, art. 1386 C.civ.;

10. să se dispună acordarea liberului la vamă pentru bunurile reţinute prin Decizia nr. 11121/D 119-2016/14.07.2016 a Direcţiei Regionale Galaţi, Biroul Vamal Constanţa Sud şi a Adeverinţei de reţinere a bunurilor nr.0135499/14.07.2016 emisă de Biroul Vamal Constanţa Sud;

11. să dispună obligarea reclamantelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanță:

Prin sentinţa civilă nr. 398 din 21.03.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea principală formulată de reclamatele-pârâte A. Ltd. şi B. Ltd, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C. S.R.L., şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, sens în care:

- a obligat pârâta-reclamantă C. S.R.L. să înceteze actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum şi orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. 025801/09.11.1995, nr. 037766/05.11.1998 HYUNDAI, nr. 012347878/27.11.2013, nr. 012312518/14.11.2013 HYUNDAI, nr. 012312229/14.11.2013 HYUNDAI, nr. 024019/06.07.1995, nr. 010989119/25.06.2012, nr. 021148/15.05.1992 KIA, nr. 013188859/21.08.2014, atât de la societatea D. din Emiratele Arabe Unite, cât şi de la orice altă societate din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

- a interzis pârâtei-reclamante actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, precum şi a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar şi a finalizării operaţiunilor de vămuire a celor 1600 de piese de schimb pentru automobile, reţinute conform Deciziei vamale nr. 9200/D119-2016/15.07.2016, purtând mărcile nr. 025801/09.11.1995, nr. 037766/05.11.1998 HYUNDAI, nr. 012347878/27.11.2013, nr. 012312518/14.11.2013 HYUNDAI, nr. 012312229/14.11.2013 HYUNDAI, nr. 024019/06.07.1995, nr. 010989119/25.06.2012, nr. 021148/15.05.1992 KIA, nr. 013188859/21.08.2014, şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

- a obligat pârâta-reclamantă să retragă de pe piaţă produsele purtând mărcile menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

- a obligat pârâta-reclamantă să distrugă produsele purtând mărcile menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă.

- a obligat pârâta-reclamantă să furnizeze informaţii complete privind provenienţa şi circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, în special: numele/adresele furnizorilor şi ale deţinătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienţilor, cu excepţia consumatorilor finali, informaţii cu privire la cantitatea de produse achiziţionate şi livrate, precum şi facturile sau alte documente de achiziţie relevante;

- a respins ca inadmisibile capetele de cerere nr. 1, 2, 3, 4, 5, 7 din cererea reconvenţională;

- a respins ca neîntemeiate capetele de cerere nr. 6, 8, 9 din cererea reconvenţională;

- a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 10.001,8 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocaţial.

I.1.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia nr. 411/A din 04.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă C. S.R.L. şi a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.652,73 lei.

I.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs:

Prin decizia nr. 439 din 18.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta-reclamantă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 411A/2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare:

Prin decizia nr. 1370A din 15.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă C. S.R.L. şi a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 29.929,18 lei către intimatele-reclamante.

I.2.2. Motivele de recurs:

Recuranta-pârâtă-reclamantă C. S.R.L. a admiterea recursului, solicitat casarea hotărârii atacate și reținerea cauzei spre soluționare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea limitelor rejudecării stabilite prin decizia de casare, procedând, totodată, la greșita interpretare și aplicarea normelor procedurale reținute și dezlegate de instanța de casare.

A precizat că decizia pronunțată de către Înalta Curte, în rejudecare, nr. 439/2020 a fost menținută, ca legală și temeinică, prin respingerea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, ce a format obiectul dosarului nr. x/1/2020, prin decizia nr. 836 din 13.04.2021.

Astfel, recurenta a criticat modul în care instanța de apel a procedat la dezlegarea motivului de ordine publică vizând lipsa calității de reprezentant a societății E. NV pentru reclamantele A. Ltd și B. Ltd, prin raportare la prevederile art. 84 alin. (1) C.proc.civ., în raport de decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ulterior unei ample expuneri a susținerilor părților și considerentelor Înaltei Curți din

perspectiva acestui motiv de ordine publică invocat de recurentă în calea de atac după împlinirea termenului de motivare a recursului și însușit de către instanță, expunere ce a debutat cu pagina 2 și s-a finalizat la pagina 9 din memoriul de recurs, recurenta a arătat că, în rejudecare, în fața instanței de apel, reclamantele au depus un înscris bilingv, intitulat Contract de asistență juridică, în formatul personalizat de forma de exercitare a profesiei, purtând seria B nr. 2116388 din 23.12.2020.

La termenul din 23.06.2021, recurenta a solicitat instanței de apel să le pună în vedere reclamantelor-pârâte să facă dovada, potrivit art. 122 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, că seria și numărul indicat în respectivul înscris au fost alocate de Baroul București, aspect ce trebuia clarificat din perspectiva îndrumărilor instanței de casare.

Apreciind că, în cauză, se solicită suplimentarea probatoriului, instanța de apel a interpelat reclamantele dacă înțeleg să procedeze la o suplimentare a probatoriului în sensul arătat și, întrucât acestea nu au dorit, instanța de apel a reținut că această chestiune ridicată de către apelanta-pârâtă vizează problema calității de reprezentant ce urmează a fi examinată distinct.

Ulterior expunerii integrale a considerentelor curții de apel în ce privește dezlegarea calității de reprezentant din perspectiva art. 84 alin. (1) C.proc.civ., precum și a aspectelor de formă invocate de apelanta-pârâtă în rejudecare în fața instanței de apel, a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a realizat o disociere a celor două aspecte, de vreme ce Înalta Curte a condiționat semnarea cererii de chemare în judecată de către reprezentantul legal al părții sau de către reprezentantul convențional angajat de parte în condițiile legii.

Or, Înalta Curte nu a reținut, astfel cum greșit și nelegal susține instanța de apel în considerentele deciziei recurate, că poate avea loc complinirea lipsei semnăturii în orice fază procesuală, ci instanța de casare a stabilit în sarcina instanței de apel să facă verificări în ce privește semnarea cererii de chemare în judecată de către reprezentantul legal al părții sau de către reprezentantul convențional angajat de parte în condițiile legii.

Așadar, nu s-a impus de către Înalta Curte verificarea condițiilor de formă a lipsei semnăturii propriu-zise a cererii și a posibilității complinirii ei, aceste aspecte ținând de debutul procesului civil, instanța de apel, prin modul în care a procedat pentru salvgardarea înscrisului ca fiind valid, ducând în derizoriu toate concluziile Înaltei Curți.

Instanța de casare este cea care a stabilit regimul juridic aplicabil în ce privește problematica semnării cererii de chemare în judecată prin reprezentant convențional desemnat în condițiile legii, însă instanța de apel a procedat în mod nepermis la schimbarea, cu ocazia rejudecării, a regimului juridic aplicabil acestei problematici, ceea ce contravine dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C.proc.civ.

Înalta Curte a anticipat, din probele existente la dosar, precum și din susținerile părților că societatea E. NV nu poate produce o dovadă în ce privește calitatea sa de reprezentant legal pentru reclamante, sens în care s-a reținut că „nu există niciun dubiu că asupra acestui mandat planează nulitatea absolută fără posibilitatea depășirii ei”, arătând instanța de casare, prin interpretarea coroborată a dispozițiilor vizând statutul profesiei și cele de ordin procedural, că nulitatea ar putea fi depășită doar în ipoteza în care s-ar face dovada de către reprezentantul convențional al intimatelor că a semnat cererea de chemare în judecată fiind angajat direct de parte, în condițiile de legalitate prevăzute de legile de organizare și exercitare a profesiei de avocat.

În interpretarea art. 122 alin. (4) și (5) din Statul profesiei de avocat, Înalta Curte a reținut că înserierea contractelor de asistență juridică nu are legătură doar cu respectarea obligațiilor profesionale și fiscale ale avocatului, ci reprezintă un element obligatoriu al contractului de asistență juridică, o interpretare contrară permițând eludarea unor norme imperative referitoare la conținutul contractului de asistență juridică.

Or, instanța de apel nu a dat relevanța cuvenită refuzului reclamantelor de a face dovada înserierii valide și unice, acordate de barou, prealabil semnării contractului, reieșind astfel că doar în mod formal instanța de apel s-a raliat îndrumărilor de rejudecare stabilite de Înalta Curte.

Preocuparea instanței de apel a fost, în mod evident, aceea de a identifica o cauză de acoperire a nulității, prin crearea unei false premise- problematica semnării cererii de chemare în judecată, nulitatea ce operează în acest caz și dacă ea poate fi acoperită.

Or, instanța de apel a realizat analiza din perspectiva art. 196 C.proc.civ., a procedurii de regularizare, și nu din perspectiva unei nulități absolute, dirimante, dată de încălcarea normelor de ordine publică privind reprezentarea procesuală.

De asemenea, instanța de apel a schimbat ordinea în care s-ar fi impus realizarea analizei, arătând că s-ar fi impus ca în prealabil să verifice condițiile de formă ale contractului de asistență juridică depus de intimate și abia ulterior acestei verificări să aprecieze în ce măsură a dispărut sau nu cauza nulității de față. Cu toate acestea, instanța de apel s-a pronunțat asupra unei pretinse îndepliniri a condiției prevăzute de art. 173 alin. (3) C.proc.civ., constatând ratificarea și acoperirea nulității printr-un act care nu îndeplinește condițiile legale pentru a putea fi considerat un contract de asistență juridică.

Procedând astfel, instanța de apel a fragmentat și ascuns raționamentul juridic corect, și anume că acest contract de asistență juridică nu îndeplinește criteriul esențial stabilit de instanța de casare pentru încheierea valabilă a contractului de asistență juridică și anume înserierea cu respectarea legii - art. 122 alin. (4) și (5) din Statul profesiei de avocat. Or, problematica ratificării nu mai subzistă, rămânând fără obiect, de vreme ce contractul nu întrunește condițiile de validitate legale.

Instanța de apel a depășit limitele stabilite prin decizia de casare, schimbând cauza nulității intervenite în cauză, pentru a putea justifica ratificarea înscrisului denumit contract de asistență juridică depus în cauză de către intimatele-reclamante.

De asemenea, recurenta a înțeles să critice raționamentul instanței de apel potrivit căruia, chiar dacă contractele de asistență juridică prin care s-a acordat mandat direct societății de avocatură și s-au ratificat toate actele de procedură îndeplinite de acestea în numele lor, inclusiv semnarea cererii introductive, ar fi nevalide în considerarea lor de contracte de asistență juridică, ca efect al conversiunii, sunt considerate valide ca acte confirmative.

Prin modul în care instanța de apel a structurat analiza și a soluționat aspectele cu care era învestită, a eludat normele imperative referitoare la conținutul contractului de asistență juridică, în condițiile în care intimatele-reclamante nu au dorit să probeze acordarea de către barou, prealabil semnării contractului, a unei serii unice printre care să se regăsească și cea aplicată în contractul depus.

Or, contractele depuse, cu aceeași serie pentru ambele reclamante (fiind vorba despre un unic contract care însă a fost semnat de fiecare din beneficiari, depunând astfel două înscrisuri) nu cuprind o serie unică acordată de către Barou formei de exercitare a profesiei și nu sunt înregistrate la barou din perspectiva seriilor unice. Sancțiunea pentru utilizarea altor serii, în afara celor unice acordate de barou în prealabil este cea prevăzută de art. 122 alin. (7) din Statut, neputând fi calificat contract de asistență juridică.

Chiar și în ipoteza în care s-ar face abstracție de toate cele de mai sus și s-ar analiza exclusiv condițiile presupuse de realizarea conversiunii, și regimul actelor confirmative, susținerile instanței de apel sunt nefondate.

O atare concluzie este eronată și din perspectiva deciziei de casare care, la paragraful 34 folosește adverbul „numai”, rezultând astfel că formularea cererii de chemare în judecată trebuie făcută de un avocat sau consilier juridic, angajați potrivit legii.

În ceea ce privește semnarea cererii de chemare în judecată, potrivit deciziei Înaltei Curți, este o condiție circumscrisă condiției de reprezentare în condițiile legii, aplicabile formei de exercitare a profesiei.

Instanța de apel însă se raportează, fragmentând raționamentul, la semnarea cererii în condițiile legii, eludând astfel normele imperative referitoare la conținutul contractului de asistență juridică.

De asemenea, oscilarea instanței de apel între diversele raționamente juridice care se exclud unele pe altele (reținerea validității contractului, aplicarea principiului conversiunii, validitatea potrivit actelor confirmative) conduce la constatarea văditei netemeinicii a argumentelor reținute de aceasta.

Potrivit art. 1311 C.civ., cel în numele căruia s-a încheiat valabil contractul poate să îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, iar potrivit art. 1309 C.civ., contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, fără însă a avea împuternicire, sau cu depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentant și terț.

Instanța de apel ar fi trebuit să observe că însăși norma de drept comun în materia ratificării actului de reprezentare condiționează faptul ratificării de respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

De asemenea, instanța de apel a încălcat principiul de drept potrivit căruia specialia generalibus derogant, legea specială fiind, în cauza de față Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, precum și Statul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011.

Potrivit art. 28 din lege și art. 121 din Statut, data contractului de asistență juridică este data care figurează în registrul de evidență al avocatului și care dobândește data certă de la înscrierea acestuia. Data certă are relevanță sub aspectul opozabilității contractului, efectele producându-se doar pentru viitor, de la data încheierii contractului, până la îndeplinirea limitelor menționate în contract. Legea specială nu prevede posibilitatea producerii de efecte retroactiv a contractului de asistență juridică, pentru actele produse avocat fără un contract de asistență juridică valabil încheiat.

În materia reprezentării convenționale prin intermediul unui contract de asistență juridică, încheiat cu respectarea legilor de organizare a profesiei, nu se aplică normele de drept comun, nici în ce privește forma și executarea mandatului - art. 2013 C.civ., nici art. 1259-1260 C.civ. privind conversia contractului nul și nici normele privind validarea contractului prin acte confirmative, potrivit art. 1261-1265 C.civ.

Inserarea formei de exercitare a unei clauze de ratificare contravine dispozițiilor exprese anterior indicate, nefiind opozabilă recurentei-pârâte-reclamante.

Potrivit art. 126 din Statul profesiei de avocat, contractul de asistență juridică prevede că trebuie să specifice, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. Nu trebuie să se facă confuzie între cele două elemente, respectiv activitățile pe care avocatul este împuternicit să le efectueze, cu necesitatea indicării în contract a autorităților/instanțelor în fața cărora se poate acorda reprezentarea. Or, contractele depuse cuprind activități ample, cu puteri nelimitate care au fost acordate de parte avocatului, însă, în ce privește puterea de reprezentare, se menționează generic, în fața instanțelor române.

Împuternicirea avocațială este un act emis în baza contractului de asistență juridică, fiind un act ulterior acestuia. Cu toate acestea, în împuternicirile avocațiale depuse în fața instanțelor, atât în primul ciclu procesual, cât și în rejudecare, sunt indicate instanțele, precum și numărul de dosar.

Mandatul acordat de parte avocatului este mult prea general, derogând de la cerința legii privind menționarea în mod expres a întinderii puterilor pe care clientul le conferă avocatului.

Mai mult, reclamantele s-au prevalat de același contract de asistență juridică - seria B nr. 2116388 din 23 decembrie 2020 și în calea contestației în anulare, constituită în dosar nr. x/1/2020, cât și în apel în rejudecare.

Subsecvent motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a arătat că instanța de apel a procedat la greșita aplicare a dispozițiilor art. 267 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană de Justiție, prin greșita respingere a cererii de sesizare a CJUE, precum și greșita aplicare a art. 36 din Legea nr. 84/1998 și greșita interpretare a dreptului comunitar aplicabil prin considerentele hotărârii.

La termenul din 30 iunie 2021, recurenta a precizat că a formulat cerere de sesizare a Curții Europene de Justiție, prin note scrise, în privința căreia instanța nu s-a pronunțat. La termenul din 29.09.2021, când instanța a acordat cuvântul asupra apelului, încheierea respectivă nu era redactată, aceasta fiindu-i comunicată ulterior rămânerii în pronunțare și anterior comunicării motivării.

Instanța de apel nu a cuprins în motivarea încheierii aspecte referitoare la condițiile de sesizare a Curții, ci a respins-o ca nefondată.

În continuare, recurenta a reiterat aspectele indicate în cererea sa de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în materia epuizării dreptului asupra mărcii, prin raportare la elementele de fapt concrete ale cauzei, care ar putea duce la necesitatea unei noi analize asupra echilibrului între acest drept și libera circulație în Uniunea Europeană.

În continuare, recurenta a expus paragrafe ample din jurisprudența CJUE, făcând trimitere la cauza C-291/16, arătând că propunerile de chestiuni prejudiciale propuse de aceasta prin setul de întrebări de la 1 la 13 au o legătură directă cu litigiul principal și sunt pertinente, pentru a permite instanței de trimitere să le soluționeze.

Soluția instanței de apel este eronată, de vreme ce situația factuală nu a fost încă analizată de către CJUE în materie de epuizare a drepturilor conferite de marcă, probele din acest dosar distingându-se în mod clar de cele aflate la originea jurisprudenței Curții Europene de Justiție a Uniunii Europene.

În plus, la data faptei care a generat litigiu, precum și la data sesizării instanței, erau în vigoare Directiva 2008/95/CE și Regulamentul UE 2015/2324 privind marca comunitară. Regulamentul (UE) 207/2009 invocat de reclamante ca temei al acțiunii introductive și în baza căruia s-a realizat în mod eronat judecata în fața primei instanțe, nu mai era în vigoare.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la probatoriul administrat, cu referire la înscrisul intitulat PackingList, ce conferă instanței indicii clare privind posibilitatea deducerii că aceste bunuri reținute provin din comerțul cu bunuri originale puse pe piața din Uniunea Europeană direct sau cu acordul titularilor de marcă.

Astfel, recurenta a arătat că deține 21 de coduri de produse care provin din țări din Uniunea Europeană, inclusiv din Marea Britanie care la data reținerii bunurilor făcea parte din blocul comunitar, acestea reprezentând indicii temeinice cu privire la bunurile puse în circulație pe teritoriul Uniunii Europene direct sau cu acordul tacit al titularului de marcă.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la aspectele reținute în cauza C-244/00 a CJUE, expunând paragrafele 34-38, susținând de asemenea că la dosar există probe care atestă comercializarea de piese de schimb de către intimatele-reclamante prin rețeaua exclusivă a acestora, de dealeri autorizați, iar potrivit raportului Consiliului Concurenței, depus la dosar de către recurentă, reiese că la nivelul anului 2011, există situații de monopol a constructorilor auto pe segmentul reprezentat de piesele de schimb de origine vizibile, pentru care există protecție juridică acordată în baza legii privind protecția modelelor și desenelor. Acest raport introduce conceptul de “piese captive”, în legătură cu obligația deținătorilor de autovehicule de a-și repara și echipa mașinile cu piese provenind din rețeaua de dealeri autorizați ai producătorului respectiv.

Aceste concluzii susțin cererea de la pct. 7 din cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă, reprezentând practici contrare art. 101 din TFUE și expres prohibite prin art. 102 din acesta, recurenta probând existența unui risc real de împărțire a pieței.

Totodată, recurenta a menționat că în cauză este inversată sarcina probei, revenind titularului mărcii sarcina de a stabili faptul că produsele au fost inițial introduse pe piață în afara Spațiului Economic European de către acesta sau cu acordul său, iar în măsura în care se furnizează astfel de dovezi, revine terților obligația de a demonstra consimțământul titularului mărcii pentru comercializarea ulterioară a produselor în Spațiul Economic European.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la recomandările CSM în cuprinsul metodologiei privind abordarea unitară a soluționării cauzelor, ce expune aspecte fundamentale ale procedurii de sesizare.

La pagina 34 din recurs, recurenta arată că înțelege să reformuleze, din rațiuni de claritate, cele 13 întrebări, propuse sub forma unei întrebări unice:

„Este compatibil cu articolul 101 din art. 102 TFUE și cu art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE faptul ca titularul unei mărci, în unul sau mai multe state membre, să împiedice importul paralel sau comercializarea de produse ce provin din afara spațiului Uniunii Europene, import destinat pieții Uniunii Europene, în condițiile în care terțul reușește să dovedească prin indicii precise și concordante, punerea anterioară în circulație pe teritoriul Uniunii, direct sau cu consimțământul expres sau tacit al titularului a bunurilor ce formează respectivul import, precum și faptul că terțul reușește să dovedească împărțirea pieței de către titularul mărcilor, prin existența unei rețele exclusive de furnizori autorizați de titular pentru bunurile titularului pe teritoriul României?”

În continuare, recurenta a arătat că solicită să se admită cererea și să se dispună sesizarea CJUE sub forma întrebării unice anterior indicate, întrucât împrejurările se disting în mod clar de cele aflate la originea jurisprudenței Curții în materie de epuizare a dreptului asupra mărcii și acestea ar putea duce la necesitatea unei noi analize asupra echilibrului între protecția acestui drept și libera circulație a mărfurilor în Uniune, motiv care îndreptățește una din părți să se adreseze cu întrebări Curții Europene în procedura reglementată de art. 267 TFUE, conform paragrafului 15 din cauza C-291/16 a CJUE.

Recurenta a făcut trimitere la hotărârile CJUE pronunțate în cauzele C-291/16 și C244/00, în legătură cu care solicită a fi avute în vedere de instanță în soluționarea cererii sale.

În continuare, recurenta a precizat că prin încheierea din 30 iunie 2021, instanța de apel a respins aceste cereri în mod succint, fără a face referire la concluziile scrise depuse de către parte sub acest aspect, la practica europeană indicată de aceasta, procedând în continuare la a reda considerentele instanței de apel

A mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a precizat că Regulamentul Uniunii nr. 2424/2015 nu poate face obiectul unei sesizări în temeiul art. 267 TFUE, prin raportare la data de la care acesta este aplicabil. Or, acesta a intrat în vigoare la 16 decembrie 2015, așa încât nu rezultă din motivarea instanței de apel de ce nu ar putea face obiectul unei sesizări în temeiul art. 267 TFUE.

În ceea ce privește întrebările 1-4 vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE, instanța de apel a avut în vedere că nu au făcut obiectul unor interpretări și aplicări diferite în jurisprudența comunitară, pentru a necesita intervenția Curții în sensul interpretării unitare. Or, recurenta a arătat că întrebările 1-4 ar fi trebuit interpretate de Curte prin prisma jurisprudenței relevante arătate de aceasta.

În ceea ce privește întrebările 5,11,12 și 13, acestea au fost greșit respinse reținându-se în mod eronat că speței nu îi sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului 608/2013, în condițiile în care mărfurile ce formează obiectul acțiunii nu au făcut obiectul vreunei măsuri a autorităților vamale în temeiul acestui regulament. O atare eroare a instanței de apel este inexplicabilă, având în vedere că prin concluziile sale, partea a indicat faptul că obiectul litigiului îl vizează un import de 166 de piese și accesorii auto, în prezent reținut de autoritățile vamale, în temeiul acestui regulament și a legii naționale care transpune acest regulament – Legea nr. 344/2005.

Întrebările 6, 7, 8 și 9 au fost respinse de către instanța de apel, întrucât interpretarea unor considerente ale Regulamentului UE 2015/2424 nu se va putea reflecta în aplicarea normelor Regulamentului, dacă acestea nu fac ele însele obiectul interpretării.

Or, teza recurentei, evidențiată prin concluziile scrise, a fost că potrivit probatoriului administrat, rezultă că printre produsele importate se află un număr deloc neglijabil de piese auto care provin de pe teritoriul Uniunii Europene. Acestea au fost exportate în afara spațiului UE de către titularul mărcilor sau cu acordul lor, unde au fost puse în liberă circulație, spațiu din care aceste piese au fost reimportate într-o țară de destinație finală, în vederea comercializării lor pe acest teritoriu.

Recurenta a menționat că se află în situația în care a reușit să dovedească existența riscului real de împărțire a pieței, dovedind că bunurile au fost plasate pe teritoriul UE și SEE de către titular sau cu consimțământul său, conducând astfel la inversarea sarcinii probei. Or, instanța de apel nu a realizat „nuanțarea‟ sarcinii probei, astfel cum indică paragraful 42 din cauza C-244/00.

I.2.3. Apărările formulate în cauză:

Intimatele-reclamante-pârâte au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea, ca lipsit de interes, a recursului, raportat la finalitatea demersului recurentei, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

De asemenea, au invocat nulitatea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pentru neformularea unor veritabile critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în acest motiv de recurs.

Cu titlu prealabil, au arătat că maniera de structurare şi de expunere a recursului, pe un număr mare de pagini şi fără a se proceda la o structurare a criticilor reprezintă expresia unui abuz de drept procesual, care ar putea prejudicia intimatele prin nesocotirea unor critici greu de extras sau greu inteligibile.

În raport de aceste împrejurări, au solicitat instanţei de recurs să îi pună în vedere recurentei să prezinte un sumar al motivelor de recurs şi criticilor în susţinerea acestora şi să permită intimatelor completarea apărărilor, în raport de criticile şi motivele care nu au putut fi desluşite în memoriul de recurs, urmare a deficienţelor indicate.

În cele ce au urmat, intimatele au expus aspectele care nu au făcut obiectul recursului, fiind statuat cu autoritate de lucru judecat, în ceea ce priveşte: soluţionarea conceptului de epuizare a drepturilor titularilor mărcii, astfel cum a fost soluţionat de instanţa de apel; excluderea din sfera de aplicare a Regulamentului 608/2013 şi a Legii nr. 344/2005 a importurilor paralele nu consacră caracterul legal al acestora; lipsa caracterului de autoritate de lucru judecat a ordonanţei parchetului din 3.10.2016; aplicarea în cauză a dispoziţiilor O.U.G. 100/2005; lipsa încălcării principiilor contradictorialităţii, imparţialităţii şi a dreptului la apărare.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în ceea ce priveşte acoperirea nulităţii în faza procesuală a apelului, contrar susţinerilor recurentei, prin decizia de casare s-a reţinut că nesemnarea cererii introductive este cauză a posibilei nulităţi, însă tot această decizie conţine şi remediul, constând în semnarea cererii de chemare în judecată în condiţiile legii.

Instanţa de casare nu a reţinut imposibilitatea complinirii lipsei semnăturii în faza de rejudecare a apelului şi cu atât mai puţin limitarea probaţiuni la cea depusă în primul ciclu procesual, cum greşit a arătat recurenta.

Aşadar, instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile art. 84 C.proc.civ., ci a aplicat propriul său raţionament la problema de drept identificată prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, analizând condiţiile de formă a lipsei semnăturii şi posibilitatea complinirii acesteia. În fine, soluţia instanţei de apel vizând posibilitatea complinirii semnăturii în etapa apelului, în interpretarea art. 196 C.proc.civ. este în acord cu cele statuate în decizia nr. 22/2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte seria unică a contractelor de asistenţă juridică, intimatele au arătat că recurenta nu a contestat niciodată, anterior formulării recursului în cel de-al doilea ciclu procesual, valabilitatea contractelor de asistenţă juridică depuse în faţa instanţei de apel în rejudecare şi nici seria unică a acestora, în sensul în care nu ar fi fost acordată de Baroul Bucureşti, aşadar, contestarea direct în recurs a acestui aspect este inadmisibilă, recurenta invocând acest aspect omisso medio.

În ceea ce priveşte criticile vizând încălcarea, de către instanţa de apel a principiului specialia generalibus derogant, intimatele au menționat că art. 121 din Statutul profesiei de avocat reglementează momentul de la care data contractului de asistenţă juridică este opozabilă altor persoane.

Or, relativitatea efectelor actului juridic nu trebuie confundată cu opozabilitatea faţă de terţi a aceluiaşi act juridic.

În ceea c epriveşte data certă - data de la care contractul devine opozabil faţă de terţi, Statutul profesiei de avocat nu derogă în niciun moment de la dispoziţiile de drept comun, prevăzute în Codul civil, vizând ratificarea actelor.

În ceea ce priveşte contractele de asistenţă juridică încheiate, intimatele arată că mandatul acordat reprezentantului lor convenţional este unul special, fiind delimitate în mod clar atribuţiile, iar activităţile fiind indicate în mod exhaustiv.

Totodată, au arătat că, în cauză, este incident cazul de excepţie stabilit de legiuitor în teza a doua

a art. 86 C.proc.civ., stipulând prezumţia de reprezentare în judecată a mandantului pentru situaţia în care mandatarul nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară, astfel cum este cazul intimatelor-reclamante.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., intimatele au menționat că, în fapt, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii, ci reprezintă o aplicare directă a principiului de drept a fortiori rationae, precum şi a principiului a majori ad minus.

În plus, aceste aspecte nu sunt de natură a vătăma recurenta şi nici a constitui prin ele însele, fundament al hotărârii, fiind simple dezlegări teoretice ale instanţei.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., intimatele au precizat că nemulţumirile recurentei vizează în fapt soluţia instanţei de respingere a cererii de sesizare a CJUE, lipsind veritabile critici în ce priveşte modul în care instanţa de apel a soluţionat fondul cauzei, motiv pentru care solicită instanţei să constate nulitatea acestui motiv de recurs, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d şi art. 487 alin. (1) C.proc.civ..

Au susținut intimatele că instanţa de apel nu avea obligaţia de a se pronunţa în mod distinct în ce priveşte concluziile scrise depuse la dosarul cauzei de către recurentă, ci de a ţine cont de argumentele părţii în soluţionarea cererii de sesizare a CJUE, ceea ce în cauză s-a întâmplat.

În ceea ce priveşte inaplicabilitatea în cauză a Regulamentului 608/2013, considerentele instanţei de apel sunt corecte, având în vedere că art. 6 din preambulul acestui act normativ prevede expres că încălcările rezultate din aşa-numitul comerţ paralel ilegal şi „depăşiri” sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) 1383/2003, fiind de asemenea excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului 608/2013.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de a nu sesiza CJUE, intimatele arată că respingerea celor 13 întrebări este motivată de instanţa de apel în mod pertinent, iar problema adresării unor astfel de întrebări preliminare este o chestiune de oportunitate, fiind rezervat instanţei naţionale dreptul de a aprecia în ce măsură se impune o clarificare a textului normei de drept unionale.

reclamantă S.C. C. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările formulate de intimatele-reclamante.

În ceea ce priveşte aspectele prealabile, recurenta a menționat că a respectat prevederile art. 483 alin. (3) C.proc.civ., prezentând atât premisele avute în vedere de instanţă, cât şi criticile formulate, care sunt expuse în mod concret.

În continuare a expus argumentele pentru care, în mod greşit, au concluzionat intimatele-reclamante că s-ar bucura de autoritate de lucru judecat, nefiind criticate aspectele enumerate de acestea prin întâmpinare, în realitate, toate aceste aspecte făcând obiectul criticilor prin memoriul de recurs înaintat.

În ceea ce priveşte apărările formulate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susținut că nu este de acord cu maniera în care s-a structurat abordarea criticilor sale prin întâmpinarea formulată, sinteza realizată omiţând, în mod deliberat, criticile formulate de recurentă.

De asemenea, recurenta a procedat la îndreptarea erorii materiale în ce priveşte anul deciziei recurate ca fiind 30.06.2021, iar nu 2011 cum din eroare s-a menţionat în memoriul de recurs.

În continuare, recurenta a reiterat argumentele expuse prin memoriul de recurs, cu accent pe aspectele care au fost susţinute prin întâmpinarea formulată în cauză de către intimatele-reclamante.

Sub acest aspect, a evidenţiat motivele de nelegalitate depuse peste termenul legal, şi anume:

modul de soluţionare a instanţei de apel a conceptului de epuizare a drepturilor titularului mărcii; excluderea din sfera de aplicare a Regulamentului nr. 608/2013 şi a Legii nr. 344/2005 a importurilor paralele nu consacră caracterul legal al acestora (critică arătată în primă instanţă cu referire la probaţiunea depusă - motiv de nelegalitate susţinut omisso medio, pe lângă nul); lipsa caracterului de autoritate de lucru judecat a ordonanţei parchetului din data de 03 octombrie 2016; aplicarea în cauză a dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 100/2005; lipsa încălcării în cauză a principiilor contradictorialităţii, imparţialităţii şi a dreptului la apărare.

II.4

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate criticile de nelegalitate de natură procedurală, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte constată că acestea au caracter nefondat.

I. În rejudecare, Curtea de Apel a statuat că trebuie examinată chestiunea juridică a complinirii lipsei semnăturilor intimatelor-reclamante (în condiţiile în care s-a judecat definitiv în primul ciclu procesual că acţiunea acestora nu poate fi formulată şi semnată de altă persoană juridică), statuându-se că nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii poate fi acoperită (prin complinirea lipsei respective).

Totodată, Curtea a reţinut că excepţia de nulitate a cererii introductive pentru nesemnare are, iniţial, regim dilatoriu şi doar în cazul omisiunii de a complini lipsa semnăturii intervine caracterul peremptoriu. De vreme ce neregularitatea nu a fost sesizată şi invocată de prima instanţă, ci direct în faţa instanţei de recurs, există posibilitatea remedierii neregularităţii, iar reclamantului i se acordă posibilitatea complinirii acestei lipse, independent de faza procesuală în care se află.

S-a reţinut că în rejudecarea apelului, au fost depuse contractele de asistenţă juridică încheiate la 23.12.2020 între A. prin reprezentant X. şi SCA Y., precum şi între B. Ltd, prin reprezentant Z. şi SCA Y., prin care clienţii au împuternicit societatea de avocatură să furnizeze asistenţa juridică necesară şi să îi reprezinte în faţa autorităţilor şi instanţelor române în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală, acordând inclusiv dreptul de a semna orice cereri. În contracte, la punctul 5, este inserată şi clauza potrivit căreia reclamantele A. şi B. Ltd ratifică toate actele de procedură, cererile, acţiunile, şi toate actele anterioare efectuate în dosarele în curs asumate de SCA Y. în numele şi pe seama reclamantei.

Această ratificare produce efecte şi în privinţa cererii de chemare în judecată pendinte semnată, în numele reclamantelor, de avocat W. din cadrul SCA Y., viciul nulităţii fiind deci înlăturat.

S-a reţinut că în cuprinsul contractelor de asistenţă juridică încheiate la 23.12.2020 între reclamantele A. şi B. Ltd şi SCA Y. se regăseşte seria B nr.2116388, conform art. 122 al.5 din Statutul profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea UNBR nr.64/2011, astfel că nici argumentele invocate de apelantă referitoare la seriile contractelor de asistenţă juridică nu pot fi primite. Totodată, a apreciat în drept instanţa de apel că lipsa formei tipizate nu atrage nicio sancţiune, în raport de prevederile art. 122 alin.1 şi 2 din Statutul profesiei de avocat, şi nu este de natură a provoca vreo vătămare apelantei-pârâte.

Această statuare nu se află în disonanţă cu prevederile art. 501 alin.1 C.proc.civ., cum fără temei susţine recurenta.

Prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a reţinut lipsa calității de reprezentant a Societății E. NV pentru reclamantele A. Ltd B. Ltd, prin raportare la prevederile art.84 alin.1 C.proc.civ., astfel cum acestea au fost interpretate cu putere obligatorie prin Decizia în interesul legii nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, examinând apărarea intimatelor-reclamante referitoare la ratificarea mandatului dat avocatului din perspectiva art. 177 alin.3 C.proc.civ., acest text de lege a fost considerat incident, însă s-a apreciat că înscrisurile depuse până la momentul procesual al judecării primului recurs declarat în cauză nu îndeplineau cerinţele de formă prevăzută de legislaţia profesiei de avocat pentru contractele de asistenţă juridică.

Or, instanţa de apel nu a reţinut că formularea iniţială a cererii de chemare în judecată ar fi avut loc în condiţii legale, întrucât o asemenea statuare ar fi încălcat în mod direct şi incontestabil decizia instanţei de recurs din primul ciclu procesual. Mai mult, nu s-a reţinut ca fiind operantă ratificarea în raport de înscrisurile depuse în faţa aceleiaşi instanţe de recurs, care au fost judecate în mod definitiv ca nefiind de natură a complini lipsurile constatate.

Instanţa de apel a pornit în mod legal de la premisa judicioasă că lipsurile referitoare la forma cererii de chemare în judecată sunt susceptibile de complinire. În mod particular, lipsurile privitoare la semnarea cererii de chemare în judecată sunt susceptibile de complinire în maniera configurată de art. 196 alin.2 C.proc.civ., precum şi cu aplicarea prevederilor de drept comun edictate de art. 177 alin.3 C.proc.civ., potrivit cu care actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia.

Or, în condiţiile în care carenţele formulării iniţiale a cererii de chemare în judecată, din perspectiva art. 84 alin.1 C.proc.civ., au fost invocate şi constatate pentru prima oară în recursul soluţionat în primul ciclu procesual, se impune cu necesitate constatarea faptului că în etapa rejudecării apelului era posibilă complinirea lipsurilor referitoare la semnarea cererii de chemare în judecată. Altfel spus, dacă se reţine că o cerere de chemare în judecată a fost formulată în numele părţii de o persoană care nu avea căderea de o face, partea înştiinţată cu privire la această neregularitate are, potrivit legii, ocazia de a remedia carenţele iniţiale şi de a-şi însuşi cererea, ratificând actele de procedură efectuate în numele său. Cu necesitate, această ratificare produce efecte retroactive, până la data cererii însuşite, în caz contrar ea fiind pur teoretică şi nefiind aptă de a remedia deficienţele, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor legale menţionate.

Posibilitatea ratificării cu efecte retroactive este o soluţie care se impune, întrucât contrariul ei ar aduce atingere dreptului de acces la instanţă în chiar substanţa sa, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, însăşi instanţa de recurs a admis în mod concludent posibilitatea acestei remedieri, dar a reţinut că înscrisurile depuse în etapa recursului nu sunt apte a constitui respectiva remediere şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel. De vreme ce apelul este devolutiv, provocând o nouă judecată asupra ansamblului chestiunilor de fapt şi de drept ale cauzei (art. 476 C.proc.civ.), iar potrivit art. 177 alin.3 C.proc.civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia, trebuie reţinut că în mod întrutotul legal a statuat Curtea de Apel că există posibilitatea complinirii neregularităţilor în etapa rejudecării apelului.

Pe de altă parte, o seamă de critici şi raţionamente subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. pornesc de la premisa nedemonstrată potrivit căreia înscrisurile depuse cu ocazia rejudecării nu fac dovada încheierii valabile a contractului de asistenţă juridică încheiat între intimatele-reclamante şi avocat.

Aceste critici sunt manifest nefondate.

După cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în rejudecarea apelului, au fost depuse contractele de asistenţă juridică încheiate la 23.12.2020 între A. prin reprezentant X. şi SCA Y., precum şi între B. Ltd, prin reprezentant Z. şi SCA Y., prin care clienţii au împuternicit societatea de avocatură să furnizeze asistenţa juridică necesară şi să îi reprezinte în faţa autorităţilor şi instanţelor române în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală, acordând inclusiv dreptul de a semna orice cereri. În contracte, la punctul 5, este inserată şi clauza potrivit căreia reclamantele A. şi B. Ltd ratifică toate actele de procedură, cererile, acţiunile, şi toate actele anterioare efectuate în dosarele în curs asumate de SCA Y. în numele şi pe seama reclamantei.

În cuprinsul contractelor de asistenţă juridică încheiate la 23.12.2020 între reclamantele A. şi B. Ltd şi SCA Y. se regăseşte seria B nr.2116388, conform art. 122 alin.5 din Statutul profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea UNBR nr.64/2011, astfel că nici argumentele invocate de apelantă referitoare la seriile contractelor de asistenţă juridică nu pot fi primite.

Recurenta susţine în esenţă că această înseriere nu poate fi luată în considerare, întrucât nu s-a făcut dovada suplimentară că aceste serii corespund celor eliberate de baroul avocaţilor.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că aceste contracte, prin forma şi conţinutul lor, respectă întrutotul dispoziţiile art. 122 din Statutul profesiei de avocat, inclusiv din perspectiva cerinţelor de formă judecate a fi neîndeplinite anterior, în primul ciclu procesual. Contractele (în sensul de înscrisuri constatatoare) depuse la dosar cuprind seria şi numărul contractului de asistenţă juridică, nefiind de altfel oprit de lege ca un (singur) contract de asistenţă juridică (în sensul de negotium iuris) să fie încheiat cu un avocat de către doi clienţi cu interese comune; în speţă, cele două reclamante care fac parte din acelaşi conglomerat de producători auto şi urmăresc interese procesuale comune.

În măsura în care afirmă că seria şi numărul indicate în cuprinsul contractului depus nu ar corespunde realităţii, respectiv nu ar fi eliberate de Baroul Bucureşti, recurenta-pârâtă avea sarcina probei în această privinţă. Nu intimatele-reclamante care au depus înscrisul constatator al contractului de asistenţă juridică, trebuie să facă dovezi suplimentare, extrinseci respectivului înscris constatator, în condiţiile în care acest înscris cuprinde toate elementele formale cerute de lege, ci partea care susţine că există neregularităţi care nu sunt manifeste (precum inserarea unei serii fictive ori inexacte) are sarcina probei, probă care putea fi făcută prin solicitarea de informaţii de la barou şi depunerea lor la dosarul cauzei, ca probă, în coordonatele prescrise de art. 492 C.proc.civ.

Or, o astfel de probă ipotetică nu a fost făcută, fiind incidente prevederile art. 249 C.proc.civ., motiv pentru care vor fi înlăturate toate criticile care pornesc de la premisa nedemonstrată potrivit căreia contractele de asistenţă juridică depuse nu ar respecta prescripţiile legislaţiei speciale aplicabile profesiei de avocat.

Pentru aceste considerente, vor fi înlăturate statuările supraabundente ale instanţei de apel, potrivit cărora chiar dacă contractele de asistență juridică prin care s-a acordat mandat direct societății de avocatură și s-au ratificat toate actele de procedură îndeplinite de acestea în numele lor, inclusiv semnarea cererii introductive, ar fi nevalide în considerarea lor de contracte de asistență juridică, ca efect al conversiunii, sunt considerate valide ca acte confirmative. Aceste aprecieri sunt de prisos, în condiţiile în care prevederile legislaţiei speciale sunt respectate.

Totodată, nu se poate reţine – neexistând niciun fel de probă în acest sens – că nu s-ar fi respectat cerinţele de acordare a datei certe prevăzute de aceeaşi legislaţie specială, fiind totodată întemeiate apărările intimatelor-reclamante, potrivit cu care data certă constituie o formalitate de opozabilitate, iar nu referitoare la însăşi eficacitatea contractului de asistenţă juridică.

În fine, ratificarea actelor de procedură săvârşite pentru trecut produce efecte retroactive, în acord cu dispoziţiile art. 1.312 C.civ., care constituie dreptul comun în materia raporturilor juridice în conţinutul cărora intră puterea de a reprezenta (art. 1.295 C.civ.). Acest efect specific ratificării nu este înlăturat de prevederile art. 121 alin.1 din Statutul profesiei de avocat, în primul rând pentru că această normă are putere inferioară legii, şi în al doilea rând, pentru că formalitatea datei certe în această materie este instituită din raţiuni care privesc rigoarea evidenţelor profesionale, cele două norme, care urmăresc raţiuni distincte, fiind complementare.

Sunt totodată nefondate criticile care privesc puterile prea largi ce ar fi conferite avocatului de către intimatele-reclamante, critici fondate pe art. 126 din Statutul profesiei de avocat, potrivit cu care Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. Potrivit art. 87 alin.1 C.proc.civ., mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte. Aşadar, restrângerea împuternicirii trebuie să fie expresă, în vreme ce o menţiune generală va fi interpretată în sensul că avocatul poate face toate actele de procedură specifice etapei procesuale respective. Totodată, potrivit art. 86 teza a II-a C.proc.civ., dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu și nici reședință în țară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

Or, în speţă, intimatele-reclamante sunt persoane juridice de naţionalitate coreeană. Ar fi prin urmare excesiv şi, în tot cazul, nepractic să se pretindă ca organele de conducere ale unor societăţi coreene să acorde procuri individuale pentru fiecare litigiu în curs ori preconizat, tocmai pentru asemenea situaţii fiind edictate prevederile art. 86 teza a II-a C.proc.civ., care prezumă dreptul de reprezentare chiar şi în temeiul unei procuri generale. A fortiori, contractul în discuţie, care conferă putere de reprezentare în faţa instanţelor şi autorităţilor române pentru apărarea drepturilor de proprietate industrială ale intimatelor-reclamante, are un grad suficient de determinare.

Sunt prin urmare nefondate toate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ.

II. În ceea ce priveşte criticile de ordin substanţial, care privesc greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ.), acestea sunt de asemenea lipsite de temei.

Instanţele de fond au reţinut că în cauză produsele în litigiu, reţinute de autorităţile vamale, nu au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană, respectiv în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său, fiind produse puse pe piaţă în afara Spaţiului Economic European, respectiv în Emiratele Arabe Unite. Această chestiune de fapt este stabilită în mod suveran de instanţele de fond şi este sustrasă cenzurii instanţei de recurs, întrucât calea de atac poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie (art. 488 alin.1 C.proc.civ.). De altfel, fără temei invocă recurenta împrejurarea că o parte dintre piesele auto importate în Uniunea Europeană fără autorizarea titularilor de drepturi ar fi produse în state membre ale Uniunii Europene, întrucât nu faptul material al producţiei, ci actul material şi juridic al punerii pe piaţă este cel care prezintă relevanţă în această materie. Or, punerea pe piaţă s-a făcut în spaţiul extracomunitar, potrivit situaţiei de fapt evocate.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că deşi este vorba despre produse originale, puse în circulaţie cu acordul titularilor de marcă în spaţiul extracomunitar. Importul acestor produse în SEE (Spaţiul Economic European) fără acordul titularilor de marcă constituie o formă de contrafacere, întrucât, potrivit deciziei recurate, există două forme distincte de contrafacere: una care vizează produsele/serviciile care nu provin de la titularul mărcii dar poartă neautorizat mărcile acestuia, a doua care vizează produsele/serviciile care provin de la titularul mărcii dar sunt puse în comerţ într-un spaţiu determinat fără acordul titularului de marcă.

În mod legal a statuat instanţa de apel că nu se poate reţine că o punere în comerţ cu acordul titularului pe alt teritoriu decât UE şi SSE, extinde efectul autorizării şi în aceste spaţii.

Potrivit art. 36 alin.3 lit.c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice (în forma în vigoare la data începerii litigiului), importul sau exportul sub semnul protejat ca marcă este supus autorizării titularului dreptului la marcă, iar potrivit art. 38 alin.1 din Legea nr. 84/1998, dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.

În ceea ce priveşte Regulamentul nr.207/2009 modificat prin Regulamentul UE 2015/2424, Epuizarea mărcii Uniunii Europene este reglementată în cuprinsul art. 13 alin.1 din Regulamentul nr.207/2009 modificat prin Regulamentul UE 2015/2424, potrivit cu care o marcă UE nu acordă titularului dreptul să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Spațiul Economic European sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.

Din aceste texte de lege rezultă că nu pot fi importate produse puse în circulație în spațiul extracomunitar în alte condiții comerciale, specifice respectivelor piețe, în cadrul pieței unice europene decât cu autorizarea distinctă a titularilor drepturilor la marcă, fără distincție după cum este vorba despre mărci naţionale, protejate în România sau despre mărci ale Uniunii Europene, reglementările aplicabile fiind identice – respectiv Regulamentul UE privind marca europeană nr. 2007/1001 și Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, care armonizează legislația națională cu Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci. Interpretarea acestor dispoziții legale are așadar caracter unitar.

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat în mod constant, în jurisprudenţa sa, că această abordare garantează o aplicare coerentă a diferitelor norme care au ca obiect mărcile, atât a Regulamentului privind marca Uniunii Europene, dar şi a normelor corespondente din directiva de armonizare a legislaţiilor naţionale în domeniul mărcilor, transpusă în legea naţională (a se vedea, de exemplu, hotărârea din data de 27.06.2013 în cauza C-320/12 Malaysia Diary, pct. 33 -35).

Din interpretarea per a contrario a art. 38 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice rezultă limpede că epuizarea dreptului intervine doar dacă piesele auto ar fi fost puse în circulație anterior pe teritoriul Uniunii Europene, titularul de marcă neavând dreptul de a se opune ulterior revânzării în cadrul pieței unice (sub rezerva alin.2, care nu formează obiectul cauzei). Dacă însă un produs original, care poartă marca cu consimțământul titularului, a fost pus în mod licit în circulație în spațiul extracomunitar, atunci importul în Uniunea Europeană și punerea în circulație pe piața Uniunii necesită o autorizare distinctă.

În mod legal a respins instanţa de apel teza juridică a recurentei, potrivit căreia epuizarea intervine global, pentru un anumit tip de produs ori de piesă auto; potrivit recurentei, este suficientă punerea pe piaţa comunitară a unui tip de piesă auto, iar ulterior intervine epuizarea dreptului exclusiv în privinţa tuturor pieselor similare. O asemenea interpretare nu are suport legal şi ar goli de conţinut dreptul exclusiv conferit titularului de marcă, astfel cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este univocă asupra acestei chestiuni, de altfel clar reglementate în legislaţia secundară, astfel încât nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o nouă întrebare preliminară, în condiţiile art. 267 TFUE.

Potrivit hotărârii Curţii în cauza C - 561/19, Consorzio Italian Management (cunoscută informal şi ca hotărârea „Cilfit II”), o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern nu poate fi exonerată de obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, rezultată din art. 267 TFUE, decât atunci când constată că problema invocată nu este relevantă sau că dispoziția de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții ori că interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (par. 33). În situaţia în care o jurisprudență consacrată a Curții rezolvă problema de drept în cauză, oricare ar fi natura procedurilor care au determinat această jurisprudență, chiar în absența unei identități stricte a întrebărilor în litigiu, obligaţia de sesizare nu mai subzistă (art. 36). Totodată, din jurisprudența Curții rezultă că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern poate de asemenea să se abțină să adreseze Curții o întrebare în interpretarea dreptului Uniunii și să o soluționeze pe propria răspundere atunci când interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; instanța națională de ultim grad trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într‑un mod la fel de evident și celorlalte instanțe naționale de ultim grad ale statelor membre și Curții (par. 39, 40).

Aceste criterii sunt îndeplinite în cauză. În mod întemeiat învederează recurenta că, chiar şi în aceste situaţii, instanţa naţională poate în continuare să sesizeze Curtea, o atare sesizare nefiind inadmisibilă. Totuşi, pentru motivele învederate întrutotul pertinent de Curtea de Apel şi la care Înalta Curte face trimitere, o atare sesizare, deşi posibilă, nu se impune în prezenta cauză.

Potrivit hotărârii Curţii de Justiţie în cauza C – 449/09, Canon, „în cazul în care produsele care poartă o marcă nu au fost introduse anterior pe piață în SEE de titularul acestei mărci sau cu consimțământul său, articolul 5 din Directiva 89/104 conferă titularului menționat un drept exclusiv care îi permite să interzică oricărui terț, între altele, să importe produsele în cauză, să le ofere spre vânzare, să le introducă pe piață sau să le dețină în aceste scopuri (a se vedea Hotărârea Peak Holding, citată anterior, punctul 34)”

De asemenea, anterior, prin hotărârea pronunţată la data de 20.11.2001 în cauza Zino Davidoff c. Levi Strauss (C – 414/99), Curtea de Justiţie a statuat că şi în cazul unor produse originale, puse în circulaţie în spaţiul extracomunitar cu acordul titularului de marcă, importul acestora în spaţiul comunitar este supus autorizării titularului de marcă, iar acordul acestuia trebuie exprimat într-o manieră neechivocă, sarcina probei aparţinând celui care susţine că importul a fost autorizat (par. 33, 47, 54).

În ceea ce priveşte hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în cauza C‑291/16, Schweppes SA, la care recurenta face referire, se observă că aceasta are o premisă şi o problematică diferite de circumstanţele prezentei cauze. Astfel, în cauza respectivă era vorba despre produse puse în circulaţie în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, la acea vreme membru al Uniunii Europene şi importate în Regatul Spaniei, la rândul său stat membru al Uniunii; ca atare, aceste produse fiind deja puse legal în circulaţie în Uniunea Europeană, dreptul titularului de marcă era deja, în principiu, epuizat, aceasta fiind premisa soluţiei Curţii.

În ceea ce priveşte hotărârea Curţii de Justiţie pronunţate la 8.04.2003 în cauza C – 244/00, Van Doren, aceasta priveşte situaţia unui sistem de distribuţie exclusivă la nivel naţional, în statele membre ale Uniunii Europene, caz în care se poate ivi o dificultate probatorie cu privire la chestiunea de a şti dacă produsele supuse acestui sistem de distribuţie au fost puse în circulaţie cu acordul titularului de marcă în Spaţiul Economic European ori în spaţiul extracomunitar. Doar într-o atare situaţie şi în contextul în care s-ar ivi riscul unei partiţionări a pieţelor naţionale din Uniunea Europeană, contrar principiului fundamental al liberei circulaţii a mărfurilor, stabilit prin TFUE, titularul de marcă trebuie să facă el dovada punerii pe piaţă în afara Uniunii Europene; în caz contrar, regula potrivit căreia cel care invocă apărarea potrivit căreia a existat acordul pentru punerea pe piaţă în cadrul SEE trebuie să şi dovedească această împrejurare se aplică pe deplin. În cazul în care se dovedeşte, potrivit celor arătate, că punerea în circulaţie a avut loc în afara SEE, incumbă terţului sarcina de a dovedi acordul titularului de marcă pentru punerea pe piaţă în cadrul SEE.

Principiile rezultate din această hotărâre sunt pe deplin respectate în cauză.

Potrivit situaţiei de fapt deja expuse, produsele în discuţie au făcut obiectul reţinerii vamale cu ocazia importului lor în Spaţiul Economic European, respectiv în România, fiind destinate anterior Emiratelor Arabe Unite, unde au fost puse legal în circulaţie. Ca urmare, titularii de marcă au făcut dovada cerută de această hotărâre, a punerii în circulaţie în afara SEE a produselor ce poartă semnele protejate ca marcă. Rezultă prin urmare că în mod legal au apreciat instanţele de fond că, în aceste coordonate, incumbă recurentei-pârâte dovada acordului titularilor de marcă pentru punerea în circulaţie în spaţiul SEE, dovadă care nu a fost făcută. Prin urmare, statuarea Curţii de Justiţie a fost întrutotul respectată în cauză.

Prin raportare la această jurisprudenţă, sunt îndeplinite criteriile arătate în hotărârea Curţii în cauza C – 561/19, Consorzio Italian Management,pentru a se reţine că nu se impune o nouă sesizare a Curţii de Justiţie în prezenta cauză, în raport de caracterul univoc al situaţiei de fapt şi de drept reţinute.

Prin urmare, recursul a fost respins, ca nefondat, în condiţiile art. 496 alin.1 C.proc.civ.

Notă: Legea nr. 84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020, textele de lege fiind renumerotate

În decizie au fost avute în vedere dispoziţiile actului normativ sus amintit astfel cum erau în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Regulamentul (CE) nr.207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitarăa fost abrogat şi înlocuit de Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene.