Municipality's property claim over heating system upheld; experts' fee appeals inadmissible, case remanded in part.

A) Cheltuieli de judecată. Onorariu de expert parte

B) Cale de atac formulată de expert împotriva încheierii prin care a fost stabilit onorariul de expertiză. Lipsa calităţii de parte în proces

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile judecătoreşti

Drept procesual civil. Căile de atac

Index alfabetic: cheltuieli de judecată

expert parte

onorariu

culpă procesuală

dreptul de acces la instanţă

expert

subiectele căilor de atac

C.proc.civ., art. 55, art. 330 alin. (5), art. 444 alin. (3), art. 453,

art. 458, art. 488 alin. (1) pct. 5

O.G. nr. 2/2000, art. 17, art. 18 alin. (4), art. 23

A) Dispozițiile art. 453 alin. (2) C.proc.civ. nu disting între tipurile de cheltuieli prevăzute cu onorariile experților, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (5) din acelaşi cod, numirea unui expert consilier ales de parte este încuviințată de instanță la solicitarea acesteia.

Odată ce a fost încuviințat expertul parte, munca acestuia este valorificată în instanță, de vreme ce i se atribuie și competența de a întocmi, alături de a formula întrebări și observații, dacă e cazul, și un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.

În privinţa onorariului expertului parte, dispoziţiile art. 18 alin. (4) din O.G. nr. 2/2000 prevăd că: „Un exemplar original al documentului care face dovada relaţiilor contractuale dintre parte şi expertul tehnic judiciar sau specialistul care participă la efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin. (1), precum şi a sumelor datorate acestuia va fi depus la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru depunerea raportului de către expertul tehnic judiciar sau specialistul numit”, raţiunea acestei norme fiind aceea ca partea să îşi poată recupera şi aceste cheltuieli, în cazul în care va câştiga procesul, prin aplicarea dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ.

Ca atare, cheltuielile făcute cu onorariul expertului parte, încuviințat de instanță, au un regim juridic identic cu cele efectuate cu onorariul expertului desemnat potrivit art. 331 alin. (1) C.proc.civ., fiind susceptibile de a fi recuperate dacă partea adversă a căzut în pretenții. Acestea sunt, deci, cheltuieli legate de proces, în legătură cu care este incident acelaşi criteriu al culpei procesuale a celui care a căzut în pretenţii.

B) Expertul este un participant la procesul civil care este chemat să valideze aspecte tehnice ale cauzei deduse judecății relevate în administrarea unui mijloc de probă propus de părțile între care există un raport juridic litigios, pentru a sprijini instanța în îndeplinirea obligației de a stabili adevărul judiciar. Normele care reglementează proba cu expertiză și aspectele procedurale ce țin de conduita experților, prevăzute de dispozițiile art. 330 și urm. C.proc.civ. coroborate cu cele ale art. 17 și urm. din O.G. nr.2/2000, nu recunosc acestora o altă calitate și nu reglementează expres dreptul de a exercita vreo cale de atac în cauzele în care sunt desemnați să întocmească un raport de expertiză.

În dreptul pozitiv există garanții care asigură expertului un tratament echitabil în activitatea de sprijin a autorității judiciare. În acest sens, instanța care desemnează expertul este obligată să stabilească un onorariu provizoriu, ținând cont de estimările acestuia, ce poate fi majorat și un onorariu definitiv, în funcție de criteriile prevăzute în art. 23 alin. (1) din O.G. nr.2/2000, pe baza devizului și a deconturilor pe care expertul desemnat le depune, dar această împrejurare și această calitate nu dă dreptul, în lipsa unei dispoziții exprese a legii, ca acesta să intervină în proces și să dobândească calitate de parte prin declararea unei căi de atac, acesta putând să formuleze doar cereri argumentate în fața instanței care a dispus administrarea probei.

Cum dispoziţiile referitoare la apel ori recurs nu indică în mod expres calitatea expertului judiciar de a promova o astfel de cale de atac, împrejurarea că art. 444 alin. (3) C.proc.civ. acordă în mod expres posibilitatea expertului să formuleze o cerere de completare a hotărârii, constituie o situație derogatorie de la normele de drept comun enunțate anterior, de strictă interpretare și aplicare.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1407 din 23 mai 2024

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 27.10.2017, reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Suceava au chemat-o în judecată pe pârâta Societatea A. S.A. Suceava, solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie bunurile imobile și mobile enumerate la pct. I şi II, precum și instalațiile și echipamentele aferente acestora, ce fac parte din Sistemul de alimentare centralizată cu energie termică - SACET și asigură realizarea serviciului de transport și distribuție a agentului termic pe raza unității administrativ teritoriale.

Pârâta, reprezentată de lichidator judiciar X S.P.R.L., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepţia necompetenței materiale a Secției a II-a civile a Tribunalului Suceava și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, la Secția de contencios administrativ a acestei instanţe, excepția inadmisibilității acțiunii şi excepția prescripției dreptului material la acțiune. A solicitat suspendarea soluționării cauzei pe motiv că se află în procedura falimentului, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. A cerut suspendarea judecării prezentului dosar până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/86/2014*, aflat în faza recursului, pe rolul Curții de Apel Suceava, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ.. A invocat excepţia tardivităţii formulării şi depunerii acţiunii şi exercitării dreptului de opţiune şi constatarea decăderii din dreptul de opţiune de preluare a bunurilor aflate în proprietatea A. SA, necesare funcţionării SACET, drept ce trebuia exercitat în termen de 30 de zile anterior datei de încetare a contractului de concesiune încheiat între părți. A invocat prezumția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește terenul situat pe amplasamentul Centralei Termice din municipiul Suceava, conform titlului de proprietate seria M03 nr. 6727 din 8.08.2001, emis pe numele Societăţii B. S.A. – S.E., în suprafață de 20.118 mp, care a fost înscris în cartea funciară având ca proprietar Societatea A. S.A., conform încheierii O.C.P.I. Suceava nr.1848/2004, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a Societăţii A. S.A. în ceea ce privește terenurile și clădirile pentru care reclamanții au înscris dreptul de proprietate la cartea funciară.

Societatea A. S.A. a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata următoarelor sume: 174.279.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor revendicate, la care se adaugă dobânda legală și actualizarea în raport cu indicele de inflație; 251.522.269 lei, reprezentând daune-interese; 32.267.377 lei (compusă din 18.806.816 lei, constând în contravaloarea lucrărilor de investiții pentru modernizare și 13.460.561 lei, reprezentând contravaloare lucrări de reparații și întreținere), reprezentând contravaloarea reparațiilor și investițiilor făcute asupra bunurilor revendicate, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală și cu indicele de inflație, urmare a cheltuielilor necesare și utile efectuate de pârâta proprietar de bună-credință.

Prin încheierea din 19.01.2018, Tribunalul Suceava a scos de pe rol cauza şi a înaintat-o Tribunalului Botoşani, urmare a admiterii, de către Curtea de Apel Suceava, a cererii de strămutare formulată de pârâtă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal care, prin sentinţa civilă nr. 208 din 2.03.2018, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I civile din cadrul acestei instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă la data de 15.03.2018.

Prin încheierea din 20.03.2018, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei I civile în soluţionarea cauzei. A fost declinată competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Botoşani. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Suceava pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 23 din 27.03.2018, Curtea de Apel Suceava a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I civile a Tribunalului Botoşani.

În faţa Tribunalului Botoşani, Societatea C. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei - reclamante Societatea A. S.A., reprezentată de lichidatorii judiciari, X SPRL.

În ședința publică din 8.06.2018, tribunalul a respins excepţia de netimbrare, prin raportare la decizia nr. 391 din 26.04.2012 a Curţii Constituţionale şi la art. 30 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013; a luat act că nu se mai susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, conform art. 563 alin. 2 C.civ. În privinţa cererii de suspendare a judecăţii, în raport cu art. 36 din Legea nr. 85/2006, instanţa a constatat că doar cererile prin care se urmăreşte realizarea unei creanţe asupra debitoarei aflate în insolvenţă se suspendă, spre deosebire de cererile care nu pot să ducă, în mod direct, la realizarea creanţei şi acţiunile reale asupra cărora nu intervine suspendarea; a respins cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/86/2014*, aflat în recurs pe rolul Curţii de Apel Suceava; a prorogat pronunţarea asupra cererii de suspendare până la soluţionarea dosarului nr. x/86/2015 al Tribunalului Botoşani până după depunerea unor înscrisuri relevante; cu privire la tardivitate, a reţinut că excepţia a fost invocată ca o apărare de fond, pe care a calificat-o corespunzător, în baza art. 22 alin. 4 - 5 C.proc.civ., urmând a fi analizată odată cu fondul cauzei; a respins, ca lipsită de obiect, excepţia autorităţii de lucru judecat; a stabilit că excepţia inadmisibilităţii reprezintă o apărare de fond pe care a calificat-o corespunzător, în baza art. 22 alin. 4 – 5 C.proc.civ., urmând a fi analizată odată cu fondul cauzei; a stabilit că excepţia lipsei calităţii procesuale active este o chestiune de fond; a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Societatea A. S.A.

Prin încheierea din data de 28.06.2018, în baza art. 22 alin. 4 C.proc.civ., s-au calificat precizările formulate de reclamantul Municipiul Suceava la data de 23.05.2019, ca fiind de modificare a obiectului acţiunii, fiind respinse, ca tardive.

Prin încheierea din data de 2.04.2021, tribunalul a respins cererea de recuzare a expertului Y., formulată de pârâta Societatea A. S.A.; a respins, ca netimbrată, cererea de recuzare a expertului parte Z., formulată de reclamanţii Municipiul Suceava şi Consiliul Local Suceava şi a comunicat expertului W. cererea de contestare a onorariului, formulată de pârâta Societatea A. S.A. pentru a formula un răspuns cu privire la perioada de timp alocată întocmirii raportului de expertiză.

Prin încheierea din 21.05.2021, tribunalul a revenit cu adresă la expertul Y. pentru comunicarea decontului final aferent noului raport de expertiză în specialitatea termoenergetică şi a respins obiecţiunile formulate de pârâtă.

Prin încheierea din 28.05.2021, Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă a stabilit onorariul definitiv de expertiză în cuantum de 97.500 lei, pentru expertul W. I-a pus în vedere pârâtei A. S.A., reprezentată de lichidatori judiciari, să depună la dosar dovada achitării diferenţei de onorariu, în cuantum de 92.500 lei, pentru expertul W.

Prin încheierea din 18.06.2021, Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă a respins cererea formulată de pârâta A. S.A. și de intervenienta Societatea C. S.R.L. privind încuviințarea efectuării unei noi expertize, în specialitatea termoenergetică. A stabilit onorariul definitiv de expertiză în cuantum de 99.420 lei, pentru expertul Y. I-a pus în vedere reclamantului-pârât Municipiul Suceava să depună la dosar dovada achitării diferenţei de onorariu, în cuantum de 94.420 lei, pentru acest expert.

2. Hotărârea Tribunalului Botoşani

Prin sentinţa nr.1432 din 9.11.2021, Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare de pârâtă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Suceava, în contradictoriu cu pârâta Societatea A. S.A. şi cu intervenienta accesorie C. S.R.L., în susţinerea intereselor pârâtei A. S.A. A obligat-o pe pârâtă să lase în liniștită posesie și deplină proprietate bunurile menţionate la pct.

I în cererea de chemare în judecată, constând în terenuri în suprafață totală de 1.554.636 m2 și clădirile aferente, respectiv: 447 m2, nr. cadastral 3211; 363 m2, cu nr. cadastral 32019; 519010 m2, cu nr. cadastral 32018, clădiri A1.1-A1.35; 8467 m2, cu nr. cadastral 32024; 18738 m2, cu nr. cadastral 39430; 395 m2, cu nr. cadastral 42194; 124191 m2, cu nr. cadastral 42195, clădiri A1.1-A1.20; 469567 m2, cu nr. cadastral 3023; 4 m2., cu nr. cadastral 7991; 10 m2, cu nr. cadastral 7992, clădire A1.1; 1206 m2, cu nr. cadastral 7989 , dig apărare; 16 m2, cu nr. cadastral 7990; 7 m2, cu nr. cadastral 7988, platformă; 7 m2, cu nr. cadastral 7987; 990 m2, cu nr. cadastral 7986; 85748 m2, cu nr. cadastral 3214; 3268 m2, cu nr. cadastral 3213, dig apărare; 11469 m2, cu nr. cadastral 3212, dig apărare, estacadă beton; 31500 m2, cu nr. cadastral 3210; 1674 m2, cu nr. cadastral 4603, clădire C1; 553 m2, cu nr. cadastral 4604, clădire C1; 674 m2, cu nr. cadastral 4605; 652 m2, cu nr. cadastral 4644; 272344 m2, cu nr. cadastral 32331, clădirile A1.1-A1.20; 3336 m2, cu nr. cadastral 3022 şi a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare formulată pentru bunurile indicate la pct.

II în cererea de chemare în judecată. A admis, în parte, cererea reconvențională, formulată de pârâta Societatea A. SA. L-a obligat pe reclamantul Municipiul Suceava la plata sumei de 1.506.172,49 lei către pârâta A. S.A., reprezentând cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate şi la plata dobânzii legale, calculate potrivit art. 3 alin. 2 din O.G. nr.13/2011, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului. A respins, ca nefondate, restul pretențiilor formulate pe cale reconvențională privind contravaloarea investițiilor, a bunurilor revendicate și a daunelor interese.

A admis, în parte, cererea de intervenție accesorie formulată de C. S.R.L. L-a obligat pe reclamantul Municipiul Suceava la plata sumei de 186.040 lei către pârâta A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Apelurile

Împotriva sentinţei nr.1432 din 9.11.2021 pronunţate de Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă, au declarat apel reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Suceava, pârâta A. S.A., intervenienta a C. S.R.L.

Împotriva încheierii din 28.05.2021 a formulat apel expertul W., iar împotriva încheierii din 18.06.2021 a declarat apel expertul Y.

4. Hotărârea Curţii de Apel Suceava

Prin încheierea nr. 4 din 5.05.2022, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă a luat act de admiterea cererii de strămutare a dosarului, dispusă prin încheierea nr. 831/2022 şi a înaintat cauza la Curtea de Apel Târgu Mureş.

5. Hotărârea Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin încheierea nr. 133/A din 20.06.2022, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat, în favoarea

Secţiei I civile, competenţa de soluţionare a cauzei.

6. Hotărârea Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia I civilă

Prin decizia nr. 969/A din 18.11.2022, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii formulării căii de atac de către experţii judiciari Y. şi W., invocată de reclamantul Municipiul Suceava. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi experţi în formularea apelului, invocată de pârâta Societatea A. S.A. şi de intervenienta Societatea C. S.R.L. A respins apelul formulat de expertul judiciar Y. împotriva încheierii din 18.06.2021, pronunţată de Tribunalul Botoşani. A respins apelul formulat de expertul judiciar W. împotriva încheierii din 28.05.2021 pronunţată de Tribunalul Botoşani.

A respins apelul formulat de reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Suceava împotriva sentinţei civile nr. 1432/2021 şi împotriva încheierilor din 28.05.2021 şi din 18.06.2021, pronunţate de Tribunalul Botoşani.

A respins apelurile formulate de pârâta Societatea A. S.A., reprezentată de lichidatori judiciari X. SPRL, şi de intervenienta accesorie C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1432/2021 şi a încheierilor din 8.06.2018, 2.04.2021, 21.05.2021, 28.05.2021 şi 18.06.2021, pronunţate de Tribunalul Botoşani.

7. Căile de atac formulate în cauză

Împotriva deciziei nr. 969/A din 18.11.2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiul Suceava, pârâta Societatea A. S.A. şi experţii Y. şi W.

7.1 Recursul reclamanţilor Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiul Suceava

Recurenţii - reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii formulării căii de atac de către experţii judiciari, precum şi a soluţiei de respingere a apelului pe care aceştia l-au declarat împotriva sentinţei civile nr. 1432 din 19.11.2021 şi a încheierilor de şedinţă din 28.05.2021 şi 18.06.2021 pronunţate de Tribunalul Botoşani.

i) Invocând dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., au arătat că soluţia de respingere a apelului este consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material aplicabile în cauză, respectiv a celor care definesc sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (HG nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului şi din patrimoniul Societăţii Comerciale C. SA în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, O.G. nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de alimentare cu energie termică şi Legea nr.325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică).

Au arătat că bunurile mobile - imobile prin destinaţie (indicate la pct.II al acţiunii în revendicare) sunt parte integrantă indivizibilă a SACET - sistemul de alimentare centralizată cu energie termică - şi au fost dobândite în aceeaşi modalitate ca şi bunurile imobile propriu-zise, respectiv prin efectul legii - HG nr. 104/2002 care a aprobat transmiterea fără plată a centralei electrice de termoficare din mun. Suceava, din domeniul privat al statului şi din patrimoniul societăţii comerciale C. S.A. Suceava, în domeniul public al municipiului Suceava şi în administrarea Consiliului Local al Municipiului Suceava.

Au apreciat că, în chestiunea litigioasă ce formează obiectul prezentului dosar, este esenţial a se constata că legiuitorul însuşi defineşte acest sistem integrat de alimentare centralizată cu energie termică şi stabileşte şi cine este proprietarul acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, serviciile publice de gospodărie comunală se realizează prin intermediul unui ansamblu de construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente funcţionale şi dotări specifice, denumite în continuare sisteme publice de gospodărie comunală. Aceste sisteme fac parte integrantă din infrastructura edilitară a localităţilor. Sistemele publice de gospodărie comunală, inclusiv terenurile aferente, fiind de folosinţă, interes sau utilitate publică, aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale.

Conform art. 3 alin. 1-3 din OG nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de alimentare cu energie termică, sistemele energetice de interes local fac parte din infrastructura tehnico - edilitară a localităţilor şi aparţin proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale, sunt amplasate, de regulă, pe terenuri aparţinând domeniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale şi reprezintă un ansamblu tehnologic şi funcţional unitar, alcătuit din construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente şi dotări specifice.

Aceste prevederi legale au fost preluate şi în Legea nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică, care la art. 2 alin. 2 şi 3 statuează că serviciul public de alimentare cu energie termică în sistem centralizat se realizează prin intermediul infrastructurii tehnico-edilitare specifice, aparţinând domeniului public sau privat al autorităţii administraţiei publice locale ori asociaţiei de dezvoltare comunitară, ce formează sistemul de alimentare centralizată cu energie termică al localităţii sau al asociaţiei de dezvoltare comunitară (SACET).

Recurenţii-reclamanţi au apreciat că se impune a se observa că instanţa de apel s-a raportat, în motivarea deciziei sale, exclusiv la dispoziţiile OG nr.73/2002, fără a mai analiza succesiunea de acte normative aplicabile în materie, argumentând doar că acest act normativ nu este aplicabil în cauză, în condiţiile în care Societatea A. S.A. a fost înfiinţată la o dată anterioară intrării în vigoare a ordonanţei menţionate şi că, astfel, devine incident principiul neretroactivităţii legii civile.

Din succesiunea actelor normative enunţate rezultă că, în cauză, se discută despre un sistem

tehnologic ce poate fi exploatat doar ca un ansamblu unitar, care nu poate fi divizat sau fracţionat, întrucât şi-ar pierde funcţionalitatea, sistem reglementat printr-un cadru legal încă înainte de înfiinţarea societăţii pârâte, cu incidenţă incontestabilă în speţa dedusă judecăţii.

Au solicitat să se reţină că, deşi instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 31/1990, raţionamentul şi soluţia sunt infirmate de considerentele deciziei civile nr. 712/2012, pronunţate în dosarul nr. x/86/2010 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi.

Relevantă pentru cauza de faţă este observaţia potrivit căreia, prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat situaţia unor bunuri imobile care, potrivit reglementărilor legale enunţate anterior şi care vizează SACET fac parte integrantă din acesta.

Prin urmare, curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit legea în privinţa modului de soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere din acţiunea în revendicare, referitor la bunurile mobile, făcând o partajare nepermisă unui ansamblu tehnologic unitar, cu consecinţa lipsei de funcţionalitate a serviciului public de interes major, deşi există acelaşi izvor juridic al dobândirii lor şi sunt supuse aceluiaşi regim juridic derivat din reglementarea legală detaliată în precedent.

ii) Cu privire la soluţia dată motivului de apel referitor la admiterea parţială a cererii reconvenţionale, au arătat că aceasta este rezultatul încălcării dispoziţiilor legale privind concesionarea serviciului public de termoficare şi a aplicării greşite a unor norme generale statuate în art. 578 alin. 3 lit. a C.civ.

Au arătat că au criticat în apel faptul că instanţa de fond a admis, eronat, capătul trei al cererii reconvenţionale, dispunând obligarea Municipiului Suceava la plata către A. S.A. Suceava a sumei de 1.506.172,49 lei, cu titlu de cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, pe motiv că nu există probe din care să rezulte că reparaţiile s-au realizat din veniturile obţinute prin exploatare, şi nu din surse financiare proprii.

Au susţinut că sunt relevante prevederile cap.VI din contractul de concesiune încheiat între

municipalitate şi A. S.A., în sensul că eventualele reparaţii urmau a fi realizate din veniturile obţinute prin exploatarea bunurilor concesionate. Câtă vreme sursa de finanţare pentru aceste lucrări de reparaţii era expres prevăzută în contractul ce reprezintă legea părţilor, în măsura în care s-au utilizat alte surse de finanţare în acest scop, această decizie este rezultatul opţiunii concesionarului şi nu poate fi imputată concedentului, cu consecinţa admiterii unor asemenea pretenţii.

Ca atare este greșită soluţia de respingere a criticii menţionate întemeiată pe dispoziţiile art. 578 alin. 3 lit. a C.civ. privind categoriile de lucrări, în contextul în care normele Codului civil au caracter general în raport cu cele ale contractului de concesiune încheiat între părţi, ce se aplică cu prioritate în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

iii) Referitor la soluţia dată motivului de apel ce a vizat cheltuielile de judecată, recurenţii - reclamanţi au arătat că este rezultatul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 453 alin. 2 C.proc.civ..

Au susţinut că, prin cererea de apel, s-a criticat soluţia instanţei de fond, care a apreciat că nu le pot fi acordate cheltuieli de judecată, întrucât admiterea parţială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părţi.

Contrar acestui raţionament, instanţa de fond a dispus obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata onorariului expertului parte al pârâtei, cu motivarea că expertiza termoenergetică a fost administrată preponderent pentru capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, motivare ce nu are relevanţă în condiţiile în care judecătorul fondului a subliniat caracterul indivizibil al unora dintre cheltuielile de judecată, iar expertiza viza sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) în integralitatea sa, fără a putea fi realizată vreo distincţie între bunurile din SACET, în privinţa cărora a fost admisă acţiunea, şi celelalte bunuri în legătură cu care a fost dispusă soluţia respingerii acţiunii. Au susţinut că, în contextul menţionat, nu se putea concluziona diferit sau nuanţat nici în privinţa onorariului expertului, ce are în mod incontestabil caracter indivizibil, neputând fi fracţionat în funcţie de relevanţa concluziilor privind cele două categorii de bunuri revendicate.

Au arătat că, prin cererea de apel, s-a criticat soluţia instanţei de fond în privinţa modului de acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii reconvenţionale.

Deşi tribunalul a stabilit că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată recurenţilor - reclamanţi, întrucât admiterea parţială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părţi, acesta nu a aplicat acelaşi raţionament şi în cazul cererii reconvenţionale care, deşi a fost admisă în parte, a generat obligaţia reclamanţilor-pârâţi de a plăti integral cheltuielile de judecată.

Dacă admiterea parţială a cererii principale denotă culpa procesuală a ambelor părţi, aceeaşi concluzie - a culpei procesuale comune - se impunea a fi reţinută şi în cazul cererii reconvenţionale, care a fost admisă sub un singur aspect dintre cele pretinse, astfel încât nu puteau fi acordate cheltuieli de judecată nici pârâtei-reclamante.

Simpla trimitere la dispoziţiile art. 566 alin. 3 C.civ. nu este de natură a demonstra că prevederile art. 453 alin. 2 C.proc.civ. au fost aplicate corespunzător.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat că, prin cererea de apel, au criticat şi faptul că instanţa de fond a inclus în categoria cheltuielilor de judecată, în mod nejustificat, onorariile expertului contabil şi a celui evaluator, aleşi de pârâta-reclamantă.

Fără a contesta că asistarea sau reprezentarea părţilor de către experţi consilieri reprezintă o garanţie procesuală reală a dreptului la apărare şi a unei proceduri echitabile, au apreciat că, în cauza de faţă, cheltuielile cu experţii parte nu se justifică, fiind excesive şi inutile, în condiţiile în care exact aceleaşi expertize au fost efectuate la solicitarea pârâtei-reclamante într-un alt dosar vizând aceleaşi părţi, având aceeaşi problemă litigioasă - dosarul nr. x/86/2015, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 344/2020 a Curţii de Apel Iaşi.

iv) Recurenţii - reclamanţi au criticat şi soluţia dată cererii de apel în privinţa cuantumului excesiv al onorariilor experţilor judiciari stabilit prin încheierile de şedinţă pronunţate la 28.05.2021 şi 18.06.2021, ca fiind rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 23 alin. 1 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară.

Au susţinut că onorariile experţilor Y. şi W. excedează limitelor prevăzute de legiuitor, astfel încât, se impunea reducerea acestora prin raportare la dispoziţiile art.23 alin.1 din O.G. nr.2/2000.

v) Recurenţii-reclamanţi au atacat şi soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii formulării căii de atac de către experţii judiciari, arătând că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 458 coroborate cu cele ale art. 55 C.proc.civ..

În cauză, deşi recurenții reclamanți au invocat inadmisibilitatea căii de atac formulate de experţii judiciari (în condiţiile în care nu au calitatea de părţi, aşa cum sunt acestea definite prin dispoziţiile art. 55 C.proc.civ.), instanţa de apel a respins excepţia, cu motivarea că experţii au un interes limitat la realizarea drepturilor băneşti constând în onorariu.

În susţinerea excepţiei menţionate, recurenţii - reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 466 alin. 4 C.proc.civ., potrivit cărora împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Câtă vreme experţii judiciari nu au atacat fondul litigios al cauzei, neavând un interes în acest sens, instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia invocată, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

7.2 Recursul pârâtei Societatea A. S.A.

Prin cererea de recurs, pârâta Societatea A. S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ., a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Târgu Mureş pentru rejudecarea apelului pe care l-a formulat împotriva sentinţei civile nr. 1432 din 9.11.2021 şi a încheierilor de şedinţă din 8.06.2018, 2.04.2021, 21.05.2021, 28.05.2021, 18.06.2021 pronunţate de Tribunalul Botoşani.

i) Sub un prim aspect, a învederat că instanţa de apel a respins, ca nefondate, apelurile formulate

de expertul judiciar - specialitate contabilitate - W. împotriva încheierii din 28.05.2021 a Tribunalului Botoşani şi de către expertul judiciar contabil Y. împotriva încheierii din 18.05.2021 a Tribunalului Botoşani, deşi prin întâmpinarea la aceste apeluri a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a celor doi experţi, în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a apelului.

Recurenta - pârâtă a considerat că, în mod nelegal, a respins instanţa de apel excepţia invocată, cu încălcarea prevederilor art. 458 C.proc.civ..

Deşi curtea şi-a fundamentat soluţia pe dreptul accesului liber la justiţie, consacrat de Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a arătat că acest drept nu este absolut şi trebuie aplicat şi în funcţie de legislaţia naţională.

Cu privire la aplicarea acestui principiu în cadrul proceselor civile, recurenta a făcut referire la decizia nr. 321/2021 a Curţii Constituţionale (paragr.22), precum şi la statuările din cuprinsul altor decizii ale acestei instanţe de contencios constituţional, prin care s-a apreciat asupra accesului liber la justiţie, a instituirii regulilor de desfăşurare a procesului şi a reglementării căilor de atac.

A menţionat recurenta că un expert nu are calitatea de parte în proces, motiv pentru care nu poate avea nici calitatea de subiect în exercitarea căilor de atac.

Deosebit de aceasta, potrivit art. 464 alin. 4 C.proc.civ., a susţinut că, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Or, cei doi experţi au declarat apel împotriva a două încheieri, fără a formula apel şi împotriva sentinţei prin care s-a dispus cu privire la fondul cauzei, demersul judiciar fiind, astfel, inadmisibil.

ii) A considerat, totodată, că onorariile acordate celor doi experţi sunt nejustificate, soluţia instanţei de apel cu privire la acest aspect fiind nelegală şi dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 331 alin. 3, art. 339 alin. 2, art. 22 şi art. 23 din O.G. nr. 2/2000.

Expertul contabil a depus o notă de fundamentare, în care au fost indicate operaţiuni ce nu se regăsesc în raportul de expertiză, iar numărul de ore este exagerat şi nejustificat.

A arătat că aceleaşi argumente sunt valabile şi pentru onorariul definitiv, în cuantum de 99.420 lei, stabilit pentru expertul în specialitatea termoenergie, Y.

Prin încheierea din data de 22.01.2021, instanţa de fond a anulat raportul de expertiză întocmit de acest expert şi i-a pus în vedere acestuia să refacă raportul, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Expertul a depus noul raport, la dosarul cauzei, pentru termenul de judecată din 2.04.2021, ceea ce înseamnă că raportul a fost întocmit în aproximativ 60 de zile, astfel că nu poate justifica o activitate de 880 de ore. Instanţa a stabilit onorariul definitiv în valoare de 99.420 lei, prin raportare la activitatea expertului, desfăşurată şi pentru un raport de expertiză anulat, pentru care nu ar fi trebuit să fie solicitată şi achitată nicio sumă. Expertul a solicitat, în mod nejustificat, decontarea unor cheltuieli efectuate, depunând bonuri fiscale pentru anumite bunuri şi servicii pentru care nu ar fi putut obţine o decontare.

iii) Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva faptului că a reţinut, în mod greşit, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 712 din 15.02.2012 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/86/2010, în sensul că problema aducerii ca aport în natură a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor ar fi fost definitiv tranşată, în sensul că proprietarul bunurilor este Municipiului Suceava.

Recurenta a susţinut că, prin decizia nr. 712/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că Municipiul Suceava nu a câştigat niciun drept, iar instanţa nu a statuat nici asupra fondului, nici asupra unei excepţii sau a altui incident care să se impună, cu autoritate de lucru judecat, în prezentul dosar.

A arătat că, prin această decizie a fost menţinută sentinţa nr. 3780/2010 a Tribunalului Suceava, astfel că o eventuală autoritate de lucru judecat ar putea fi invocată cu privire la hotărârea care este definitivă, adică a sentinţei Tribunalului Suceava. Aceasta deoarece hotărârea instanţei de recurs, care modifică hotărârea instanţei de apel şi menţine hotărârea instanţei de fond, nu poate fi reţinută ca hotărâre judecătorească definitivă ce nu se poate concilia, întrucât hotărârile date în căile de atac au rolul de a confirma hotărârile instanţelor ierarhice inferioare.

A solicitat să se constate că, prin decizia nr. 712/2012, nu au fost constituite drepturi în favoarea Municipiului Suceava, deoarece, în litigiul soluţionat prin decizie, Municipiul Suceava a avut calitatea de pârât.

În ceea ce priveşte cauza şi obiectul litigiului, a susţinut că dosarul nr. x/86/2010 a avut ca obiect o acţiune în constatare, care a fost respinsă, astfel încât Municipiul Suceava nu poate opune anumite drepturi care ar fi fost acordate într-un litigiu în care a figurat ca pârât.

În prezenta cauză se pune problema unei acţiuni în realizarea dreptului (de revendicare), în care instanţa învestită face o analiză comparativă a titlurilor de proprietate opuse de părţile în litigiu, fiind obligată să le analizeze aşa cum acestea au fost invocate de părţi.

A susţinut că nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deoarece nu există identitate de chestiune litigioasă, probatoriul administrat în cauză precum şi situaţia de fapt dovedită fiind diferite. Efectul pozitiv are în vedere partea care a câştigat procesul care se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea iniţială într-o nouă cauză, ceea ce nu este cazul, Mun. Suceava necâştigând niciun drept.

Consideră că a valida cele reţinute de Înalta Curte prin decizia nr. 712/2012 conform căreia, „din actul constitutiv al societăţii nu rezultă care sunt bunurile aduse de acţionarul unic şi cu ce titlu”, ar însemna să se admită că societatea nu a fost legal înfiinţată, prin raportare la art. 56 şi art. 46 din Legea nr. 31/1990.

Fiind dispusă înmatricularea societăţii de către judecătorul delegat, actul constitutiv a fost considerat ca fiind valabil, inclusiv în ceea ce priveşte arătarea aporturilor. Aşadar, decizia nr. 712/2012 nu se impune, cu autoritate de lucru judecat, în acest litigiu.

iv) Susţine că instanţa de apel a validat soluţia de admitere a acţiunii în revendicare fără a indica titlul de proprietate al Municipiului Suceava asupra bunurilor imobile, astfel că nu putea trece la compararea de titluri, cu atât mai mult cu cât reclamanţii sunt autorii care au transferat din patrimoniul lor bunurile în patrimoniul pârâtei. Bunurile au trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului având ca finalitate, potrivit legislaţiei speciale menţionate, transferarea acestora către societatea nou înfiinţată, A. SA, astfel că şi proprietatea bunurilor imobile a fost aportată în natură la capitalul social.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 104/2002 şi H.C.L. Suceava nr. 84/2002, dar şi H.G. nr. 140/2009, prin care acţionarul unic, în raport de hotărârea nr. 64/2002 şi hotărârea nr. 80/2002, a stabilit că, la data înfiinţării Societăţii A. S.A., Municipiul Suceava nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.554.636 m.p. şi Adunarea Generală a Acţionarilor a Societăţii A. S.A., întrunită în şedinţa din 9 iulie 2009 şi a luat act de prevederile H.C.L. nr. 140/2009, constatând că, la data înfiinţării Societăţii A. S.A., Municipiul Suceava, în calitate de acţionar unic nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.554.636 m.p.

La art. 2 din această hotărâre, se propunea, de principiu, transmiterea, în condiţiile legii, din proprietatea Municipiul Suceava în proprietatea Societăţii A. S.A. a terenurilor în suprafaţă de 1.554.636 mp, a căror contravaloare urma a fi stabilită prin raport de evaluare.

A arătat că, în cazul de faţă, nu există titluri care provin de la autori diferiţi, ci este incidentă

ipoteza în care reclamanţii au deţinut, la un moment dat, în proprietate bunurile revendicate, însă ulterior au transferat în mod valabil dreptul asupra acestora către Societatea A. S.A., astfel încât nu se impune compararea titlurilor.

Curtea trebuia să verifice dacă reclamanţii deţin un titlu de proprietate asupra bunurilor aflate în

litigiu, prin raportare la titlul de proprietate indicat prin cererea de chemare în judecată, fiind ţinută de

respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 alin. 2 şi art. 22 alin. 6 C.proc.civ..

Instanţa de apel a reţinut că nici O.G. nr. 73/2002 şi nici Legea nr. 325/2006 nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, întrucât legea civilă nu retroactivează, iar aceste acte normative au intrat în vigoare după anul înfiinţării Societăţii A. S.A., în 2002, ştiut fiind că, potrivit art. 16 alin. 2 din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Această situaţie se răsfrânge şi asupra bunurilor mobile indicate în acţiune care au acelaşi regim juridic cu cel al bunurilor imobile.

H.C.L. nr. 64 din 22.04.2002 şi nr. 80/2002 au fost adoptate de Consiliul Local al Municipiului Suceava în baza legislaţiei speciale care a prevăzut transferul bunurilor aflate în patrimoniul Societăţii C. SA Sucursala Suceava în domeniul public al municipiului Suceava, apoi din domeniul public al municipiului Suceava în domeniul privat şi, în final, în patrimoniul Societăţii A. S.A.

Conform legii, din momentul în care bunurile trec din domeniul public în domeniul privat, dobândesc regimul juridic de drept comun, după cum prevede art.123 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data înfiinţării Societăţii A. S.A. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 553 alin. 4 C.civ., iar, prin raportare la dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 104/2002, art. 1, 2 şi 3 din O.U.G. nr. 78/2002 reiese că bunurile predate din domeniul privat al Statului şi din patrimoniul Societăţii C. S.A. în domeniul public al municipiului Suceava au fost transmise în vederea constituirii unor societăţi comerciale a centralelor termice şi electrice de termoficare. Legiuitorul nu a permis municipiului Suceava să despartă bunurile preluate conform evidenţelor contabile la 31.05.2002, în sensul constituirii societăţii de termoficare cu o parte din bunurile preluate în baza H.G. nr.104/2002, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 şi 2 din O.U.G. nr.78/2002 sunt clare şi nu lasă loc altor interpretări.

Acesta este şi motivul pentru care, în considerarea art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, prin H.C.L. nr. 80/2002 nu s-a făcut vreo stipulaţie cu privire la bunurile aportate în capitalul social al A. S.A. în condiţiile în care bunurile ce au fost predate în temeiul H.G. nr. 104/2002 erau destinate constituirii acestei societăţi, neputându-se admite teza „împroprietăririi” municipiului Suceava cu terenul înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 6726 din 2.02.2001.

Deşi instanţa de apel a admis că toate bunurile aportate la capitalul social al Societăţii A. S.A. au acelaşi regim juridic şi au făcut obiectul aceloraşi acte juridice de transfer, în mod inexplicabil, a reţinut că proprietatea bunurilor imobile indicate la pct. I în cererea de chemare în judecată nu a fost aportată în natură la capitalul social societăţii, în considerarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 712/2012.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 31/1990, care au fost apreciate că vin să consfinţească faptul că, de la momentul pronunţării încheierii nr. 2479 din 5.06.2002 de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2002, prin care a fost soluţionată cererea nr. 11298 din 3.06.2002 şi a fost înfiinţată şi înmatriculată Societatea A. S.A., bunurile aportate la capitalul social au devenit proprietatea acesteia, prin efectul legii.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al Societăţii A. S.A., cu privire la bunurile revendicate, recurenta a arătat că acesta este reprezentat de actul constitutiv, aprobat prin HCL Suceava nr. 80 din 12.05.2002, dar şi de dispoziţiile art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, care produc efecte din momentul înmatriculării societăţii, în lipsă de stipulaţie contrară.

Actele menţionate nu au fost contestate sau anulate, fiind producătoare de efecte juridice şi consfinţind dreptul de proprietate al Societăţii A. S.A. asupra bunurilor în litigiu.

Recurenta a apreciat că legalitatea acestor acte nu poate fi analizată în dosarul pendinte, dreptul

de proprietate asupra bunurilor fiind transmis benevol de către Municipiul Suceava, prin Consiliul Local, către societatea nou - înfiinţată, prin intermediul HCL nr.80/12.05.2002, Actului adiţional la protocol nr.170/03.06.2003 şi Actului constitutiv al Societăţii A. S.A., hotărârea de consiliu local fiind valabilă şi opozabilă erga omnes, cu atât mai mult emitentului său.

Prin transmiterea dreptului de proprietate către societatea nou - înfiinţată, Municipiul Suceava a pierdut calitatea de proprietar asupra bunurilor, neîntrunind condiţia esenţială cerută pentru introducerea acţiunii în revendicare.

Deci deşi actul constitutiv ataşat cererii nr. 11298 din 3.06.2002 era semnat de acţionar, acesta nu era apt să conducă la transferul dreptului de proprietate al bunurilor aportate în patrimoniul Societăţii A. S.A., ci era necesar ca cererea de înmatriculare a societăţii să fie admisă de judecătorul delegat la ORC Suceava.

În actul constitutiv al societăţii nu există vreo stipulaţie contrară în accepţiunea art. 65 din Legea nr. 31/1990, astfel încât în cazul A. SA a avut loc transferul proprietăţii bunurilor aportate, contrar susţinerilor neîntemeiate ale reclamanţilor.

A făcut referire la decizia nr. 649/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/99/2012, prin care a fost soluţionată o acţiune în revendicare similară celei din prezentul dosar. În acel dosar s-a reţinut că reclamantul a înţeles să conteste doar legalitatea actelor administrative prin care imobilele au fost aduse ca aport în societate, iar nu şi actul constitutiv al societăţii pârâte (fiind necesar să se facă distincţia între actul de aportare - prin HCL nr.133/2002, nr.136/2002 şi actul constitutiv, în care se face vorbire despre valoarea bunurilor aportate la capitalul social), în contextul expunerii motivelor de fapt şi de drept care, în opinia sa, l-ar conduce la obţinerea unei soluţii favorabile în acţiunea în revendicare. În condiţiile în care ambele părţi se prevalează de titluri valabile, neanulate în cadrul altor proceduri desfăşurate pe cale separată și necontestate în cauză, soluţionarea acţiunii în revendicare se va face pornind de la această premisă, a titlurilor valabile invocate de părţi. Prin urmare, curtea, confirmând soluţia tribunalului, a pornit de la premisa greşită că poate verifica, în cadrul acţiunii în revendicare, valabilitatea titlului său de proprietate, cu consecinţa înlăturării acestuia şi acordării preferabilităţii titlului de proprietate al reclamanţilor, constând în HG nr.104/2002.

v) În ceea ce priveşte soluţia de obligare a reclamantului Municipiul Suceava la plata sumei de 1.506.172,49 lei către Societatea A. S.A., reprezentând cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate şi la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, recurenta a considerat că este nelegală în ceea ce priveşte data de la care s-a stabilit că este datorată dobânda legală, decizia fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

Prin obligarea reclamantului la plata unei sume ce reprezintă contravaloarea cheltuielilor efectuate de pârât, care au fost clasificate de prima instanţă ca fiind cheltuieli necesare, conform art. 566 alin. 3 C.civ. (aspect necontestat în apel), creanţa devine certă şi lichidă, iar exigibilitatea sa intervine la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Aceasta rezultă şi din interpretarea per a contrario a deciziei de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 2/1972.

A apreciat că instanţa trebuia să dispună obligarea reclamanţilor la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 2 din O.G. nr.13/2011, de la data la care recurenta - pârâtă a avansat sumele pentru reparaţii, conform raportului de expertiză contabilă sau, cel puţin de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, cum s-a menţionat în sentinţa primei instanţe.

De la data depunerii cererii de chemare în judecată, debitorul este încunoştinţat despre cuantumul prejudiciului cauzat, astfel încât de la această dată este dator să suporte prejudiciul. În cauză, dobânda legală este datorată de la data depunerii cererii reconvenţionale la instanţă, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Interpretarea în sensul că dobânda legală trebuie acordată de la data rămânerii definitive a hotărârii, deoarece creanţa devine certă de la acest moment, înseamnă încălcarea normelor de drept material, conform cărora punerea în întârziere se face prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin formularea cererii reconvenţionale în cazul de faţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1536 C.civ., în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.

Dacă pentru obligaţiile de a face, dobânda este datorată de la data punerii în întârziere, cu atât mai mult pentru o obligaţie de a da dobânda este datorată de la acest moment.

7.3 Recursul expertului W.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul W., invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei instanţei de apel, în sensul admiterii apelului şi stabilirii onorariului definitiv pentru expertiza contabilă efectuată în cauză la suma de 245.115 lei şi a decontului de cheltuieli în sumă de 11.018,68 lei, privind deplasările sale, de la Botoşani la Suceava şi la Târgu Mureş, a taxei de timbru judiciar şi a cheltuielilor efectuate în timpul expertizării.

Recurentul a susţinut că instanţa a procedat greşit atunci când a stabilit onorariul provizoriu fără a chema expertul să indice costul real al expertizei.

A arătat că este normal ca aplicarea art.262 C.proc.civ. să însemne că, atunci când se solicită şi se încuviinţează o expertiză, expertul să estimeze costul, să-l comunice părţilor, iar acestea să facă plata înainte de începerea expertizei.

În cauză, instanţa a stabilit eronat, din oficiu, un onorariu provizoriu modic, fără să revină asupra plăţii corecte pentru expertiză anterior efectuării expertizei, aplicând prevederile art. 331 alin. 2 teza I C.proc.civ..

A susţinut că procedura de stabilire a onorariului pentru munca prestată nu a fost respectată, deoarece instanţa a folosit această procedură a stabilirii unui onorariu provizoriu tocmai pentru a evita convocarea în camera de consiliu stabilită în teza a II-a sau în teza a III-a.

În aplicarea corectă a celor două articole de lege există o nuanţă nereglementată, în sensul în care expertul să ceară aplicarea corectă a art. 262 alin. 1 şi 2 C.proc.civ. înainte de începerea expertizei sau de depunerea raportului de expertiză, şi să oblige părţile să achite diferenţa între onorariul provizoriu şi cel final de expertiză, care nu a fost stabilit niciodată şi care nu este onorariu suplimentar la onorariul provizoriu, în sensul art. 339 alin. 2 din acelaşi act normativ.

Recurentul a contestat motivarea instanţei din încheierea din 28.05.2021, prin care s-a reţinut că întocmirea raportului de expertiză a fost finalizată la 24.03.2020.

Acest aspect nu corespunde realităţii, întrucât, după această dată, a avut corespondenţă şi întâlniri cu experţii parte pentru a opera ultimele modificări la raportul de expertiză şi, eventual, pentru depunerea unor obiecțiuni.

După depunerea, la CECCAR Botoşani, a raportului de expertiză pentru verificare şi obţinerea vizei de calitate şi audit, la data de 10.05.2020, CECCAR a aplicat doua ştampile pe prima pagina a raportului.

Instanţa nu a fost convinsă de faptul că expertul a lucrat la expertiză zi de zi, timp de un an de zile, şi că, în acest răstimp nu a mai putut realiza alte expertize în alte dosare.

Cât priveşte activitatea colaterală, recurentul a susţinut că nu poate fi vorba despre aşa ceva, fapt demonstrat de faptul că a anexat la cererea de apel copia declaraţiei unice din perioada anilor 2020 - 2021 privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate, din care rezultă că nu a avut alte lucrări în perioada expertizării în dosarul nr. x/86/2017*.

Recurentul a afirmat că motivul diminuării tarifului pe oră este greşit şi nelegal, întrucât tariful propus în nota de evaluare a fost de 145 lei/oră şi asigura, în limite decente, toate elementele de cost ale cabinetului său, exemplificând, în continuare, modalitatea în care a calculat tariful, în funcţie de timpul alocat diferitelor etape ale întocmirii expertizei, apreciind că nu i s-a recunoscut valoarea muncii prestate efectiv.

7.4 Recursul expertului Y.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul Y. a criticat soluţia pronunţată de Curtea Apel Târgu Mureş asupra apelul pe care l-a formulat împotriva încheierii din 18.06.2021 a Tribunalului Botoşani, prin care s-a stabilit onorariul definitiv pentru expertul tehnic judiciar în specialitatea termoenergetică de 99.420 lei, faţă de onorariul definitiv solicitat, în cuantum de 552.060 lei.

Consideră că în mod incorect a fost anulat primul raport de expertiză în condiţiile în care, în dosar, bibliorafturile au fost înlocuite, filele au fost dispersate şi amestecate, societatea care a contestat şi a cerut anularea raportului de expertiză B. SRL, fiind cea care a cumpărat drepturile litigioase de la o altă societate, şi care nu a participat la numirea experţilor.

Recurentul a afirmat că, în mod greşit, s-a susţinut că numărul de ore stabilit prin decontul de cheltuieli ar fi prea mare.

Pentru lămurirea situaţiei, a expus pe larg activitatea depusă pentru realizarea expertizei. Raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni au fost însoţite de nota de evaluare a onorariului, care au fost depuse la organul cu atribuţii jurisdicționale care a încuviințat expertiza. Prin încheierea din 18.06.2021, onorariul nu a fost majorat, ci a fost stabilit pentru lucrarea efectuată. Prin nota de evaluare a onorariului a fost reflectată complexitatea cauzei şi volumul de lucru.

A contestat hotărârea instanţei cu privire la onorariul definitiv încuviinţat, arătând că instanţa a procedat, greşit, prin stabilirea unui onorariu provizoriu, fără a solicita expertului să indice costul real al expertizei.

Expertul poate să ceară aplicarea corectă a art. 262 alin. 1 şi 2 C.proc.civ. înainte de începerea expertizei sau a depunerii raportului de expertiză şi să oblige partea la plata onorariului provizoriu modic sau cel final de expertiză, care nu a fost stabilit niciodată şi care nu este onorariu suplimentar la onorariul provizoriu, în sensul art. 339 alin. 2 din acelaşi act normativ.

Instanţa a stabilit eronat din oficiu un onorariu provizoriu modic fără să revină asupra acestuia înainte de efectuarea expertizei aplicând dispoziţiile art.331 alin. 1 teza 1 C.proc.civ., evaluând incorect orele de studiu.

8. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la data de 11.04.2023, recurenţii - reclamanţi au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Societatea A. S.A., iar cu privire la recursurile formulate de cei doi experţi, au arătat că au invocat, în apel, faptul că este inadmisibilă calea de atac declarată în cauză de aceştia.

La data de 10.04.2023, recurentul W. a depus întâmpinare la recursurile formulate de reclamanţi şi de pârâtă, criticând motivele expuse prin intermediul acestora şi susţinând că este admisibilă calea de atac pe care a formulat-o în cauză, în raport de art. 339 coroborat cu art. 477 – 478 C.proc.civ..

Prin întâmpinarea depusă la data de 19.04.2023, recurenta - pârâtă Societatea A. S.A. a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului reclamanţilor, iar cu privire la motivele ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată a apreciat că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C.proc.civ..

La aceeaşi dată a depus întâmpinare şi intervenienta Societatea C. S.R.L., solicitând respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.

recurentul W. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenţii - reclamanţi, solicitând respingerea apărărilor formulate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul are ca obiect acţiunea în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâtei având ca obiect bunuri imobile (clădiri, terenuri) şi bunuri mobile (instalaţii, utilaje, echipamente) care, împreună, reprezintă Sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) al Municipiului Suceava.

Aceste bunuri au constituit aport la capitalul social al pârâtei, societate constituită prin hotărârea Consiliului Local Suceava, având ca unic acţionar Municipiul Suceava, pârâta aflându-se în prezent în insolvență.

Litigiul a fost generat, în principal, de neînţelegerile cu privire la titlul cu care bunurile municipiului au intrat, ca aport, în capitalul social al pârâtei, respectiv cu titlu de folosinţă sau cu titlu de proprietate.

La rândul său, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat contravaloarea bunurilor revendicate, precum și restituirea sumelor de bani achitate pentru investiții, modernizare, reparații și întreţinerea funcţională a centralei.

În cauză, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulată de unul dintre titularii de creanţe înscrişi la masa credală, SC C. SRL.

Instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare cu privire la bunurile imobile, construcţii şi terenuri, reţinând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr.712/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se statuează că aceste bunuri au rămas în proprietatea municipiului şi a respins acţiunea în privinţa celorlalte bunuri, reţinând că au constituit aport în natură la capitalul social, proprietatea asupra acestora fiind transferată pârâtei.

A fost admisă şi cererea reconvenţională, în parte, fiind obligat Municipiul Suceava să restituie cheltuielile necesare efectuate asupra bunurilor pentru care a fost admisă acţiunea în revendicare, nu şi contravaloarea bunurilor revendicate ori daunele interese pretinse pentru diferenţa de valoare a bunurilor dintre momentul aportării şi anul 2015, fiind admisă, totodată, în aceste limite, și cererea de intervenţie accesorie.

Împotriva hotărârii au declarat apel toate părţile, dar şi experţii judiciari numiţi în cauză, respectiv expertul contabil W. şi expertul tehnic Y. care a efectuat expertiza termoenergetică.

Instanţa de apel a respins apelurile formulate de reclamanţi, pârâtă şi intervenientă, validând pe fond soluţia primei instanţe. Totodată a apreciat ca fiind admisibile apelurile formulate de experţi, respingând, în consecință, excepţiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a acestora, invocate de părţi, şi a respins ca nefondate apelurile respective.

În faţa instanţei de recurs, s-a învederat decesul expertului W., fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia.

De asemenea, pârâta a învederat faptul că între Municipiul Suceava şi A. SA a intervenit contractul de vânzare nr.23623/2023 prin care 130 dintre bunurile mobile ce fac obiectul acţiunii în revendicare au fost vândute de A. SA, Municipiului Suceava. Pârâta a susținut că acest act juridic reprezintă o vânzare de drepturi litigioase şi o achiesare tacită a reclamanţilor la hotărârea executorie pronunţată în apel, motiv pentru care părţile nu mai au calitate procesuală activă, respectiv pasivă şi nici interes în judecarea acţiunii referitoare la bunurile vândute.

Totodată, intervenienta accesorie SC C. SRL a arătat că pârâta a achitat toate creanţele care compuneau masa credală, astfel că nu mai justifică un interes în susţinerea cererii de intervenţie accesorie.

La solicitarea instanţei, raportat la împrejurarea nouă relevată de pârâtă, recurentul Municipiul

Suceava a arătat că își menține în totalitate motivele de nelegalitate ale deciziei recurate astfel cum au fost formulate prin cererea de recurs, considerând că încheierea contractului de vânzare nu duce la modificarea acestor critici.

Recursurile au fost admise în principiu prin încheierea din data de 19.10.2023.

Recursurile formulate de experţi au fost considerate admisibile în considerarea faptului că au fost declarate împotriva unei hotărâri prin care li s-a recunoscut dreptul de a formula calea de atac și s-au analizat pe fond apelurile declarate împotriva încheierilor de ședință prin care prima instanță a stabilit onorariile pentru expertizele efectuate. Controlul de legalitate asupra acestui drept procesual recunoscut de instanța de apel urmează a se efectua în cadrul analizei criticii conținute în memoriile de recurs ale părţilor litigante în ceea ce priveşte excepția de inadmisibilitate a apelurilor experţilor.

Verificând cele susținute de pârâtă prin notele de ședință prin care a adus la cunoștința instanței de recurs intervenirea contractului de vânzare, Înalta Curte constată că împrejurarea potrivit căreia, după pronunțarea deciziei din apel, pârâta a vândut reclamantei Municipiul Suceava bunurile pentru care instanța de apel a respins acțiunea în revendicare nu echivalează cu o renunțare a cumpărătorului la judecata recursului și nici cu o achiesare la conținutul hotărârii din apel în lipsa unei manifestări exprese de voință a părților în ceea ce privește exercițiul drepturilor procesuale, criticile din recurs vizând și alte aspecte litigioase. Totodată, împrejurarea că intervenienta și-a îndestulat creanța din prețul vânzării, considerând că nu mai are interes în susținerea cererii de intervenție, este nerelevantă pe planul exercitării drepturilor procesuale, câtă vreme aceasta nu a formulat recurs împotriva soluției de respingere a apelului referitor la cererea accesorie formulată.

Prin urmare, părțile își vor păstra calitatea procesuală de la momentul declarării căii extraordinare de atac.

1. i) În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., aceștia au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea în privinţa modului de soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere din acţiunea în revendicare, referitor la bunurile mobile, făcând o partajare nepermisă între bunurile revendicate, deşi există acelaşi izvor juridic al dobândirii lor şi sunt supuse aceluiaşi regim juridic derivat din reglementările legale incidente.

Astfel, susțin că soluţia de respingere a apelului este consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor H.G. nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului şi din patrimoniul Societăţii Comerciale C. SA în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, a Legii nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, O.G. nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de alimentare cu energie termică şi Legii nr.325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică.

Au arătat că bunurile mobile - imobile prin destinaţie (indicate la pct.II al acţiunii în revendicare) sunt parte integrantă indivizibilă a SACET şi au fost dobândite în aceeaşi modalitate ca şi bunurile imobile propriu-zise, respectiv prin efectul legii - HG nr. 104/2002.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, sistemele publice de gospodărie comunală, inclusiv terenurile aferente, fiind de folosinţă, interes sau utilitate publică, aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale.

Conform art. 3 alin. 1-3 din OG nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de alimentare cu energie termică, sistemele energetice de interes local aparţin proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale, prevederi ce au fost preluate şi în Legea nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică.

Consideră că greșit instanţa de apel s-a raportat, în motivarea deciziei sale, exclusiv la dispoziţiile O.G. nr.73/2002, fără a mai analiza succesiunea de acte normative aplicabile în materie, din care rezultă că, în cauză, se discută despre un sistem tehnologic ce poate fi exploatat doar ca un ansamblu unitar, care nu poate fi divizat sau fracţionat, întrucât şi-ar pierde funcţionalitatea, sistem reglementat printr-un cadru legal încă înainte de înfiinţarea societăţii pârâte, cu incidenţă incontestabilă în speţa dedusă judecăţii.

Menţionând considerentele deciziei civile nr. 712/2012, pronunţate în dosarul nr. x/86/2010 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi, concluzionează că, prin maniera de a admite acţiunea în revendicare doar în privinţa terenurilor şi clădirilor şi de a o respinge în privinţa unor bunuri mobile, instanţele de fond au partajat, în mod nelegal, un ansamblu tehnologic unitar, cu consecinţa lipsirii de funcţionalitate a unui serviciu public de interes major.

Critica este nefondată. Deşi este real că, potrivit legislaţiei în vigoare, sistemul de alimentare cu energie termică a localităţilor conţine atât infrastructura imobiliară, terenuri, căi de acces, construcţii, cât şi partea tehnologică ce asigură funcţionalitatea sistemului, astfel că, de principiu, ele sunt susceptibile a avea un regim juridic unitar, totuşi, din succesiunea actelor juridice adoptate de reclamanți pentru constituirea pârâtei, în aplicarea legilor care au impus înființarea acesteia și care guvernează regimul juridic al sistemelor de alimentare cu energie termică, acte juridice supuse interpretării jurisdicţionale a instanţelor a rezultat o disociere între cele două tipuri de bunuri, care a fost corect avută în vedere în soluţionarea acţiunii în revendicare.

În acest sens, interpretând actele normative în vigoare la nivelul anului 2002, momentul constituirii societăţii pârâte prin voinţa reclamanților, respectiv H.G. nr.104/2002 şi O.U.G. nr.78/2002, precum şi clauzele actului de înfiinţare al pârâtei, HCL nr.80/2002, în litigiul finalizat prin decizia nr.712/15.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului și clădirilor, instanţa de recurs a stabilit că, la data înfiinţării, Municipiul Suceava nu a adus aport în natură dreptul de proprietate asupra terenurilor şi a clădirilor aferente, care au rămas în proprietatea Municipiului Suceava, apreciind că voința asociaților este esențială în constituirea societății iar participarea la capitalul social, voluntară.

În legătură cu celelalte bunuri mobile, care asigură funcţionalitatea sistemului, nu a existat o astfel de statuare definitivă, astfel că, în mod corect instanţele devolutive din prezenta cauză au apreciat că acestea au constituit aport în natură la capitalul social, în sensul că dreptul de proprietate asupra acestora a intrat, prin voinţa asociatului unic, în patrimoniul pârâtei. Or, potrivit art.1696 C.civ., cel care este obligat să garanteze contra evicțiunii, nu poate să și evingă, invocându-şi propria culpă.

Prin urmare, chiar dacă recurenţii s-au prevalat de necesitatea menţinerii unui regim juridic unitar şi al unui proprietar unic al întregului sistem de termoficare, ei nu îşi pot invoca propria culpă susţinând că nu au transmis dreptul de proprietate asupra acestor bunuri mobile, la momentul constituirii societăţii, de vreme ce au existat litigii anterioare în care, interpretând manifestarea lor de voinţă, s-a statuat în sens contrar.

De altfel, în prezent, prin încheierea contractului de vânzare nr.23623/2023, Municipiul Suceava a unificat regimul juridic al proprietății acestor bunuri, devenind proprietarul bunurilor pentru care i s-a respins acțiunea în revendicare.

ii) Într-o a doua critică formulată în temeiul art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., cu privire la admiterea parţială a cererii reconvenţionale, recurenţii au arătat că aceasta este rezultatul încălcării dispoziţiilor legale privind concesionarea serviciului public de termoficare şi al aplicării greşite a unor norme generale cuprinse în art. 578 alin. 3 lit. a C.civ., în detrimentul convenţiei părţilor.

Au arătat că, în mod greșit, Municipiului Suceava a fost obligat la plata către Societatea A. S.A. a sumei de 1.506.172,49 lei, reprezentând cheltuieli necesare efectuate pentru întreținerea funcționalității bunurilor pentru care s-a admis acţiunea în revendicare, precum şi la plata dobânzii legale, instanța reținând că nu există probe din care să rezulte că reparaţiile s-au realizat din veniturile obţinute prin exploatare, şi nu din surse financiare proprii ale pârâtei.

Au susţinut că, pentru această chestiune, sunt relevante prevederile cap.VI din contractul de concesiune încheiat între municipalitate şi Societatea A. S.A., în sensul că eventualele reparaţii urmau a fi realizate din veniturile obţinute prin exploatarea bunurilor concesionate. Întrucât sursa de finanţare pentru aceste lucrări de reparaţii era expres prevăzută în contractul ce reprezintă legea părţilor, în măsura în care s-au utilizat alte surse de finanţare în acest scop, opţiunea concesionarului nu poate fi imputată concedentului, cu consecinţa admiterii unor asemenea pretenţii.

Critica este nefondată.

Este de reținut că, în apel, reclamanții au contestat temeiul juridic al obligației de plată stabilite în sarcina lor, susținând că reparațiile au fost realizate din veniturile realizate din exploatarea bunurilor concesionate, proprietatea municipiului, aceste venituri constituind fructe civile cuvenite proprietarului.

Acestei critici instanța de apel i-a răspuns în sensul că reparațiile au fost realizate din sursele financiare proprii ale pârâtei și nu din venituri obținute din exploatarea bunurilor concesionate, având regimul unor cheltuieli necesare, conform art.566 alin. 3 C.civ.

În recurs, reclamanții au reluat apărarea dezvoltată în fața instanței de fond. prevalându-se de clauzele contractului de concesiune nr.33689/14.12.1999 încheiat între părți, potrivit cărora acel tip de reparații se realizau din veniturile obținute prin exploatarea bunurilor concesionate.

Afirmația este eronată. Astfel, potrivit prevederilor art.18 lit. g din contractul menționat, concesionarul (A. SA) se obligă să propună spre aprobare concedentului (Municipiul Suceava) programul anual de lucrări de reparații capitale, modernizare, reabilitare, contorizare, extindere, care se execută din fondurile asigurate de către concedent.

Această clauză nu este aplicabilă în situația dedusă judecății întrucât, pe de o parte nu se referă la cheltuielile necesare pentru întreținerea bunurilor, ci la alte tipuri de cheltuieli, iar, pe de altă parte, lucrările menționate în contract vizează bunurile concesionate (prin care se asigură transportul și distribuția energiei termice și a apei calde) și nu cele ce au constituit obiectul acțiunii în revendicare admise.

iii) Referitor la soluţia dată motivului de apel ce a vizat cheltuielile de judecată, recurenţii - reclamanţi au arătat că este rezultatul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 453 alin. 2 C.proc.civ..

Au susţinut, pe de o parte, că instanţa de apel a validat greşit soluţia fondului prin care au fost obligaţi la plata onorariilor expertului contabil şi a celui evaluator, aleşi de pârâta-reclamantă. Consideră că, deşi asistarea părţilor de către experţi consilieri reprezintă o garanţie procesuală reală a dreptului la apărare şi a unei proceduri echitabile, în cauza de faţă, cheltuielile cu experţii parte nu se justifică, fiind excesive şi inutile, în condiţiile în care exact aceleaşi expertize au fost efectuate la solicitarea pârâtei-reclamante într-un alt dosar vizând aceleaşi părţi, având aceeaşi problemă litigioasă - dosarul nr. x/86/2015, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 344/2020 a Curţii de Apel Iaşi.

Pe de altă parte, au susţinut că deşi tribunalul a stabilit că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată recurenţilor - reclamanţi, întrucât admiterea parţială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părţi, acesta nu a aplicat acelaşi raţionament şi în cazul cererii reconvenţionale care, deşi a fost admisă în parte, a generat obligaţia reclamanţilor-pârâţi de a plăti integral cheltuielile de judecată.

Instanţa de apel a respins critica, validând considerentul primei instanțe în sensul că reclamanții sunt culpabili pentru respingerea capătului al doilea al cererii de chemare în judecată pentru care expertiza termoenergetică a fost administrată preponderent și pentru admiterea în parte a cererii reconvenționale.

În accepțiunea recurenților, motivarea nu este relevantă în condiţiile în care judecătorul fondului a subliniat caracterul indivizibil al unora dintre cheltuielile de judecată, iar expertiza viza sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) în integralitatea sa, fără a putea fi realizată vreo distincţie între bunurile în privinţa cărora a fost admisă acţiunea şi celelalte bunuri în legătură cu care a fost dispusă soluţia respingerii acţiunii.

Consideră că, dacă admiterea parţială a cererii principale denotă culpa procesuală a ambelor părţi, aceeaşi concluzie - a culpei procesuale comune - se impunea a fi reţinută şi în cazul cererii reconvenţionale, care a fost admisă sub un singur aspect dintre cele pretinse, astfel încât nu puteau fi acordate cheltuieli de judecată nici pârâtei-reclamante.

Critica este nefondată.

Astfel, dispoziţiile art. 453 alin. 2 C.proc.civ. au fost corect aplicate în ceea ce priveşte obligarea părţii căzute în pretenţii la plata atât a onorariului expertului numit de instanţă, cât şi a expertului parte.

Aceasta întrucât dispozițiile menționate nu disting între tipurile de cheltuieli prevăzute cu onorariile experților având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. 5 C.proc.civ. numirea unui expert consilier ales de parte este încuviințată de instanță la solicitarea acesteia.

Cum înșiși recurenții admit, această permisiune dată de lege constituie o formă de garantare a dreptului la un proces echitabil și a unei apărări calificate, iar prezența unui expert consilier nu este lăsată la latitudinea părții, cum este cea a alegerii unui avocat, de exemplu, ci este dedusă cenzurii judiciare a instanței care analizează și încuviinţează o astfel de solicitare a părții. Odată ce a fost încuviințat expertul parte, munca acestuia este valorificată în instanță, de vreme ce i se atribuie și competența de a întocmi, alături de a formula întrebări și observații, dacă e cazul, și un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.

Dispoziţiile art. 18 alin. (4) din OG nr. 2/2000 – text referitor, în ansamblul său, la consilierii experţi ai părţilor, prevăd: „Un exemplar original al documentului care face dovada relaţiilor contractuale dintre parte şi expertul tehnic judiciar sau specialistul care participă la efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin. (1), precum şi a sumelor datorate acestuia va fi depus la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru depunerea raportului de către expertul tehnic judiciar sau specialistul numit”, raţiunea acestei norme fiind aceea ca partea să îşi poată recupera şi aceste cheltuieli, în cazul în care va câştiga procesul, prin aplicarea dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ..

Prin urmare, cheltuielile făcute cu onorariile expertului parte încuviințat de instanță au un regim juridic identic cu cheltuielile de judecată făcute de expertul desemnat potrivit art. 331 alin. 1 C.proc.civ., respectiv prin acordul părților sau prin tragere la sorți, fiind susceptibil de a fi recuperate dacă partea adversă a căzut în pretenții, întrucât nu se poate susţine că acestea nu sunt cheltuieli legate de proces sau generate de cauza soluţionată de instanță, în legătură cu care să nu fie incident acelaşi criteriu al culpei procesuale a celui care a căzut în pretenţii.

Recurenții au contestat și oportunitatea desemnării experților parte, considerând că a condus la cheltuieli excesive și inutile, în condițiile în care aceleași expertize s-au efectuat și în alte litigii derulate între părți, putând fi valorificate în cauză. Aceste aserțiuni nu antamează chestiuni de nelegalitate, ci aspecte de netemeinicie ce nu pot fi verificate în cadrul unui recurs, fiind la latitudinea instanței în fața căreia se solicită proba cu expertiză să aprecieze asupra caracterului necesar, util, pertinent și concludent al administrării ei pentru soluționarea cauzei.

În ceea ce privește cea de a doua critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, reclamanții au susținut că au fost obligați la plata în totalitate a cheltuielilor de judecată în ceea ce privește cererea reconvențională și doar la plata, în parte, a cheltuielilor de judecată în ceea ce privește acțiunea principală, unde s-a dispus compensarea, apreciind că instanța de apel a validat un regim juridic diferit pentru aceste cheltuieli de judecată.

Critica este nefondată. Astfel, în ceea ce privește acțiunea principală, aceasta a vizat revendicarea a două mari categorii de bunuri, acțiunea fiind admisă numai pentru prima categorie de bunuri. Prin urmare, cheltuielile de judecată corect s-au acordat proporțional cu admiterea cererii.

În ceea ce privește cererea reconvențională având ca obiect pretenții, aceasta a fost admisă pentru capătul de cerere privind cheltuielile necesare, și, prin urmare, cheltuieli de judecată aferente admiterii acesteia trebuie acordate în totalitate.

În plus, instanța de fond a reținut că Municipiul Suceava are obligaţia de a suporta integral

contravaloarea expertizei termoenergetică întrucât această probă a fost administrată preponderent pentru al doilea capăt de cerere din propria acțiune, care, însă, a fost respins, iar celelalte două expertize, contabilă şi evaluatorie, au fost solicitate şi administrate tot pentru contracararea celui de-al doilea capăt de cerere care, în final, a fost respins, precum şi pentru dovedirea cererii reconvenţionale.

Caracterul indivizibil al cheltuielilor de judecată constatat de instanța de fond în privința onorariilor experţilor contabili, evaluatori şi a experţilor parte, a fost considerat de instanța de apel ca fiind corect reținut. A reținut curtea că stabilirea unei proporţii a cheltuielilor, corespunzător culpei fiecărei părți, reprezintă o chestiune de apreciere în sarcina instanţei de judecată, care, în mod corect a ținut cont de acest aspect și de faptul că repartizarea lor drept cheltuieli aferente părţii din cerere sau unora dintre capetele de cerere admise nu se poate realiza cu o precizie matematică.

Așadar, nu se poate considera că instanța de apel a validat un regim juridic diferit pentru aceste cheltuieli de judecată, atunci când a considerat, ca fiind în marja de apreciere a gradului culpei procesuale, analiza modalității în care proba încuviințată, pentru care se solicită cheltuielile necesare administrării ei, ce nu pot fi divizate sau reduse, a fost sau nu valorificată în dovedirea pretențiilor/apărărilor deduse judecății.

iv) Recurenţii - reclamanţi au criticat şi soluţia dată cererii de apel în privinţa cuantumului excesiv al onorariilor experţilor judiciari stabilit prin încheierile de şedinţă pronunţate la 28.05.2021 şi 18.06.2021, ca fiind rezultatul aplicării greşite a criteriilor prevăzute în art. 23 alin. 1 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară potrivit cărora ,,Onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului.”

Au susţinut că onorariile experţilor Y. şi W. excedează limitelor prevăzute de legiuitor, astfel încât, în mod greșit instanța de apel nu le-a redus prin raportare la dispoziţiile art.23 alin.1 din O.G. nr.2/2000.

Această critică nu se constituie într-un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate pentru ca măsura dispusă să poată fi cenzurată în baza dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct.5 C.proc.civ. întrucât este o chestiune de apreciere întemeiată pe aspecte factuale și nu o problemă de interpretare a unui text de lege. Instanța de apel s-a pronunțat asupra criticii și a analizat temeinicia dispozițiilor privind modul de calcul al cheltuielilor de judecată în ceea ce privește onorariile experților, în funcție de orele de muncă și de devizele justificative pe tipuri de activități astfel cum au fost depuse de experți, cenzurând sau confirmând sumele ce alcătuiesc onorariul de expertiză. Reevaluarea cuantumului acestui onorariu, ce nu se poate face decât pe baza înscrisurilor administrate în dovedirea lui, nu reprezintă o chestiune de nelegalitate care să poată fi încadrată și soluționată din perspectiva prevederilor art. 488 alin.1 C.proc.civ..

v) Recurenţii-reclamanţi au contestat şi soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii formulării căii de atac de către experţii judiciari, arătând că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 458 coroborate cu cele ale art. 55 C.proc.civ., întrucât aceștia nu au calitatea de părţi, aşa cum sunt acestea definite prin dispoziţiile acestui text de lege. În susţinerea acestei critici, recurenţii - reclamanţi au invocat și dispoziţiile art. 466 alin. 4 C.proc.civ., potrivit cărora împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Consideră că experții nu puteau declara apel împotriva încheierilor premergătoare prin care li s-a stabilit onorariu câtă vreme nu au formulat și nu aveau interes să formuleze apel împotriva hotărârii finale de dezînvestire a instanței, prin care s-a soluționat fondul litigios al cauzei.

Excepția inadmisibilității apelului, invocată de reclamanți a fost respinsă de instanța de apel care a apreciat că aceștia au un interes limitat la realizarea drepturilor băneşti constând în onorariul cuvenit pentru efectuarea lucrării de expertiză sau în cheltuielile de transport, cazare sau masă pe care le-au făcut. În atare situaţie, a considerat că nu poate fi refuzat expertului accesul la instanţa de control judiciar atunci când drepturile băneşti de care a beneficiat în cursul procesului au fost înlăturate prin măsuri administrative ale instanţei de fond. Curtea de apel a apreciat că și experților, în calitate de participanți la proces, trebuie să li se asigure dreptul la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Critica recurenților este întemeiată. Astfel, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, cu singura condiție ca aceste condiţionări să nu afecteze dreptul fundamental în chiar substanţa sa.

Conform art. 458 alin. 1 C.proc.civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane. Potrivit art. 55 C.proc.civ., sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces.

Prin urmare, dreptul de acces la o instanță nu presupune ca toți participanții la proces să aibă deschise căi de atac în procedura civilă.

Din această perspectivă, nu se poate imputa legiuitorului încălcarea unor drepturi fundamentale, ocrotite și garantate de Convenție sau de Constituție, cu consecința aplicării directe a normei convenționale, atunci când a limitat dreptul altor participanți la procesul civil de a uza de căi de atac.

Expertul este un participant la procesul civil care este chemat să valideze aspecte tehnice ale cauzei deduse judecății relevate în administrarea unui mijloc de probă propus de părțile între care există un raport juridic litigios, pentru a sprijini instanța în îndeplinirea obligației de a stabili adevărul judiciar. Normele care reglementează proba cu expertiză și aspectele procedurale ce țin de conduita experților, prevăzute de dispozițiile art. 330 și urm. C.proc.civ. coroborate cu cele ale art. 17 și urm. din O.G. nr.2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, nu recunosc acestora o altă calitate și nu reglementează expres dreptul de a exercita vreo cale de atac în cauzele în care sunt desemnați să întocmească un raport de expertiză.

În dreptul pozitiv există garanții care asigură expertului un tratament echitabil în activitatea de sprijin a autorității judiciare. În acest sens, instanța care desemnează expertul este obligată să stabilească un onorariu provizoriu, ținând cont de estimările acestuia, ce poate fi majorat și un onorariu definitiv, în funcție de criteriile prevăzute în art. 23 alin. 1 din O.G. nr.2/2000, pe baza devizului și a deconturilor pe care expertul desemnat le depune, dar această împrejurare și această calitate nu dă dreptul, în lipsa unei dispoziții exprese a legii, ca acesta să intervină în proces și să dobândească calitate de parte prin declararea unei căi de atac, acesta putând să formuleze doar cereri argumentate în fața instanței care a dispus administrarea probei.

Cum dispoziţiile referitoare la apel ori recurs nu indică în mod expres calitatea expertului judiciar de a promova o astfel de cale de atac, împrejurarea că art. 444 alin. 3 C.proc.civ. acordă în mod expres posibilitatea expertului să formuleze o cerere de completare a hotărârii, constituie o situație derogatorie de la normele de drept comun enunțate anterior, de strictă interpretare și aplicare.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constatând că sunt îndeplinite dispozițiile art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea excepției inadmisibilității apelurilor declarate de experți.

Raportat la considerentele expuse anterior care au condus la casarea deciziei, devin irelevante și, ca atare, nu au mai fost analizate criticile referitoare la împrejurarea că experții nu ar fi declarat calea de atac și împotriva hotărârii de fond, ci doar împotriva încheierilor de stabilire a onorariului.

2. i) În ceea ce privește recursul declarat de pârâta A. SA, sub un prim motiv, aceasta a invocat greșita respingere de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale active a celor doi experți în ceea ce privește exercitarea căii de atac a apelului.

Această critică este similară, din perspectiva argumentelor subsumate și a efectelor produse, cu

cea formulată de reclamanți referitoare la inadmisibilitatea declarării căii de atac a apelului de către experți, care a fost admisă în urma analizei acestui motiv de recurs.

Reținându-se, cu efectul unui fine de neprimire, că expertul nu are deschisă calea de atac împotriva hotărârii judecătorești ce finalizează un ciclu procesual, problema calității sale procesuale în apel este o consecință dedusă din chiar statuarea anterioară de vreme ce constituie o nerecunoaștere a calității de parte a expertului în procesul civil.

Prin urmare, sub acest aspect, recursul pârâtei a fost admis în aceleași limite cu cel al reclamanților, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare sub acest aspect instanței de apel.

ii) O a doua critică formulată în cauză este aceea că onorariile acordate celor doi experți au fost nejustificat de mari, în opinia recurentei pârâte soluţia instanţei de apel cu privire la acest aspect fiind nelegală şi dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 331 alin. 3, art. 339 alin. 2, art. 22 şi art. 23 din O.G. nr. 2/2000. În acest sens, recurenta susține că experții, fie au indicat operaţiuni ce nu se regăsesc în raportul de expertiză, iar numărul de ore pontate este exagerat şi nejustificat, fie nu au putut justifica o activitate totală de 880 de ore în care a fost inclusă și munca depusă pentru întocmirea unui raport anulat, fie au solicitat decontarea unor cheltuieli pentru anumite bunuri şi servicii pentru care nu ar fi putut obţine o asemenea decontare.

Critica nu va mai fi analizată distinct, fiind valabile considerentele cu care a fost respinsă critica similară din recursul recurenților reclamanți, în condițiile în care recurenta pârâtă nu a indicat ce anume încălcări ale normelor de procedură indicate în cuprinsul criticii astfel formulate impută instanței, ci o greșită evaluare de către aceasta a deconturilor depuse de experți care a determinat, în opinia recurentei, stabilirea unui onorariu definitiv prea mare față de munca depusă pentru întocmirea expertizelor. Cu alte cuvinte, asupra cuantumului onorarului de expertiză nu se poate exercita un control de legalitate, fiind o chestiune de temeinicie ce ține strict de aprecierea probelor, lăsată la latitudinea instanței devolutive care a analizat notele de fundamentare și devizele prezentate de fiecare expert stabilind un onorariu proporțional cu munca depusă de fiecare dintre aceștia. Împrejurarea că unul dintre rapoartele de expertiză ar fi fost anulat și refăcut constituie, de asemenea, o chestiune factuală în aprecierea instanței devolutive care poate stabili proporția în care datele culese de expert pentru prima expertiză au fost valorificate la refacerea acesteia.

iii) Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva faptului că ar fi reţinut, în mod greşit, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 712/2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/86/2010, cu privire la problema aducerii ca aport în natură a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor, constatând în baza acesteia că proprietarul bunurilor este Municipiului Suceava.

Recurenta a susţinut că, prin hotărârea menționată, Municipiul Suceava a figurat ca pârât și nu a câştigat niciun drept, deoarece hotărârea instanţei de recurs modifică decizia din apel și menţine sentința de fond, astfel că o eventuală autoritate de lucru judecat ar putea fi invocată numai cu privire la hotărârea care este definitivă, respectiv sentinţa Tribunalului Suceava.

A apreciat că obiectul și cauza litigiilor sunt diferite și că nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deoarece nu există identitate de chestiune litigioasă și că doar în această cauză trebuia să se facă o analiză comparativă a titlurilor de proprietate

Consideră că a valida cele reţinute de Înalta Curte prin decizia nr. 712/2012, conform căreia, „din actul constitutiv al societăţii nu rezultă care sunt bunurile aduse de acţionarul unic şi cu ce titlu”, ar însemna să se admită că societatea nu a fost legal înfiinţată, prin raportare la art. 56 şi art. 46 din Legea nr. 31/1990.

Critica recurentei, ce poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., este nefondată.

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. 2 C.proc.civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că în cadrul unui proces în desfășurare, se impun ca un „dat” dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. 1 C.proc.civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, ce doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de obiect, cauză și părți.

Obiectul acțiunii pendinte inițiate de reclamanți îl constituie revendicarea bunurilor imobile și mobile, iar în litigiul anterior derulat între aceleași părți, pârâta a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilelor constând în terenuri și construcții.

În verificarea legitimităţii dreptului substanţial dedus judecăţii, în ambele litigii a fost analizată problema calităţii părților litigante de proprietar asupra terenului, cele statuate, sub acest aspect, în acţiunea în constatare fiind invocate cu forţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat în acțiunea în revendicare.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat va fi reținut cu succes atunci când instanța, în considerente, dezleagă decisiv anumite aspecte în acel litigiu și care vor fi preluate într-o altă judecată între aceleași părți pentru a se evita o statuare contrară. Contrar susținerilor recurentei, astfel cum s-a arătat anterior, nu este imperativ necesar ca în acel litigiu să se recunoască drepturi în favoarea unei părți care să poată fi opuse unui terț prin dispozitivul hotărârii, fiind suficient ca în acel litigiu să existe dezlegări care nu pot fi contrazise prin judecățile ulterioare.

O astfel de dezlegare este cea pronunțată în recurs în decizia nr.712/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În considerentele acestei decizii, care a validat hotărârea de primă instanță, atunci când a fost analizată acțiunea pârâtei prin care solicitase a se constata că deține un drept de proprietate asupra imobilelor, instanța, în mod neechivoc, a apreciat că, atunci când s-a făcut aportul la capitalul social al societății pârâte, intenția Municipiului Suceava, ca acționar unic, nu a fost de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului și clădirilor. Prin urmare, s-a statuat că acestea au fost și au rămas proprietatea municipiului.

Cum în acest litigiu în care, pentru admiterea acțiunii în revendicare, s-a avut a se analiza același raport juridic, și anume dacă dreptul de proprietate asupra terenului sau clădirilor a fost transmis sau nu prin actul de constituire a capitalului social, asupra acestui aspect nu se poate statua în sens contrar, în mod corect fiind valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În plus, considerentele acelei hotărâri nu pot fi nici cenzurate din punctul de vedere al corectitudinii și legalității și înlăturate, astfel cum solicită recurenta, pe motiv că ar duce la concluzia unei nelegale înființări a societății A. S.A., câtă vreme se bucură de putere obligatorie.

iv) Într-o altă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., recurenta, susține, în esență, că instanţa de apel a validat soluţia de admitere a acţiunii în revendicare fără a indica titlul de proprietate al Municipiului Suceava asupra bunurilor imobile, în condițiile în care reclamanţii sunt autorii care au transferat din patrimoniul lor bunurile în patrimoniul pârâtei. Bunurile au trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului având ca finalitate, potrivit legislaţiei speciale menţionate, transferarea acestora către societatea nou înfiinţată, A. SA, astfel că şi proprietatea bunurilor imobile a fost aportată în natură la capitalul social.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 104/2002 şi H.C.L. Suceava nr. 84/2002, dar şi H.G. nr. 140/2009, prin care acţionarul unic a stabilit că, la data înfiinţării Societăţii A. S.A., Municipiul Suceava nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.554.636 m.p., iar Adunarea Generală a Acţionarilor a Societăţii A. S.A., întrunită în şedinţa din 9.07.2009, a luat act de prevederile H.C.L. nr. 140/2009, constatând că, la data înfiinţării Societăţii A. S.A., Municipiul Suceava, în calitate de acţionar unic nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.554.636 m.p.

A susținut că bunurile mobile indicate în acţiune care au acelaşi regim juridic cu cel al bunurilor imobile, indicând statutul societății și actele administrative și normative care, în opinia sa, au determinat regimul juridic al acestor bunuri, considerând că prin transmiterea dreptului de proprietate către societatea nou - înfiinţată, Municipiul Suceava a pierdut calitatea de proprietar asupra bunurilor, neîntrunind condiţia esenţială cerută pentru introducerea acţiunii în revendicare.

Critica este nefondată întrucât instanța de apel a invocat succesiunea actelor normative prin care, după desființarea centralei electrice de termoficare Suceava, bunurile acesteia au intrat în proprietatea Municipiului Suceava, potrivit HG nr.104/2001. Mai departe a operat autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește interpretarea voinței părților în actul constitutiv al pârâtei, rezultând că Municipiul Suceava a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile prin aport la capitalul pârâtei, însă a rămas proprietar asupra bunurilor imobile, în legătură cu care nu a operat un transfer de proprietate, ci doar unul al folosinței.

Prin urmare, recurenta nu mai poate nega această calitate susținând că nu există un titlu care să justifice prezența bunurilor reprezentând teren și clădiri în patrimoniul municipiului Suceava, întrucât orice altă argumentație cu privire la modalitatea în care se interpretează textele de lege care au stat la baza constituirii societății A. S.A. ar contrazice autoritatea de lucru judecat a hotărârii care a consfințit că această societate nu are un titlu de proprietate asupra bunurilor revendicate.

Ca atare, odată recunoscut acest efect, nu mai pot fi reanalizate din perspectiva pretinsă de recurentă, aceleași acte normative care reglementează funcționarea pârâtei în privința titlului cu care bunurile s-au constituit în aport la capitalul social al acesteia.

v) Referitor la obligarea reclamantului Municipiul Suceava la plata sumei de 1.506.172,49 lei către Societatea A. S.A., reprezentând cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate şi la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, recurenta a considerat că soluția este nelegală în ceea ce priveşte data de la care s-a stabilit că este datorată dobânda legală, decizia fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

Consideră că, prin obligarea reclamantului la plata unei sume ce reprezintă contravaloarea cheltuielilor efectuate de pârât, care au fost clasificate de prima instanţă ca fiind cheltuieli necesare, conform art. 566 alin. 3 C.civ. (aspect necontestat în apel), creanţa devine certă şi lichidă, iar exigibilitatea sa intervine la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

A apreciat că instanţa trebuia să dispună obligarea reclamanţilor la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 2 din O.G. nr.13/2011, de la data la care recurenta - pârâtă a avansat sumele pentru reparaţii, conform raportului de expertiză contabilă sau, cel puţin de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, cum s-a menţionat în sentinţa primei instanţe. Cel puțin de la data depunerii cererii de chemare în judecată, debitorul este încunoştinţat despre cuantumul prejudiciului cauzat, astfel încât de la această dată este dator să suporte prejudiciul. Susține că, în cauză, dobânda legală este datorată de la data depunerii cererii reconvenţionale la instanţă, ce are efectul unei puneri în întârziere, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit art.1536 C.civ.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanța de apel a apreciat că debitul stabilit în sarcina Municipiului Suceava a fost reprezentat de cheltuieli necesare din categoria celor reglementate de art. 566 alin. 3 C.civ., al căror caracter cert a fost stabilit prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză. Acesta nu reprezintă un tip de creanță pentru care debitorul este de drept în întârziere și nici un prejudiciu pentru care întârzierea se raportează la data chemării în judecată, astfel că daunele interese egale cu dobânda legală capătă un caracter cert de la momentul la care instanța a stabilit că sunt îndeplinite dispozițiile art. 566 alin. 3 C.civ. și a evaluat prejudiciul astfel rezultat, creanța devenind exigibilă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti care a constatat-o.

3. În ceea ce privește recursurile declarate către cei doi experți, aceștia au invocat nerespectarea procedurilor de stabilire a onorariului definitiv de către instanța de fond și, de asemenea, au formulat critici în ceea ce privește cuantumul onorariului încuviințat, susținând că acesta trebuie majorat.

Recursurile declarate de experți au fost respinse, dar nu pentru motivele decurgând din analiza criticilor conținute în memoriile de recurs, ci pentru faptul că, așa cum a rezultat din considerentele expuse anterior, demersul procesual al acestora nu poate fi considerat admisibil, întrucât experții nu au calitate de parte și nici de persoane cărora li se recunoaște expres dreptul de a formula căi de atac împotriva hotărârilor instanțelor de judecată.

Prin urmare, recursul acestora nu poate fi analizat pe fondul criticilor întrucât ar contrazice statuările anterioare ale instanței de control judiciar.

Pentru toate aceste aspecte, Înalta Curte a admis, în baza art. 497 C.proc.civ., recursurile declarate de reclamanți și de pârâtă doar în ceea ce privește criticile referitoare la admisibilitatea apelurilor declarate de către experți și calitatea procesuală a acestora de a formula calea de atac respectivă, și a trimis cauza spre rejudecare, cu respectarea indicațiilor conținute în prezenta hotărâre, către instanța de apel.