Admissibility of copyright damages for ambient music in ride-hailing services without specific remuneration methodology

Comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul serviciilor de transport alternativ de persoane intermediate prin platforme digitale, în lipsa obţinerii autorizaţiei/licenţei neexclusive. Inexistenţa unei metodologii care să cuprindă modalitatea de stabilire a remuneraţiilor datorate pentru acest tip de utilizare. Obligaţie legală de plată. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Admisibilitate

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: opere muzicale

comunicare publică

autorizaţie/licenţă neexclusivă

transport de persoane

excepţia inadmisibilităţii

Legea nr. 8/1996, art. 12, art. 13, art. 145 ind. 1, art. 162, art. 163,

C.civ., art. 1 alin. 2, art. 1350

C.proc.civ., art. 5

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 17

Prin dispoziţiile art. 12 şi cele ale art. 13 din Legea nr. 8/1996, titularilor drepturilor de autor le este conferit, un drept exclusiv, de natură privativă asupra operei de creaţie intelectuală, drept care le conferă prerogativa de a-i exclude pe alţii de la folosirea operei, respectiv de a autoriza utilizarea operelor de către terţi. Oricine face parte din subiectul pasiv general nedeterminat al obligaţiei corelative de a nu aduce atingere prerogativelor exclusive conferite titularului dreptului de autor poate folosi opera doar în temeiul autorizării titularului dreptului de autor. Ca atare, inexistenţa unei metodologii prin care să fie reglementată modalitatea de remunerare pentru utilizarea operelor prin comunicare ambientală în cazul activităţii de transport alternativ de persoane intermediate prin platforme digitale nu este de natură a determina concluzia că titularii drepturilor de autor nu ar avea dreptul de a solicita remuneraţia cuvenită. Aceasta, întrucât utilizarea nu poate avea loc fără plata unei remuneraţii.

Or, potrivit art. 163 din Legea nr. 8/1996, utilizatorii relevanţi, direct ori prin intermediul structurilor asociative reprezentative pe care le-au înfiinţat, dacă este cazul, au dreptul de a solicita iniţierea unei proceduri de negociere a metodologiilor care să cuprindă, după caz, şi tipurile noi de utilizare care nu sunt explicit cuprinse de metodologiile anterioare.

De asemenea, orice utilizator de opere muzicale în scop ambiental poate şi trebuie să solicite eliberarea unei autorizaţii/licenţe neexclusive de către organismul de gestiune colectivă, în condiţiile art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Ca atare, pe de-o parte, utilizatorii pot iniţia negocieri, iar pe de altă parte, în condiţiile inexistenţei unei metodologii dedicate, negocierea are loc individual, în condiţiile solicitării unei licenţe/autorizaţii neexclusive, pentru activităţile care nu sunt acoperite de metodologie, organismului de gestiune colectivă care exercită gestiunea colectivă extinsă, în coordonatele prevăzute de art. 162 lit. c) din Legea nr. 8/1996.

Astfel, eventualele lacune ale metodologiilor în vigoare nu pot constitui pretextul pentru

utilizarea neautorizată a operelor protejate prin dreptul de autor, fără a obţine autorizaţia cerută de lege şi mai ales fără plata vreunei remuneraţii, întrucât s-ar nega caracterul exclusiv al prerogativelor patrimoniale conferite de lege titularilor drepturilor de autor, ajungându-se la situaţia ca un drept exclusiv recunoscut de lege să fie desfiinţat pe cale judiciară, ceea ce într-un stat de drept nu poate fi admis.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 1 alin. (2) C.civ. şi ale art. 5 C.proc.civ., lipsa reglementării în metodologie a unei remuneraţii pentru situaţia utilizării operelor muzicale în cadrul unor activităţi de transport alternativ, reglementate de O.U.G. nr. 49/2019, nu constituie un motiv pentru respingerea acţiunii ca inadmisibilă, fiind legal posibilă utilizarea ca punct de referinţă a remuneraţiilor stabilite, deja, prin metodologiile aflate în vigoare pentru tipul de utilizare cel mai apropiat, pentru a stabili remuneraţiile datorate.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1161 din 23 aprilie 2024

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă la data de 3.12.2020, reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a chemat în judecată societățile A. S.R.L. și B., solicitând ca, în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, să fie pronunțată o hotărâre prin care să fie obligate pârâtele:

- la plata sumei de 150 lei plus T.V.A. pentru fiecare lună şi pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul noiembrie 2017 – septembrie 2019, şi la plata sumei de 156 lei plus T.V.A. pentru fiecare lună şi pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul octombrie 2019 – noiembrie 2020, s-au desfășurat în România activități de transport persoane prin intermediul serviciilor pârâtelor, sumă datorată cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale în aceste mijloace de transport persoane, comunicare publică realizată fără ca pârâtele să fi încheiat în prealabil autorizație licență neexclusivă cu U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor;

În subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată:

- la plata sumei de 15 lei plus T.V.A. pentru fiecare lună şi pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul noiembrie 2017 – noiembrie 2020, s-au desfășurat în România activități de transport persoane prin intermediul serviciilor pârâtelor, sumă datorată cu titlu drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în aceste mijloace de transport persoane;

- la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu fiecare scadenţă lunară în parte şi până la data plății efective a remunerațiilor restante datorate de pârâtă;

- la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 401 din data de 9.03.2022, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității, a respins acțiunea formulată de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. şi B., ca inadmisibilă.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1323A din data de 18.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâtele A. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 401/2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

A admis apelul formulat de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia Pentru Drepturi de Autor A Compozitorilor împotriva sentinţei civile nr. 401/2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

A anulat în parte sentința civilă apelata şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe.

A menținut dispozițiile sentinţei referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale active.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Declararea recursului

Împotriva deciziei civile nr. 1323A din data de 18.10.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâtele A. S.R.L. şi B.

II.2. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, casare deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Curţii de Apel Bucureşti.

În esenţă, au susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996 şi a Codului civil.

Printr-o primă critică a invocat nelegalitatea considerentelor deciziei recurate în baza cărora instanţa de apel a ajuns la concluzia că „lipsa reglementării în metodologie a unei remuneraţii pentru situaţia utilizării operelor muzicale în cadrul unor servicii de tipul celor prestate de către pârâtă nu constituie un motiv pentru respingerea acţiunii ca inadmisibilă”.

În opinia recurentelor-pârâte, argumentarea instanţei este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, dând naştere următoarelor consecinţe juridice: drepturile patrimoniale ale autorilor pot fi reclamate fără respectarea procedurii prevăzute de lege şi stabilite discreţionar; dreptul legal la remunerare al autorilor permite încălcarea dreptului legal al utilizatorilor de a-şi negocia remuneraţia; organismele de gestiune colectivă au dreptul să-şi încalce obligaţiile legale şi statutare de a propune şi negocia metodologii cu utilizatorii, fără nicio consecinţă legală.

Astfel, au arătat că, deşi art. 13 din Legea nr. 8/1996 stabileşte la modul general dreptul autorilor de a fi remuneraţi, asta nu înseamnă că nu trebuie respectată procedura legală de stabilire a remuneraţiei.

Recurentele-pârâte au subliniat că dreptul de a o obţine o remuneraţie nu îi scuteşte pe titularii de drepturi, prin organismele de gestiune colectivă, de obligaţia de a îndeplini procedura prevăzută de lege pentru colectarea remuneraţiei, iar simplul fapt că legea recunoaşte un drept nu înseamnă că acesta se exercită oricum.

Au susţinut că legea cere autorilor, prin organismele de gestiune colectivă, un aport, o conduită, respectiv să îndeplinească anumiţi paşi pentru a putea beneficia de remuneraţie, iar, dacă aceşti paşi nu sunt îndepliniţi, titularii (prin organismele de gestiune colectivă) se lipsesc singuri de posibilitatea de a percepe aceste drepturi băneşti.

Au apreciat că problema de drept a cauzei nu este că legea nu prevede, ci că beneficiarii nu au respectat legea ca să poată primi.

Totodată, au învederat că Legea nr. 8/1996 prevede în mod clar că remuneraţia se datorează pe baza unei metodologii care trebuie realizată de către organismele de gestiune colectivă şi negociată în prealabil cu utilizatorii [art. 162 lit. c)], doar după realizarea acestui acord şi după stabilirea cuantumului acestei remuneraţii, organismele de gestiune colectivă putând începe procedura de autorizare şi colectare a acesteia.

Recurentele-pârâte au subliniat şi că legea în sine nu prevede un cuantum al remuneraţiei ca să o poţi reclama direct, ci un mod stabilire al acesteia, remuneraţia fiind determinabilă, prin aplicarea procedurii de adoptare a metodologiei prevăzute de art. 162-166 din Legea nr. 8/1996.

În opinia recurentelor-reclamante, faptul că există o metodologie pentru alte categorii de utilizatori nu înseamnă că pentru transportul alternativ s-a pierdut dreptul de a negocia o remuneraţie.

Au solicitat să se observe că în metodologia prevăzută de deciziile O.R.D.A. nr. 198/2012 şi nr. 81/2019 (privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental) remuneraţia a fost negociată/structurată/adoptată pe categorii de utilizări/utilizatori.

Au arătat că pentru categoriile de utilizatori omişi sau pentru categoriile de utilizatori viitori nu se poate argumenta că lor nu li s-ar aplica art. 162 alin. c) din Legea nr. 8/1996, iar, în anul 2012, când s-a emis decizia O.R.D.A. nr. 198, nu exista încă transport alternativ în România, reglementat abia în anul 2019, împrejurare care, însă, nu exclude dreptul operatorilor de transport alternativ de a negocia o remuneraţie, în măsura în care aceştia ar fi utilizatori.

De asemenea, au considerat că, atât timp cât remuneraţia este determinabilă, raţionamentul instanţei de apel, în sensul că există un vid legislativ şi că trebuia aplicat art. 1 alin. (2) Cod civil, este eronat.

Au susţinut şi că vidul din metodologie nu este echivalent cu un vid legislativ, în contextul în care legea şi statutul intimatei-reclamate prevăd foarte clar ce trebuie făcut, iar nerespectarea procedurii reglementate de lege nu echivalează cu vid legislativ.

De altfel, au apreciat că nici nu se poate discuta, în mod real, de un vid în metodologie, ci de o categorie de utilizare care nu exista la momentul intrării în vigoare a metodologiei.

Au mai invocat recurentele-pârâte şi că, din moment ce metodologia, prevăzută de deciziile O.R.D.A. nr. 198/2012 şi nr. 81/2019, este neacoperitoare în ceea ce priveşte categoria de utilizatori cu activitate de transport alternativ şi nici nu prevede un tarif general aplicabil (pentru categorii de utilizări nereglementate), intimata-reclamantă trebuia să înceapă procedura de negociere pentru realizarea unei metodologii pentru aceşti utilizatori.

În opinia recurentelor-pârâte este greşită afirmaţia instanţei de apei că „un vid în metodologie...nu înseamnă că legea în aplicarea căreia a fost negociată metodologia va rămâne fără efect”, iar pasivitatea organismului de gestiune colectivă este cea care îl lipseşte de dreptul de încasa o remuneraţie, nu omisiunile din deciziile O.R.D.A. nr. 198/2012 şi nr. 81/2019.

Au subliniat că culpa organismului de gestiune colectivă de a propune şi negocia o metodologie nu se suplineşte prin art. 1 alin. (2) Cod civil şi nu anulează dreptul utilizatorului de a-şi negocia remuneraţia conform art. 162 lit. c) din Legea 8/1996.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentele-pârâte au criticat argumentele instanţei de apel, prin care aceasta a arătat că desfiinţarea soluţiei de inadmisibilitate este „motivat[ă] de faptul că absenţa reglementării unei remuneraţii în metodologie care să constituie un criteriu de cuantificare a despăgubirilor nu poate constitui un fine de neprimire”.

Recurentele-pârâte, cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, au susţinut că tribunalul este cel care a realizat o aplicare corectă a legii, iar nu instanţa de apel.

Au arătat că noţiunea de despăgubire este proprie răspunderii civile delictuale, precum şi că nu realizează un fapt ilicit cauzator de prejudicii care să dea dreptul la despăgubiri.

Totodată, au învederat că, în raport de art. 162 din Legea nr. 8/1996, tribunalul a identificat în mod corect faptul că obligaţia intimatei-reclamante este de a acorda o licenţă, ulterior elaborării şi negocierii unei metodologii, şi că, în lipsa unei astfel de metodologii, acţiunea este inadmisibilă, întrucât nu există temeiul contractual al obligaţiei de plată şi nici cuantumul acesteia.

În plus, a precizat că, de altfel, chiar şi instanţa de apel a apreciat că metodologia este un act cu efecte similare unui contract colectiv, aplicabil titularilor dreptului de autor şi utilizatorilor din domeniul reglementat.

Au afirmat recurentele-pârâte că, atât timp cât legea impune părţilor (organismelor de gestiune colectivă şi utilizatorilor) obligaţia de a încheia un contract colectiv (numit metodologie), rezultă că încălcarea acestei obligaţii de către intimata-reclamantă duce la lipsa unui temei legal pentru angajarea răspunderii în ceea ce le priveşte.

Ca atare, au apreciat că tribunalul a identificat şi a calificat în mod corect acţiunea introductivă ca fiind una în răspundere contractuală, respingând-o, în esenţă, pentru lipsa existenţei, în contractul pe care partea adversă îl indică ca fiind aplicabil, a unor obligaţii în sarcina lor.

Întrucât intimata-reclamantă invocă metodologia prevăzută de deciziile O.R.D.A. nr. 198/2012 şi nr. 81/2019, care sunt calificate ca având natură contractuală, au considerat că pretenţiile intimatei-reclamante sunt pe tărâmul răspunderii contractuale, iar, din această perspectivă, primul capăt al cererii de chemare în judecată – pe tărâm delictual – nu putea fi primit, fiind inadmisibil.

Au mai susţinut şi că nu este posibilă combinarea regulilor aplicabile răspunderii delictuale, cu cele aplicabile răspunderii contractuale, în cadrul unei acţiuni mixte, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în paralel/subsidiar, la acţiunea în răspundere delictuală şi acţiunea în răspundere contractuală.

Au subliniat că, în ceea ce priveşte aspectul opţiunii între acţiunea în răspundere contractuală şi cea în răspundere delictuală, sunt relevante dispoziţiile art. 1350 alin. (3) Cod civil.

Recurentele-pârâte au invocat şi că tribunalul a arătat în mod corect că, analizând prevederile contractului colectiv aplicabil titularilor dreptului de autor şi utilizatorilor din domeniul reglementat (astfel cum îl numeşte chiar şi instanţa de apel), nu a regăsit în cuprinsul acestuia nicio remuneraţie aplicabilă, la momentul introducerii cererii, utilizatorilor din domeniul transportului alternativ.

Astfel, au apreciat că, desfiinţând soluţia de inadmisibilitate pe motiv că ar putea fi imaginate alte criterii de cuantificare a despăgubirilor, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii din două perspective: permite intimatei-reclamante să invoce în paralel răspunderea contractuală şi cea delictuală, fapt nepermis, de plano, de legea civilă; esenţa soluţiei inadmisibilităţii este aceea că în mod necesar între părţi trebuie să existe o metodologie şi că intimata-reclamantă nu poate susţine că un utilizator datorează o sumă de bani, atât timp cât nu există cadrul necesar ca acesta să obţină o licenţă.

Mai arătă recurentele-pârâte că, din chiar economia Legii nr. 8/1996, rezultă că remuneraţia nu poate fi stabilită decât urmare a unei negocieri individuale, iar nu prin analogie – art. 156 alin. (10) lit. a) şi art. 164 alin. (3) –, astfel că este inechitabil a se impune operatorilor de transport alternativ remuneraţii nenegociate şi nemotivate.

Au subliniat că nicio prevedere din Legea nr. 8/1996 nu conduce la posibilitatea stabilirii sumei datorate de un utilizator organismului de gestiune colectivă, în afara urmării procedurii de negociere prevăzute de lege, iar, sub acest aspect, soluţia inadmisibilităţii capătă şi valenţele unei juste interdicţii puse în calea organismului de gestiune colectivă de a-şi stabili remuneraţiile omisso medio, sărind peste procedura prevăzută de lege.

Au menţionat că organismul de gestiune colectivă are obligaţiile subsecvente: de a elabora şi negocia metodologia (art. 164 din Legea nr. 8/1996); de a recurge la mediere, în cazul eşecului negocierii [art. 165 alin. (1) din Legea nr. 8/1996]; doar în cazul în care părţile nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere, să se adreseze instanţei judecătoreşti [art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996].

Concluzionând, recurentele-pârâte au apreciat că prezenta acţiune reprezintă un veritabil exerciţiu al dreptului prevăzut de art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, fără parcurgerea paşilor prevăzuţi de art. 164 şi art. 165 alin. (1) din acelaşi act normativ, ceea ce este, în mod evident, inadmisibil.

În consecinţă, au susţinut că instanţa de apel a făcut în mod eronat aplicarea Legii nr. 8/1996, motivând că lipsa unei metodologii stabilite conform legii, nu reprezintă un fine de neprimire a acţiunii judiciare de stabilire a remuneraţiei, legea impunând parcurgerea paşilor obligatorii arătaţi anterior.

II.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale în cadrul serviciilor de transport persoane prestate de cele două societăţi recurente-pârâte sub marca

„A”.

UCMR-ADA este un organism de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor muzicale, desemnat colector al remuneraţiilor corespunzătoare drepturilor patrimoniale de autor, pentru comunicarea publică de opere muzicale în scop ambiental.

În esenţă, invocând jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reclamanta UCMR-ADA a arătat că activitatea de transport persoane este desfăşurată de pârâte, chiar dacă mijloacele de transport persoane nu se află în proprietatea acestora; în fapt, şoferii desfăşoară activităţi dependente, fiind coordonaţi de pârâte şi acţionând în interesul acesteia.

Ca urmare, se arată că, în condiţiile în care este de notorietate că în mijloacele de transport persoane utilizate de A. se comunică opere muzicale, această comunicare ce are loc în lipsa solicitării şi obţinerii autorizaţiei/licenţei neexclusive din partea organismului de gestiune colectivă are caracter ilicit, pârâtele datorând despăgubiri cuantificate prin raportare la activitatea de transport taxi.

Pârâtele s-au apărat, invocând între altele inadmisibilitatea acţiunii în lipsa negocierii prealabile a unei metodologii dedicate, dar şi reglementarea distinctă a activităţii, lipsa scopului lucrativ al eventualei comunicări de opere muzicale în autoturisme, precum şi caracterul independent al activităţii desfăşurate de şoferi.

După cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii, tribunalul a respins ca inadmisibilă acţiunea, ca urmare a inexistenţei unei metodologii care să cuprindă remuneraţiile cuvenite pentru activitatea de transport alternativ reglementată de OUG nr. 49/2019 privind activitățile de transport alternativ cu autoturism și conducător auto; s-a reţinut în esenţă că pârâtele nu pot fi obligate la plata de remuneraţii, în condiţiile în care nu au putut participa la negocierea unei metodologii şi în condiţiile în care metoda de funcţionare a platformei online de intermediere a serviciilor de transport auto nu poate fi propriu-zis asimilată rubricilor din metodologie (taxi, respectiv închirieri de autoturisme).

Dimpotrivă, Curtea de Apel a reţinut că acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantă este admisibilă, întrucât calitatea de utilizator de opere muzicale este reglementată prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, lege din care rezultă şi obligaţia de plată a remuneraţiilor corespunzătoare; această obligaţie de plată a remuneraţiilor nu poate rămâne fără eficacitate doar în considerarea lipsei unei remuneraţii convenite foarte specific pentru tipul de activitate respectiv.

Potrivit deciziei recurate, împrejurarea că în metodologie nu este reglementată o anumită modalitate concretă de remunerare pentru o anume formă de utilizare a operelor muzicale nu înseamnă în mod automat că nu se datorează o atare remuneraţie sau despăgubire, în cazul în care nu este solicitată şi obţinută autorizarea organismului de gestiune colectivă pentru respectiva utilizare.

Metodologia, act cu efecte similare ale unui act normativ (mai exact, ale unui contract colectiv aplicabil titularilor dreptului de autor și utilizatorilor din domeniul reglementat), dar cu putere inferioară legii, nu poate fi niciodată invocată pentru a diminua sau anihila principiile legale și obligațiile ce rezultă din dispozițiile legii. Dacă interpretarea metodologiei în lumina legii nu permite stabilirea unei corespondențe dintre lege și metodologie într-un anumit domeniu, din pricina unei omisiuni sau a unui vid în metodologie – deși o interpretare teleologică, făcută cu bună-credință, va reuși de regulă această conciliere – nu înseamnă că legea în aplicarea căreia a fost negociată metodologia va rămâne fără efect, instanţa având obligaţia de a căuta modalitatea de cuantificare a despăgubirii potrivit cu principiul instituit de art. 1 alin. 2 din codul civil, conform căruia în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.

Aceste dezlegări în drept sunt corecte, rezistând controlului de legalitate inclusiv în considerarea motivelor ce urmează şi care sunt de natură a răspunde criticilor formulate.

În esenţă, recurentele-pârâte critică statuarea instanţei de apel, arătând că intimata-reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectivă, avea obligaţia de a iniţia negocierea unei metodologii pentru tipul de activitate la care se referă litigiul, iar în lipsa negocierii metodologiei, beneficiarii remuneraţiei (autorii de opere muzicale) nu au dreptul de a solicita remuneraţii; remuneraţia nu este determinată de lege, ci doar determinabilă; utilizatorii au la rândul lor dreptul de a participa la negocierea metodologiei care ulterior le devine opozabilă; obligaţia UCMR-ADA de a elibera o licenţă este la rândul ei ulterioară negocierii şi stabilirii metodologiei.

Aceste susţineri sunt însă nefondate.

După cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel, inexistenţa metodologiei în sine nu este de natură a determina, în drept, concluzia că titularii drepturilor de autor asupra operelor muzicale nu ar avea dreptul de a solicita remuneraţia pentru utilizarea operelor lor prin comunicare ambientală.

În mod necontestat (art. 255 alin.2 C.proc.civ.), recurentele-pârâte prestează activităţi de transport persoane prin operarea platformei „A”, prin intermediul cărora persoanele interesate pot solicita şi obţine, contra cost, transportul de persoane dintr-un loc în altul, ambele locuri, precum şi tarifele fiind determinate prin utilizarea aplicaţiei operate de recurente.

Ca urmare, recurentele-pârâte cu privire la care se afirmă că desfăşoară astfel de activităţi – care nu au fost contestate în sine, contestată fiind doar calificarea şi relevanţa lor juridică în contextul acţiunii de faţă – au calitate procesuală pasivă, întrucât au calitate de subiecte pasive în raportul juridic litigios, astfel cum acesta este afirmat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv astfel cum acesta este dedus judecăţii, astfel cum prevede art. 36 teza I C.proc.civ. Apărările formulate de recurentele-pârâte cu privire la tipul de activitate pe care îl desfăşoară, la lipsa comunicării publice a operelor muzicale prin raportare la lipsa scopului lucrativ şi la inexistenţa obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru activitatea lor concretă, pe care o pretind diferită faţă de activităţi de tip taxi, sunt chestiuni de fond, care privesc însăşi temeinicia pretenţiilor formulate, iar nu probleme referitoare la calitatea procesuală pasivă (art. 36 teza a II-a C.proc.civ.).

Potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții.

În condiţiile art. 13 din aceeaşi lege, utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (...) f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public.

Ca urmare, titularilor drepturilor de autor le este conferit un drept exclusiv, de natură privativă asupra operei de creaţie intelectuală, drept care le conferă prerogativa de a-i exclude pe alţii de la folosirea operei, respectiv (în componenta sa afirmativă) de a autoriza utilizarea operelor (în speţă, muzicale) de către terţi. Oricine face parte din subiectul pasiv general nedeterminat al obligaţiei corelative de a nu aduce atingere prerogativelor exclusive conferite titularului dreptului de autor poate folosi (utiliza) opera doar în temeiul autorizării titularului dreptului de autor.

După cum în mod judicios au învederat recurentele-pârâte în etapele procesuale anterioare, scopul titularilor drepturilor de autor nu este acela de a interzice folosirea operelor lor muzicale prin comunicare ambientală, ci de a obţine remuneraţii pentru acest tip de utilizare. Această observaţie este corectă, însă relevă totodată că, în concepţia şi în reglementarea expresă a legii, utilizarea nu poate avea loc fără plata unei remuneraţii. Altfel spus, eventualele lacune ale metodologiilor în vigoare nu pot constitui pretextul pentru utilizarea neautorizată a operelor protejate prin dreptul de autor, fără a obţine autorizaţia cerută de lege şi mai ales fără plata vreunei remuneraţii, întrucât s-ar nega caracterul exclusiv al prerogativelor patrimoniale conferite de lege titularilor drepturilor de autor, ajungându-se la situaţia ca un drept exclusiv recunoscut de lege să fie desfiinţat pe cale judiciară, ceea ce într-un stat de drept nu poate fi admis.

Potrivit art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată în M.Of. nr. 489/14.06.2018, cu modificările ulterioare, organismele de gestiune colectivă au următoarele drepturi și obligații: (...) b) să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații. Organismele de gestiune colectivă răspund în termen de maximum 10 zile la cererea acestora, indicând orice alte informații necesare acordării licenței. În cazul în care organismul de gestiune colectivă nu intenționează să acorde licența neexclusivă pentru un anumit serviciu, va motiva refuzul în scris; c) să elaboreze metodologii pentru domeniile de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plății acestor drepturi, în cazul în care modul de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autorii sau titularii de drepturi.

Recurentele afirmă că, în lipsa iniţierii negocierii prevăzute de art. 162 lit. c) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă nu pot pretinde plata de remuneraţii pentru utilizarea operelor din repertoriul gestionat, sancţiunea acestei conduite pasive constând în esenţă în inexistenţa obligaţiei de a plăti astfel de remuneraţii (acţiunea fiind inadmisibilă ori cel mult neîntemeiată).

Această susţinere este lipsită de temei, întrucât nu doar organismul de gestiune colectivă poate iniţia negocierea unei metodologii noi, care să acopere în mod explicit şi individualizat şi anumite tipuri de utilizare neavute anterior în vedere (e.g., pentru că serviciile de transport persoane oferite prin platforme precum A sau X nu existau ca atare la data negocierii metodologiei în vigoare).

Potrivit art. 163 alin.1 din Legea nr. 8/1996, în vederea inițierii procedurilor de negociere a metodologiilor, organismele de gestiune colectivă, utilizatorii sau structurile asociative ale utilizatorilor prevăzuți la alin. (3) lit. b) și c) trebuie să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere, însoțită de lista părților propuse pentru negociere și elementele de identificare ale acestora, metodologiile propuse a fi negociate, precum și dovada notificării acestora în vederea negocierii. Nedepunerea listei sau depunerea unei liste incomplete, precum și lipsa dovezii notificării atrag respingerea cererii de inițiere a procedurilor de negociere.

Aşadar, utilizatorii relevanţi, direct ori prin intermediul structurilor asociative reprezentative pe care le-au înfiinţat, dacă este cazul, au la rândul lor dreptul de a solicita iniţierea unei proceduri de negociere a metodologiilor care să cuprindă, după caz, şi tipurile noi de utilizare care nu sunt explicit cuprinse de metodologiile anterioare.

Recurentele nu se pot prevala de detaliile acestei reglementări legale pentru a invoca imposibilitatea iniţierii negocierii unei noi metodologii şi nici inacţiunea intimatei-reclamante UCMR-ADA, în condiţiile în care nu au susţinut şi nici demonstrat că ar fi încercat fără succes negocierea unei astfel de metodologii, în condiţiile textului de lege menţionat.

În aceste coordonate, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia recurentele nu şi-au putut exercita dreptul de a negocia metodologia (dedus din prevederile art. 162 lit.c) din lege), având în vedere că nu au încercat vreodată să iniţieze o astfel de negociere, ceea ce lasă fără suport critica formulată.

Mai mult, din prevederile legale anterior menţionate, care sunt obligatorii şi direct aplicabile părţilor litigante, rezultă că orice utilizator de opere muzicale în scop ambiental poate şi trebuie să solicite eliberarea unei autorizaţii/licenţe neexclusive de către organismul de gestiune colectivă, în condiţiile art. 162 lit.b) din Legea nr. 8/1996. Nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia această obligaţie nu ar deveni operantă până la publicarea unei noi metodologii care să cuprindă punctual toate tipurile de utilizare posibile, întrucât o atare susţinere ar echivala cu nesocotirea caracterul exclusiv şi opozabil erga omnes al drepturilor patrimoniale reglementate de art. 12 şi art. 13 lit.f) din Legea nr. 8/1996. Totodată, o asemenea interpretare ar determina ca utilizatorii să fie stimulaţi să se opună negocierii oricărei noi metodologii ori să tergiverseze aceste negocieri, tocmai pentru a nu fi obligaţi să plătească remuneraţii.

Fireşte, la rândul său, dacă i se solicită eliberarea unei autorizaţii/licenţe neexclusive, organismul de gestiune colectivă este ţinut în virtutea funcţiunilor şi obligaţiilor care îi sunt acordate, respectiv impuse de lege să ofere cu bună-credinţă o licenţă, în condiţii explicate raţional (e.g., prin raportare la tipul de utilizare cel mai apropiat, reglementat de metodologii ori prin folosirea oricărui alt criteriu adecvat). Doar eventualul refuz nejustificat de a elibera o licenţă solicitată în asemenea condiţii ar putea deschide, eventual, calea unei utilizări nesancţionabile pe tărâm delictual, dar nu aceasta este

situaţia din speţă, ca atare nu este cazul a se statua asupra ei (art. 9 C.proc.civ.).

Rezultă prin urmare caracterul nefondat al motivelor întemeiate pe culpa intimatei UCMR-ADA de a iniţia negocierea unei metodologii. Pe de-o parte, utilizatorii pot iniţia aceste negocieri, iar pe de altă parte, în condiţiile inexistenţei unei metodologii dedicate, negocierea are loc, de această dată individual, în condiţiile solicitării unei licenţe/autorizaţii neexclusive, pentru activităţile care nu sunt acoperite de metodologie, organismului de gestiune colectivă care exercită gestiunea colectivă extinsă (art. 1451 alin.1 lit.a) din Legea nr. 8/1996), în coordonatele prevăzute de art. 162 lit.c) din Legea nr. 8/1996.

De altfel, prin raportare la susţinerile din cursul dezbaterilor asupra recursului, Înalta Curte observă că schimbarea tipului de gestiune colectivă, din obligatorie într-una extinsă, în coordonatele determinate de art. 1451 din Legea nr. 8/1996, nu este de natură a influenţa legalitatea soluţiei recurate, între altele şi pentru că recurentele nu au susţinut şi cu atât mai puţin demonstrat că ar fi obţinut autorizări individuale din partea unor titulari de drepturi de autor asupra unor opere muzicale care să fi notificat organismului de gestiune colector exceptarea respectivelor opere de la regimul gestiunii colective extinse.

Nu poate fi prin urmare primită nici susţinerea referitoare la inaplicabilitatea art. 1 alin.2 C.civ. Potrivit art. 5 C.pr.civ., (1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.

De asemenea, potrivit art. 1 alin.2 C.civ., în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.

Prin urmare, în mod legal a statuat instanţa de apel că lipsa reglementării în metodologie a unei remuneraţii pentru situaţia utilizării operelor muzicale în cadrul unor servicii de tipul celor prestate de către pârâtă nu constituie un motiv pentru respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Nu se poate reţine nici argumentul întemeiat pe succesiunea dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 8/1996, întrucât acţiunea de faţă este cu totul altceva decât acţiunea la care se referă art. 165 alin.6 din Legea nr. 8/1996, text care priveşte sesizarea instanţei competente să stabilească metodologia asupra căreia părţile nu s-au înţeles.

Înalta Curte reţine că, în aceste coordonate, este legal posibilă utilizarea ca punct de referinţă a remuneraţiilor stabilite, deja, prin metodologiile aflate în vigoare pentru tipul de utilizare cel mai apropiat, pentru a stabili remuneraţiile datorate în cauză. În ce măsură remuneraţiile convenite pentru activităţile de taximetrie îndeplinesc acest criteriu şi în ce mod aceste remuneraţii pot, eventual, să fie adaptate specificului activităţii desfăşurate în concret de recurente constituie o chestiune care urmează a fi judecată pe fondul cauzei.

În cadrul acestei judecăţi pe fondul pretenţiilor, urmează a fi reanalizată şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la serviciile de transport persoane de tip X şi a se verifica în ce măsură, prin raportare la această jurisprudenţă, se justifică sau nu raportarea la activităţile de transport taxi; în aceeaşi ordine de idei, se va verifica şi dacă reglementarea distinctă a serviciilor de transport alternativ, prin OUG nr. 49/2019 (care, astfel cum întemeiat a învederat intimata-reclamantă, nu poate retroactiva, nefiind incidentă decât pentru o parte din perioada aflată în litigiu) este de natură a schimba sau nu calificarea dată de Curtea de Justiţie în cauza C – 434/15, Elite Taxi (în contextul în care pe de altă preambulul acestei ordonanţe vorbeşte despre „soluții inovative de intermediere a transportului de persoane în regim taxi” şi menţionează că „hotărârea Curții Europene de Justiție a apreciat că activitățile de transport de tip urban desfășurate prin intermediul platformelor digitale sunt asimilate serviciilor de transport și nu serviciilor de comerț online, iar statele membre sunt obligate la adoptarea unor soluții legislative care să asigure reglementarea tuturor operațiunilor de transport de tip

urban pentru care se utilizează platforme digitale”).

În vederea stabilirii remuneraţiilor pentru comunicare publică de tip ambiental în mijloacele de transport, interesează chestiuni precum publicul căruia i se adresează ipotetica comunicare de opere muzicale, respectiv adresabilitatea generală a ofertei de servicii de transport şi capacitatea concretă a mijloacelor de transport; în schimb, sunt mai puţin relevante detaliile de natură tehnică referitoare la intermedierea ofertei şi cererii de servicii de transport (e.g., nu pare decisiv dacă se foloseşte un dispecerat telefonic sau o aplicaţie online) ori cele de natură administrativă privind autorizarea respectivei activităţi. Din această perspectivă, incumbă părţilor interesate obligaţia de a susţine în concret şi apoi de a proba care sunt diferenţele relevante, în sensul celor arătate, între activitatea de taximetrie şi activitatea de transport intermediată prin intermediul platformei A.

În cadrul judecăţii pe fond urmează a se verifica şi ce relevanţă poate fi dată inacţiunii intimatei-reclamante UCMR-ADA, care nu a susţinut şi nici demonstrat că ar fi iniţiat negocierea unei metodologii actualizate. În aceste coordonate, de natură a întreţine o anumită incertitudine juridică, urmează a se examina în ce măsură este sau nu cazul a se face aplicarea unor dispoziţii sancţionatorii precum cele prevăzute de art. 188 alin.2 lit.b) din Legea nr. 8/1996 (obligaţia de plată a triplului remuneraţiei), care sunt derogatorii de la dreptul comun al răspunderii civile şi care presupun o culpă neechivocă constând în refuzul plăţii unei remuneraţii clar determinate.

Imposibilitatea aplicării prin analogie a remuneraţiilor stabilite prin metodologiile în vigoare nu rezultă nici din art. 165 alin.10 lit.a), respectiv art. 164 alin.3 din Legea nr. 8/1996, texte de lege invocate de recurente. Aceste prevederi legale dobândesc relevanţă în cadrul negocierii unei noi metodologii, respectiv, dacă este cazul, a negocierii individuale a unei autorizaţii/licenţe pentru tipuri de utilizare care nu sunt expres acoperite de metodologie. Ele nu pot constitui însă temei pentru poziţia adoptată de recurente, aceea de a nu plăti nicio remuneraţie pentru serviciile de transport oferite şi nici nu exclud aplicarea prin analogie a prevederilor metodologiilor existente.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la tipul răspunderii şi la imposibilitatea combinării regimului răspunderii civile delictuale, respectiv contractuale.

Trebuie observat că, potrivit art. 1.350 alin.1 C.civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. De asemenea, potrivit alin.3 al aceluiaşi articol, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Aceste texte de lege nu sunt aplicabile cauzei, întrucât între părţi nu s-a încheiat niciun contract de licenţă neexclusivă care să aibă ca obiect dreptul de comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental. Ca urmare, neexistând un contract încheiat între părţi, singura formă de răspundere incidentă este cea delictuală. Prin raportare la ansamblul considerentelor ce preced, nu poate fi reţinută inadmisibilitatea acţiunii de faţă, prin raportare la inexistenţa unei metodologii dedicate pentru activităţile de transport alternativ de natura celor desfăşurate de recurentele-pârâte.

De altfel, potrivit art. 17 alin.2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proprietatea intelectuală este protejată, iar potrivit art. 47 alin.1 din Cartă, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Or, interpretarea dată prin decizia de faţă se impune pentru a garanta caracterul efectiv al dreptului autorilor de a obţine remedierea încălcării drepturilor lor şi repararea adecvată a prejudiciilor cauzate printr-o utilizare neautorizată.

Prin raportare la cele ce preced, prevederile legale incidente fiind corect interpretate şi aplicate, recursul a fost respins, ca nefondat (art. 496 alin.1 C.proc.civ.).

Notă: În acelaşi sens, prin decizia nr. 824/2023, pronunţată de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un litigiu având ca obiect obligarea utilizatorului la plata remuneraţiilor cuvenite pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul activităţii de car-sharing în lipsa autorizaţiei licenţe neexclusive, instanţa supremă a confirmat soluţia instanţei de apel prin care s-a reţinut admisibilitatea demersului judiciar iniţiat de organismul de gestiune colectivă, în absenţa unei metodologii care să reglementeze acest tip de servicii.