Suspension of civil proceedings for failure to pay expert fees: limits of Art. 242(1) CPC when evidence is already administered

Suspendarea judecăţii pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite de instanţă în sarcina uneia dintre părţile apelante. Condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţe. Unele incidente procedurale

Index alfabetic: suspendarea judecăţii

onorariu de expert

administrarea probei

C.proc.civ., art. 10, art. 242 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 5

Deşi, este real că prevederile art. 10 C.proc.civ. instituie obligaţia părţilor de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările şi să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, finalizarea acestuia, nu orice lipsă de diligenţă din partea reclamantului/apelantului se sancţionează prin suspendarea judecăţii, dispoziţiile procedurale aplicându-se doar pentru situaţiile în care cercetarea judecătorească nu se poate desfăşura.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., reiese că, pentru dispunerea măsurii suspendării pe acest temei, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: instanţa să stabilească, în sarcina reclamantului/apelantului/recurentului, potrivit legii, obligaţii referitoare la cauza dedusă judecăţii şi să-l înştiinţeze; partea să nu îndeplinească obligaţiile stabilite de instanţă în sarcina sa; neîndeplinirea obligaţiilor să aibă ca efect împiedicarea desfăşurării normale a procesului; partea să fie în culpă pentru neîndeplinirea acestor obligaţii.

Or, în condiţiile în care partea apelantă în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de achitare a onorariului de expert pentru efectuarea suplimentului de expertiză a comunicat instanţei demersurile efectuate în vederea îndeplinirii acestei obligaţii, iar suplimentul raportului de expertiză a fost depus de către expert anterior datei la care instanţa a pus în discuţie suspendarea cauzei, proba fiind în concret administrată, instanţa trebuia să procedeze la cercetarea procesului, iar nu să suspende judecata apelurilor. Aceasta, întrucât, pe de o parte apelanta pârâtă nu a persistat într-o conduită lipsită de diligenţă, care să reclame sancţiunea suspendării în temeiul art. 242 alin. (1) C.proc.civ., iar pe de altă parte, proba fiind în concret administrată, nu a existat o piedică reală în calea finalizării judecăţii.

I.C.C.J, Secţia I civilă, decizia nr. 1143 din 23 aprilie 2024

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 9.01.2020 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 30463 din 22.11.2019, emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

În drept, se întemeiază pe art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

2. Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința civilă nr. 1889 din 9.12.2021, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis, în parte, contestația formulată de reclamantul A., a anulat decizia de compensare nr. 30463/2019, în sensul că se emite decizia de compensare pentru apartamentul nr. 27 situat în București, vândut în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 328/6/1997, prin 177.057 puncte, în favoarea reclamantului.

3. Hotărârea pronunțată de curtea de apel

Împotriva sentinței civile nr. 1889 din 9.12.2021 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă au formulat cereri de apel reclamantul A. şi pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Prin încheierea din 10.10.2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a suspendat judecata apelurilor formulate de reclamantul A., prin mandatar Oncică Gheorghe, şi de pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, pentru neîndeplinirea obligaţiei apelantei-pârâte de a achita onorariul expertului, în baza art. 242 alin. (1) C.proc.civ.

4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva încheierii din 10.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au formulat recurs reclamantul A. şi pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

4.1 Prin recursul declarat, reclamantul A. a solicitat casarea încheierii și trimiterea cauzei la curtea de apel în vederea judecării apelului.

Recurentul-reclamant a susținut că instanţa de apel a interpretat și aplicat greșit art. 242 alin. (1) C.proc.civ. în loc să aplice art. 331 alin.(3) coroborat cu art. 185 alin. (1) din C.proc.civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (5) și pct.(6) C.proc.civ.

A dezvoltat în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit art.242 alin.(1) C.proc.civ. raportat la situaţia concretă, chiar dacă apelanta-pârâtă nu a achitat onorariul de expert stabilit în sarcina sa (1.500 lei), totuşi expertul tehnic desemnat în cauză efectuase suplimentul de expertiză dispus din oficiu, astfel că judecarea apelului ar fi fost posibilă, contrar celor reţinute în încheierea atacată, astfel că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art.488 alin.(1) pct. (5) și pct.(6) C.proc.civ.

De asemenea, a invocat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat prin dispoziţii de maximă forţă juridică, respectiv din perspectiva art.6 CEDO, transpus în dreptul intern prin art.6 alin. (1) C.proc.civ., mai ales în latura care defineşte termenul rezonabil, fiind incident motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a redat circumstanțele judecării cauzei în fața instanței de apel, învederând că era incidentă sancțiunea decăderii, prevăzută de art. 185 alin. (1) raportat la 331 alin. (3) C.proc.civ., iar nu suspendarea prevăzută de art. 242 alin. (1) C.proc.civ.

În aprecierea sa, situaţia de fapt nu se încadra total în ipoteza acestei norme, deoarece suplimentul de expertiză dispus din oficiu, chiar dacă nu a fost plătit, acesta a fost totuşi efectuat de către expert, iar neplata onorariului nu constituia un impediment în judecarea apelului. După decizia din apel s-ar fi putut recupera plata prin procedura executării silite, astfel ca interpretarea şi aplicarea art. 242 alin. (1) C.proc.civ. a fost total greşită.

Din dispozițiile art. 242 alin. (1) C.proc.civ. se deduce că legiuitorul a dorit sancţionarea doar a reclamantului/apelantului care împiedică judecarea propriului apel, aşadar doar apelantul care are o culpă concretă, însă în litigiul pendinte au fost formulate două apeluri, inclusiv al reclamantului, care suferă o sancțiune fără a avea vreo culpă, aspect care atrage incidenţa art. 6 CEDO, transpus și în art. 6 alin. (1) C.proc.civ., prin aceea că dreptul său de acces la o instanţa este afectat în substanţa sa, atât prin aplicarea incorectă a temeiurilor procedurale, cât și prin termenul rezonabil și optim de soluţionare, prelungit în mod nejustificat.

De asemenea, a arătat că suplimentul de expertiză dispus din oficiu nu este aplicabil în cauză, deoarece prin aplicarea acestei Grile din 2018 s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile. Pentru ca respectiva grilă să fie incidentă ar fi fost necesar ca O.U.G. nr.72/2020 sau Legea nr. 193/2021 să fi fost în vigoare în anul 2019 (anul 2019 fiind anul deciziei administrative atacate), aspect de fapt nereal, motiv pentru care recurentul-reclamant a considerat că suspendarea cauzei s-a produs pentru un considerent de drept străin de natura cauzei.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.

4.2 Prin recursul declarat, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat repunerea pe rol a cauzei.

Indicând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a criticat aplicarea dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., menționând că prin adresa nr. 13085/DJC din 13.09.2023 a comunicat instanței demersurile efectuate în vederea achitării onorariului de expert, în cuantum de 1.500 lei, iar, ulterior, la 14.09.2023, a achitat suma în contul Curții de Apel București, sens în care a atașat extrasul de cont, precizând că și-a îndeplinit obligația stabilită de către instanță.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului împotriva încheierii din 10.10.2023, cu consecinţa reluării judecăţii.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând încheierea recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru următoarele considerente:

Învestită cu soluționarea apelurilor declarate, pe de-o parte, de către reclamantul A., iar, pe de altă parte, de pârâta Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor, instanţa de apel a dispus, din oficiu, efectuarea unui supliment de expertiză la termenul din 4.10.2022, stabilind onorariul de 1.500 lei în sarcina apelantei-pârâte, supliment care a fost depus de expert la 4.01.2023.

La termenul din 31.01.2023, curtea de apel a încuviinţat obiecțiunile şi solicitarea apelantului-reclamant de efectuare a unui supliment de expertiză, iar la termenul din 9.05.2023, a dispus revenirea cu adresă către apelanta-pârâtă pentru a-i pune în vedere să achite onorariul de expert în cuantum de 1.500 lei. Apelanta-pârâtă Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus note de şedinţă, prin care a menţionat că a făcut demersuri pentru achitarea onorariului, depunând ca dovadă în acest sens două note interne.

Totodată, prin cererea transmisă la 10.10.2023, apelantul-reclamant a solicitat decăderea apelantei-pârâte din proba cu expertiza tehnică, motivat de împrejurarea că aceasta nu a depus dovada achitării onorariului de expert, ci o notă justificativă privind solicitarea de plată adresată departamentului financiar.

Prin încheierea recurată, în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de apel a dispus suspendarea judecăţii apelurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâta Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor, întrucât a constatat că apelanta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de achitare a onorariului expertului, împiedicând judecarea cauzei. De asemenea, a reţinut că, în prezenta speţă, proba cu expertiză este o probă fără de care apelul nu poate fi soluţionat, astfel că nu poate opera sancţiunea decăderii apelantei-pârâte din administrarea probei cu expertiză.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile formulate de reclamantul A. şi de pârâta Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor privind nelegalitatea încheierii atacate din perspectiva aplicării prevederilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât pun în discuţie încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar nu în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) 8 C.proc.civ., care priveşte aplicarea normelor de drept material.

Potrivit art. 242 alin. (1) C.proc.civ., instanţa poate suspenda judecata ,,când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea

obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii”.

Cazul particular de suspendare facultativă a judecăţii, reglementat prin dispoziţia legală enunţată, constituie o sancţiune procedurală, instituind condiţia culpei reclamantului pentru neîndeplinirea unor obligaţii stabilite în sarcina sa, în cursul judecăţii, corespondentul său în etapa apelului fiind apelantul.

Prin încheierea atacată cu recurs, sancţiunea procedurală a fost dispusă pentru neîndeplinirea obligaţiei de achitare a onorariul expertului în cuantum de 1.500 lei pentru suplimentul de expertiză de către apelantă-pârâtă Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor, stabilită de instanţă în sarcina sa prin încheierea din 4.10.2022.

Pentru dispunerea măsurii suspendării în temeiul art. 242 alin. (1) C.proc.civ. este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: instanţa să stabilească, în sarcina reclamantului/apelantului/recurentului, potrivit legii, obligaţii referitoare la cauza dedusă judecăţii şi să-l înştiinţeze; partea să nu îndeplinească obligaţiile stabilite de instanţă în sarcina sa; neîndeplinirea obligaţiilor să aibă ca efect împiedicarea desfăşurării normale a procesului; partea să fie în culpă pentru neîndeplinirea acestor obligaţii.

În litigiul pendinte, se constată, sub un prim aspect, că suplimentul raportului de expertiză a fost depus de expert la 4.01.2023, proba fiind în concret administrată, astfel că nu s-ar putea susţine că desfăşurarea procesului a fost împiedicată din culpa apelantei-pârâte. Suspendarea judecăţii a fost reglementată ca o sancţiune extremă, de adoptat în acele situaţii limită în care desfăşurarea procesului ar fi imposibilă din pricina conduitei părţii, fiind văzută de legiuitor ca subsidiară scopului final al procesului civil, constând în finalizarea judecăţii, iar nu în temporizarea acesteia.

Este real că prevederile art. 10 C.proc.civ. instituie obligaţia părţilor de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările şi să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, finalizarea acestuia. Cu toate acestea, nu orice lipsă de diligenţă din partea reclamantului/apelantului se sancţionează prin suspendarea judecăţii, dispoziţiile procedurale aplicându-se doar pentru situaţiile în care cercetarea judecătorească nu se poate desfăşura.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel trebuia să procedeze la cercetarea procesului, iar nu să suspende judecata apelurilor, întrucât nu a existat o piedică reală în calea finalizării judecăţii.

Pe de altă parte, în condiţiile în care a comunicat instanţei de apel demersurile efectuate în vederea îndeplinirii obligaţiei stabilite în sarcina sa, onorariul expertului fiind achitat la 14.09.2023, conform extrasului de cont anexat cererii de recurs, se mai constată că apelanta-pârâtă nu a persistat într-o conduită lipsită de diligenţă, care să reclame sancţiunea suspendării în temeiul art. 242 alin. (1) C.proc.civ.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, deşi măsura suspendării trebuie să reprezinte o sancţiune cu vocaţia de a afecta interesele părţii ce a dovedit pasivitate şi dezinteres în soluţionarea cauzei, prin aplicarea acestei măsuri au fost afectate direct drepturile şi interesele apelantului-reclamant A. la judecarea procesului în termen optim şi previzibil, deoarece prin încheierea recurată a fost suspendată şi judecata apelului său, cu toate că acestei părţi nu îi poate fi imputată neîndeplinirea vreunei obligaţii impuse în timpul judecăţii de către instanţa de apel.

Nu pot fi însă apreciate ca fondate susţinerile recurentului-reclamant A. în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să dea eficienţă prevederilor art. 185 alin. (1) raportat la art. 331 alin. (3) C.proc.civ. şi să constate decăderea apelantei-pârâte din proba cu expertiza.

În primul rând, se poate observa că în considerentele încheierii recurate sunt expuse argumentele pentru care instanţa de apel a dispus suspendarea judecăţii apelurilor în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., iar nu sancţiunea decăderii apelantei-pârâte din administrarea probei cu expertiza. Constatând că apelul nu poate fi soluţionat fără administrarea probei cu expertiza, precum şi că prin nedepunerea onorariului expertului este împiedicată desfăşurarea normală a procesului, curtea de apel a apreciat ca fiind aplicabilă măsura suspendării, iar nu sancţiunea decăderii. Prin urmare, cererea apelantului-reclamant de constatare a decăderii nu a fost ignorată, ci instanţa de apel a considerat că aceasta nu poate opera în litigiul pendinte, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., încheierea recurată fiind motivată conform exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

În al doilea rând, chiar dacă măsura suspendării nu a fost una legală, faţă de neîntrunirea condiţiilor stipulate de prevederile art. 242 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată că circumstanţele cauzei nu justifică aplicarea sancţiunii decăderii apelantei-pârâte din administrarea probei cu expertiza, din moment ce suplimentul de expertiză a fost depus la 4 ianuarie 2023, respectiv anterior datei la care instanţa a pus în discuţie suspendarea cauzei, ceea ce înseamnă că nedepunerea onorariului expertului nu impieta asupra judecăţii apelurilor, astfel cum s-a argumentat şi în examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Această concluzie se sprijină pe interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 185 alin. (1) cu art. 262 alin. (3) şi (4) C.proc.civ. În conformitate cu art. 185 alin. (1) C.proc.civ., ,,Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.”

Totodată, în ceea ce priveşte cheltuielile necesare administrării probelor, dispoziţiile art. 262 alin. (3) prevăd: ,,(3) Nedepunerea sumei prevăzute la alin. (1) în termenul fixat atrage decăderea părţii din dreptul de a administra dovada încuviinţată în faţa acelei instanţe. În completare, alin. (4) al aceluiaşi text de lege reglementează o situaţie de excepţie în care nu intervine decăderea, îngăduită de art. 185 alin. (1) C.proc.civ., stipulând astfel: ,,Depunerea sumei prevăzute la alin. (1) se va putea însă face şi după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.”

Rezultă astfel că sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a administra proba cu expertiza nu va fi aplicată dacă ataşarea la dosar a dovezii onorariului de expert, după împlinirea termenului fixat în acest scop, nu determină amânarea judecăţii cauzei.

Circumstanţele cauzei relevă o astfel de situaţie, în care instanţa a emis adresă către expert pentru efectuarea suplimentului de raport anterior plăţii de către apelanta-pârâtă a onorariului de expert, iar acesta a depus la dosar raportul de expertiză la 4.01.2023. La data încheierii recurate (10 octombrie 2023), când apelantul-reclamant a invocat sancţiunea decăderii, lipsa dovezii de achitare a onorariului expertului nu mai justifica amânarea cauzei şi nici aplicarea sancţiunii decăderii. Prin urmare, ipoteza avansată de recurentul-reclamant nu poate fi primită, în sensul că sancţiunea aplicabilă în cauză ar fi decăderea din probă în temeiul art. 185 alin. (1) raportat la art. 331 alin. (3) C.proc.civ., câtă vreme, astfel cum prevede expres art. 262 alin. (3) din acelaşi cod, într-o asemenea situaţie sancţiunea este decăderea din dreptul de a administra proba. Or, în cauză, proba cu expertiză a fost deja administrată, astfel că partea nu ar mai putea fi decăzută din acest drept.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-reclamant referitoare la valoarea probatorie a suplimentului de expertiză efectuat în cauză, faţă de faptul că se raportează la Grile din 2018, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece obiectul învestirii instanţei este reprezentat exclusiv de încheierea de şedinţă prin care s-a dispus suspendarea judecăţii. În plus, faţă de configurarea recursului, reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C.proc.civ., aprecierile instanţei de fond asupra concludenţei probei nu se circumscriu unor motive de nelegalitate. Ca atare, sunt inadmisibile criticile din motivarea recursului vizând utilitatea probei.

Practica judiciară indicată de recurentul-reclamant nu poate fi avută în vedere, deoarece, pe de-o parte, nu reprezintă izvor de drept raportat la dispoziţiile art. 1 C.civ., referindu-se la o decizie de speţă, iar, pe de altă parte, vizează alte circumstanţe litigioase decât cele constatate în cauză.

Concluzionând, întrucât măsura suspendării adoptată de instanţa de apel nu se justifică în condiţiile prevederilor art. 242 alin.(1) C.proc.civ., atât timp cât nu se poate susţine că cercetarea procesului era împiedicată, Înalta Curte reţine ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ.

Constatându-se că, în mod greşit, instanţa de apel a procedat la suspendarea judecăţii, în considerarea argumentelor reţinute, care susţin caracterul fondat al recursurilor, cu aplicarea prevederilor art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursurile, a casat încheierea atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii.