Whether a television format constitutes an original work protected by copyright law

Format de emisiune de televiziune. Criterii de analiză a existenţei unei opere de creaţie intelectuală protejate

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: operă audiovizuală

emisiune de televiziune

difuzare neautorizată

Legea nr. 8/1996, art. 1, art. 7, art. 9

Din analiza dispoziţiilor art. 1 şi ale art. 7 din Legea nr. 8/1996, precum şi din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene rezultă că noţiunea de operă presupune întrunirea a două elemente cumulative, respectiv originalitatea operei - rezultat al activităţii de creaţie intelectuală, care să cuprindă amprenta personalităţii autorului său şi forma concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor, iar dacă acestea sunt îndeplinite, este vorba despre o „operă”, care, prin urmare, trebuie să beneficieze de protecţie în temeiul dreptului de autor.

Un format de emisiune poate fi protejat doar în măsura în care efortul creator necesar întocmirii sale este unul substanţial şi are o expresie care să dea valoare originalităţii operei.

Astfel, câtă vreme instanţa de apel a reţinut că formatul emisiunii tv ce aparţine reclamantei reflectă efortul creator, amprenta personalităţii autorului ei, prezentând suficiente detalii şi relevând suficiente opţiuni care să îi confere un caracter individual apt de a-l distinge de alte formate de televiziune, chiar similare şi a ajuns la concluzia că aceasta reprezintă o operă de creaţie intelectuală originală care beneficiază de protecţie juridică, nu se poate invoca o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi ale art. 9 din Legea nr. 8/1996.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 602 din 5 martie 2024

Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 21.12.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că reclamanta este titularul drepturilor de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”; să se constate încălcarea de către societatea B. SA a drepturilor de autor prin difuzarea în Romania, în mod neautorizat, a emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine”, emisiune care are la bază formatul de televiziune „Love is calling”; obligarea pârâtei să înceteze de îndată difuzarea emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine”, emisiune care foloseşte formatul de televiziune „Love is calling”; să se dispună publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtei, în două publicaţii de circulaţie naţională, a hotărârii judecătoreşti; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. 2, art. 7, art. 12 şi art. 188 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 417 din data de 26.05.2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă

a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1356 din data de 22.09.2020, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 417/2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, formulată de pârâta B. SA, în contradictoriu cu reclamanta A. şi a dispus completarea sentinţei civile în sensul că a admis cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 13.988,04 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 417/2020, a declarat apel reclamanta A.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1656A din data de 10.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 417/2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. SA, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că: a fost admisă cererea, s-a constatat că reclamanta este titulara drepturilor de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”, s-a constatat încălcarea de către pârâta B. SA a drepturilor de autor prin difuzarea neautorizată a emisiunii „Te vreau lângă mine”, a fost obligată pârâta să nu mai difuzeze emisiunea „Te vreau lângă mine” realizată pe baza formatului „Love is calling” şi s-a dispus publicarea în două publicații de circulație națională, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii judecătorești definitive; au fost menţinute în rest dispozițiile sentinței apelate.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1656A/2022, pârâta B. SA a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 496 alin. 1 şi 2 şi art. 497 C.proc.civ., admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii recurate, în privinţa capetelor pentru care a fost admisă cererea de chemare în judecată, şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, urmând ca aceasta din urmă să respingă cererea de apel ca neîntemeiată şi să menţină în tot, ca temeinică şi legală, sentinţa civilă nr. 417/2020 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă. De asemenea, a solicitat menţinerea dispoziţiilor hotărârii atacate în ceea ce priveşte menţinerea în rest a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 417/2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat drept motive de casare cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 480 alin. 3 C.proc.civ..

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că prima instanţă a soluţionat capetele 2, 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată fără a intra în judecata fondului. Or, potrivit art. 480 alin. 3 C.proc.civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea şi va rejudeca procesul, evocând fondul.

Cu toate acestea, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 480 alin. 2 C.proc.civ. şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea, deşi ar fi trebuit să facă aplicarea art. 480 alin. 3 C.proc.civ. şi să anuleze hotărârea atacată, judecând procesul prin evocarea fondului.

Or, prin încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ. i s-a adus recurentei-pârâte o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei atacate, având în vedere că a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie şi implicit dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.proc.civ., precum şi dreptul la exercitarea drepturilor procesuale în mod egal şi fără discriminări potrivit art. 8 C.proc.civ..

Tot subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. este şi critica

vizând încălcarea prevederilor art. 425 alin. 1 lit. a) şi lit. b) rap. la art. 233 alin. 1 lit. h) C.proc.civ..

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă a învederat că, deşi s-a administrat proba cu interogatoriul părţilor, instanţa de apel nu a făcut nicio menţiune în decizia recurată, deşi potrivit art. 425 alin. 1 lit. a) rap. la art. 233 alin. 1 lit. h) C.proc.civ. era obligată ca în partea introductivă a hotărârii să menţioneze probele administrate. Prin nemenţionarea acestei probe, care nici nu a fost luată în considerare în motivarea hotărârii, instanţa de apel a produs pârâtei un prejudiciu constând în stabilirea greşită a situaţiei de fapt, prejudiciu care nu poate fi înlăturat decât prin anularea deciziei pronunţate, fiind încălcat dreptul la apărare al părţii prevăzut de art. 13 alin. 3 C.proc.civ..

S-a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 264 alin. 1 C.proc.civ., care o obligă să examineze toate probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

Totodată, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 255 alin. 2 C.proc.civ., atunci când a concluzionat că pârâta nu ar fi contestat afirmaţiile reclamantei referitoare la faptul că C. din Turcia este societatea mamă a pârâtei şi ar fi beneficiat de o licenţă de la reclamantă, precum şi că ar fi fost, prin urmare, în temă asupra titularului de drepturi.

La întrebarea nr. 5 din interogatoriul ce i-a fost administrat, recurenta-pârâtă a răspuns că nu cunoaşte dacă grupul C. din Turcia comercializează emisiunea „Love is calling”, precum şi că nu este nicio legătură între grupul C. din Turcia şi pârâtă.

Or, concluzia instanţei de apel contrazice afirmaţiile pârâtei din răspunsul la interogatoriu, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 255 alin. 2 C.proc.civ., încălcându-se, în consecinţă, principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C.proc.civ. şi al dreptului la apărare prevăzut de art. 13 C.proc.civ..

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază admiterea capetelor 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată.

Din analiza considerentelor deciziei atacate se poate observa că instanţa a omis să motiveze în fapt şi în drept soluţia adoptată în privinţa capetelor 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ.. Întreaga argumentaţie logico-juridică ce stă la baza motivării instanţei are în vedere doar primele două capete din cererea de chemare în judecată, fără să existe o argumentaţie cu privire la motivele de fapt şi de drept pentru care a fost admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a nu mai difuza emisiunea „Te vreau lângă mine” şi de a publica hotărârea judecătorească definitivă în două publicaţii de circulaţie naţională.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că hotărârea nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază admiterea capetelor 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată. Astfel, pe lângă faptul că nu a luat în considerare toate probele administrate în cauză, instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la o parte importantă din argumentele aduse de pârâtă în combaterea apelului şi a cererii de chemare în judecată. Prin urmare, hotărârea atacată este nemotivată.

Neluând în considerare răspunsul pârâtei la interogatoriu, instanţa de apel a concluzionat că aceasta ar fi cunoscut titularul dreptului asupra formatului emisiunii în discuţie.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a analizat deloc argumentele pârâtei cu privire la faptul că există mai multe idei care propun ca temă întâlnirile dintre persoane care nu se cunosc şi care îşi doresc o relaţie, această idee fiind utilizată pentru multe emisiuni de divertisment. Prin urmare nu poate fi susţinută ideea originalităţii acestui format de emisiune, ca expresie a personalităţii autorului.

Instanţa de apel a preluat doar argumentele reclamantei cu privire la pretinsele asemănări dintre emisiunile difuzate pe baza formatului acesteia şi emisiunile difuzate de pârâtă, dar fără a fi combătute argumentele pârâtei expuse prin întâmpinare cu privire la deosebirile dintre emisiunea sa, „Te vreau lângă mine”, şi emisiunea reclamatei, „Love is calling”.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că la data de 25.05.2022 a depus la dosar note de şedinţă prin care a adus mai multe argumente cu privire la lipsa de originalitate a formatului emisiunii reclamantei, precum şi cu privire la existenţa unor deosebiri importante dintre emisiunile reclamantei şi emisiunile sale, însă instanţa de apel nu s-a pronunţat deloc cu privire la aceste susţineri şi nici cu privire la cele două materiale video are i-au fost încuviinţate pârâtei şi care au fost depuse la dosar. Prin urmare, hotărârea este nemotivată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 şi a încălcat prevederile art. 9 lit. a) şi art. 65 şi art. 66 din Legea nr. 8/1996.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că formatul de televiziune nu trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 65 din Legea nr. 8/1996, care defineşte opera audiovizuală ca fiind opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete.

Această interpretare a instanţei de apel este greşită, aceasta reţinând că apropierea de tipologia operei audiovizuale este evidentă. Or, în enumerarea statuată de art. 7 lit. e) din Legea nr. 8/1996 se regăsesc şi orice opere audiovizuale şi însăşi instanţa de apel a considerat că formatul de emisiune se încadrează în tipologia unor astfel de opere audiovizuale.

A mai apreciat recurenta-pârâtă că atâta timp cât instanţa a analizat emisiunile difuzate de ambele părţi, este evident că în cadrul analizei efectuate a avut în vedere opere audiovizuale, adică opere constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete, iar nu altfel de opere de creaţie intelectuală. Recurenta-pârâtă nu a avut în vedere formatul de televiziune al intimatei-reclamante, pe care nici măcar nu-l cunoştea, şi nici nu a realizat emisiunea „Te vreau lângă mine” pe baza unui anumit format de emisiune prestabilit, iar acest lucru poate fi observat şi din numeroasele emisiuni difuzate, unele dintre acestea fiind foarte diferite, astfel cum rezultă şi din materialele video depuse la dosar (TVLM_P1 şi TVLM_P2). Prin urmare, instanţa nu avea cum să compare formatul de emisiune al reclamantei cu emisiunile pârâtei, care reprezentau opere audiovizuale ce nu respectau un format tip.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că similarităţile constatate de instanţa de apel între emisiunile în discuţie sunt inerente oricărei emisiuni care are ca temă generală întâlniri dintre două persoane care doresc să-şi găsească perechea. Astfel de similarităţi se vor întâlni şi în cazul oricăror alte emisiuni care au ca temă întâlniri dintre două persoane care doresc să-şi găsească perechea.

Aceasta deoarece tema emisiunilor difuzate de recurentă are în vedere o idee generală, care generează implicit anumite particularităţi în ceea ce priveşte emisiunile difuzate cu o astfel de temă, la fel cum emisiunile care au ca temă gătitul vor avea similarităţi care decurg dintr-o astfel de temă.

Tocmai de aceea art. 9 din Legea nr. 8/1996 prevede că nu pot beneficia de protecţia legală a drepturilor de autor ideile sau conceptele.

În ceea ce priveşte originalitatea formatului de emisiune al intimatei-reclamante, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 7 din Legea nr. 8/1996, deoarece originalitatea formatului de emisiune a fost analizat doar prin raportare la anumite caracteristici ale acestui format, fără ca instanţa să aibă în vedere că orice emisiune de acest gen prezintă caracteristicile enumerate în considerentele hotărârii judecătoreşti. Instanţa teoretizează foarte mult pe definiţia originalităţii la modul general, abstract, dar fără ca noţiunile utilizate să fie aplicate în concret în cazul formatului de emisiune al intimatei-reclamante (pagina 9 din hotărâre). Astfel, instanţa a concluzionat că formatul de emisiune prezintă suficiente elemente individuale care conturează o concepţie de ansamblu coerentă care permit ca această creaţie să fie distinsă prin caracteristicile sale de alte emisiuni cu aceeaşi temă generală, dar cu toate acestea instanţa de apel nu explică totuşi care ar fi aceste elemente individuale de diferenţiere. Prezentarea emisiunii din considerentele hotărârii este preluată în general de instanţă din prezentarea făcută de apelanta-reclamantă, dar fără a fi combătute şi argumentele prezentate de pârâtă în întâmpinare şi în notele de şedinţă din 25.05.2022, prin care au fost combătute susţinerile apelantei-reclamante.

Or, procedând astfel, instanţa a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 7 din Legea nr.

8/1996 şi a încălcat totodată prevederile art. 65 şi art. 9 din acelaşi act normativ.

Totodată, instanţa nu a avut în vedere că majoritatea elementelor individuale pe care le-a scos în evidenţă sunt specifice oricărei emisiuni care are tema ce face obiectul respectivului format de emisiune, prin urmare elementele individuale scoase în evidenţă ar fi trebuit raportate şi la acele elemente comune, inerente oricărei emisiuni care are această temă.

În sprijinul celor menţionate anterior cu privire la încălcarea, respectiv aplicarea greşită a prevederilor legale mai sus arătate, recurenta-pârâtă a indicat decizia civilă nr. 82A/2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi decizia civilă nr. 340/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru toate motivele expuse, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel nu a reuşit să aducă argumente din care să rezulte că formatul de emisiune nu ar reprezenta o operă audiovizuală conform art. 65 din Legea nr. 8/1996 şi nici argumente în susţinerea ideii de originalitate a formatului de emisiune, mai ales că nu au fost combătute argumentele contrare ale pârâtei expuse în fond şi în apel. Astfel, raţionamentul logico-juridic din hotărârea atacată are la bază încălcarea sau aplicarea greşită a unor prevederi legale, concluziile instanţei fiind în contradicţie evidentă cu prevederile legale menţionate.

Altfel spus, din considerentele hotărârii atacate nu rezultă: motivele pentru care formatul de emisiune al intimatei-reclamante nu ar reprezenta o operă audiovizuală, operă care ar trebui să îndeplinească cerinţele art. 65 din Legea nr. 8/1996, fiind încălcate astfel prevederile acestui text de lege; de ce în aceste condiţii acest format de emisiune reprezintă totuşi un alt tip de operă în sensul art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, acest text de lege fiind greşit aplicat; că formatul de emisiune al intimatei-reclamante nu este asimilat unei idei sau concepţii, care nu beneficiază de protecţie legală, conform art. 9 din Legea nr. 8/1996, care este încălcat prin hotărârea atacată; instanţa nu a reuşit să explice motivat, prin înlăturarea argumentelor pârâtei, caracterul de originalitate al presupusei opere în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, care este esenţial pentru protecţia legală a operei.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a solicitat, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8, art. 496 alin. 1 şi 2 şi art. 497 C.proc.civ., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate în privinţa capetelor pentru care a fost admisă cererea de chemare în judecată şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată, urmând ca instanţa de apel să respingă cererea de apel ca neîntemeiată şi să menţină în tot, ca temeinică şi legală, sentinţa civilă nr. 417/2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă; de asemenea, a solicitat menţinerea dispoziţiilor hotărârii atacate în ceea ce priveşte menţinerea în rest a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 417/2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă; obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă SC A. nu a depus întâmpinare.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5, pct.6 şi pct.8 C.proc.civ.

Recurenta-pârâtă critică decizia recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. cu argumentul că instanţa de apel a încălcat prevederile art.480 alin.3 C.proc.civ., precum şi ale art.425 alin.1 lit.a) şi lit.8 b) raportat la art. 233 alin. 1 lit. h) C.proc.civ..

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei recurate cu argumentul că instanţa de apel trebuia să anuleze hotărârea primei instanţe şi să trimită cauza spre rejudecare, întrucât aceasta din urmă, deşi a respins în tot acţiunea, examinând pe fond doar primul capăt de cerere prin care s-a solicitat să se constate că reclamanta este titulara drepturilor de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”, a respins şi celelalte capete de cerere, drept consecinţă a respingerii primului petit, fără a proceda la judecarea pe fond a acestora.

Apreciind asupra acestei critici, Înalta Curte constată următoarele:

Prima instanţă a statuat, în esenţă, că nu se poate reţine calitatea de operă a formatului propus de reclamantă, că formatul de emisiune ar putea fi protejat prin drept de autor doar în măsura în care efortul creator necesar întocmirii sale ar fi unul substanţial şi ar avea o expresie care să dea valoare originalităţii operei, precum şi că ideea sau conceptul unei emisiuni de televiziune nu pot constitui obiect al dreptului de autor, chiar dacă are o temă de interes general.

Soluţionând apelul, instanţa de apel, în condiţiile art. 480 alin. 2 C.proc.civ., a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta este titulara drepturilor de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”, a constatat încălcarea de către pârâtă a drepturilor de autor prin difuzarea neautorizată a emisiunii „Te vreau lângă mine” şi a obligat-o să nu o mai difuzeze, dispunând, totodată, publicarea hotărârii judecătoreşti definitive în două publicaţii de circulaţie naţională, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că formatul emisiunii tv este o operă de creaţie intelectuală originală, în sensul legii, iar formatul emisiunii pârâtei preia majoritatea elementelor individuale care conturează opera protejată, astfel încât a reţinut încălcarea dreptului de autor asupra operei protejate şi ilicitul reproducerii elementelor esenţiale ale formatului tv, precum şi faptul că aproprierea ilicită a detaliilor protejate semnifică o reproducere neautorizată.

Faţă de această soluţie, recurenta-pârâtă a apreciat că se impunea a se face aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ., în sensul de a se anula hotărârea primei instanţe şi a se trimite cauza spre rejudecare, întrucât prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului capetelor 2, 3 şi 4 de cerere.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. 2 C.proc.civ., în ipoteza admiterii apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.

Anularea hotărârii primei instanţe, după admiterea apelului, intervine în ipotezele descrise de art. 480 alin. 3-6 C.proc.civ..

Potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ. „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”

Acest text de lege stabileşte regula – evocarea fondului în apel – după anularea hotărârii, dar reglementează şi excepţia, respectiv solicitarea expresă de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe formulată de către cel puţin una din părţile din proces.

Deci, din dispoziţiile legale anterior evocate rezultă că soluţia anulării hotărârii instanţei de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 480 alin. 3 C.proc.civ., respectiv dacă instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

În speţa pendinte, suntem în prezenţa unei cereri introductive de instanţă care cuprinde mai multe capete de cerere: să se constate că reclamanta este titularul dreptului de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”); să se constate încălcarea de către pârâtă a drepturilor de autor prin difuzarea în Romania, în mod neautorizat, a emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine”, emisiune care are la bază formatul de televiziune „Love is calling”; obligarea pârâtei să înceteze de îndată difuzarea emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine”, emisiune care foloseşte formatul de televiziune „Love is calling”; să se dispună publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtei, în două publicaţii de circulaţie naţională, a hotărârii judecătoreşti.

Instanţa de fond a procedat la judecarea pe fond a primului capăt de cerere (să se constate că reclamanta este titularul dreptului de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”), concluzionând că formatul emisiunii nu poate forma obiect al dreptului de autor şi a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Rezolvarea celorlalte capete de cerere depindea de soluţia dată primului petit, aspect ce le atribuia caracter accesoriu, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 30 alin 4 C.proc.civ., potrivit cărora cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.

Or, având în vedere că petitele 2-4 ale cererii deduse judecăţii se află într-un raport de accesorialitate faţă de primul petit, rezolvarea lor depinzând de soluţia dată capătului principal de cerere, capăt ce a fost respins, nu se poate afirma că prima instanţă nu a cercetat pe fond aceste petite, cererea dedusă judecăţii fiind în mod complet respinsă.

Prin urmare, întrucât prima instanţă a judecat pe fond pricina, respingând în tot acţiunea, nu se impunea anularea hotărârii pronunţate de aceasta de către instanţa de apel, cum în mod eronat pretinde recurenta-pârâtă.

În ce priveşte soluţia de excepţie reglementată de art. 480 alin. 3 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că, după admiterea apelului şi anularea hotărârii atacate, pentru a se putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare este necesar a fi întrunite cumulativ următoarele cerinţe: părţile să solicite în mod expres luarea acestei măsuri, adică trimiterea spre rejudecare primei instanţe, iar solicitarea să fie făcută prin actele de procedură indicate limitativ de legiuitor, respectiv prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Or, din examinarea cererii de apel şi a întâmpinării formulate în faza procesuală anterioară, se observă că nici apelanta-reclamantă şi nici intimata-pârâtă nu şi-au exprimat această opţiune (solicitarea de trimiterea a pricinii spre rejudecare), astfel că era exclus ca instanţa de apel să trimită din oficiu cauza spre rejudecare.

Pe de altă parte, distincţia dintre schimbarea hotărârii şi anularea acesteia cu reţinerea pricinii pentru evocarea fondului cu privire la capetele accesorii de cerere este una pur formală şi nu constituie un motiv de nulitate expresă în sensul dispoziţiilor art. 176 C.proc.civ., ci o nulitate virtuală, aşa cum este stipulată de art. 175 din acelaşi cod, fiind astfel necesară invocarea şi dovedirea unei vătămări.

Însă, în conţinutul motivelor de recurs nu se identifică nicio vătămare suferită de recurenta-pârâtă, aceasta din urmă invocând doar încălcarea unor principii generale ale procesului civil, respectiv principiul dublului grad de jurisdicţie şi implicit dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.proc.civ., precum şi dreptul la exercitarea drepturilor procesuale în mod egal şi fără discriminări, potrivit art. 8 C.proc.civ..

Însăşi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 26 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 17 februarie 2016, a statuat că „15. (...) prin dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, criticate în prezenta cauză, legiuitorul dă prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, pe care, însă, nu îl elimină în totalitate, ci lasă la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilității, principiu fundamental al procesului civil, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.(...) 16. Așadar, Curtea reține că prin textul de lege criticat (...) nu se aduce atingere accesului liber la justiție, întrucât Constituția nu conține nicio dispoziție referitoare la numărul gradelor de jurisdicție, iar părțile își pot apăra drepturile și interesele în fața instanței de apel la fel cum ar fi putut să o facă și în situația în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Mai mult, textul dă posibilitatea părții care manifestă un interes să solicite dispunerea trimiterii cauzei spre judecare primei instanțe, beneficiind în acest mod de un dublu grad de jurisdicție. Textul legal criticat reprezintă o garanție a aplicării art. 21 din Constituție astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, și prin prisma art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecății prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanțe.(...)”

Prin urmare, constatând că prima instanţa a procedat la o dezlegare pe fond a cauzei deduse judecăţii, respingând în tot acţiunea, precum şi că niciuna dintre părţi nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 480 alin. 3 C.proc.civ..

Tot subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. sunt şi criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit. a) şi b) rap. la art. 233 alin. 1 lit. h) C.proc.civ., prin care recurenta-pârâtă a susţinut că, deşi a fost administrată în cauză proba cu interogatoriul părţilor, probă încuviinţată de instanţa de fond, instanţa de apel nu a făcut nicio menţiune în decizia atacată cu privire la aceasta, deşi era obligată ca în partea introductivă a hotărârii să menţioneze probele administrate, conform art. 425 alin. 1 lit. a) C.proc.civ. rap. la art. 233 alin. 1 lit. h) din acelaşi cod. Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâta nu ar fi contestat susţinerea apelantei-reclamante cu privire la faptul că pârâta este subordonată societăţii de televiziune C. din Turcia, care ar fi beneficiat de o licenţă de la reclamantă, iar grupul de societăţi C. ar fi cunoscut titularul drepturilor de autor asupra formatului emisiunii în discuţie, făcând, astfel, o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 255 alin. 2 C.proc.civ..

Or, se susţine, prin nemenţionarea şi neluarea în considerare a probei cu interogatoriul părţilor în motivarea hotărârii, i s-a produs pârâtei un prejudiciu constând în stabilirea greşită a situaţiei de fapt, prejudiciu care nu poate fi înlăturat decât prin anularea deciziei recurate.

De asemenea, a susţinut şi faptul că au fost încălcate şi prevederile art. 264 alin. 1 C.proc.civ., care obligă instanţa să examineze toate probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

Procedând la analizarea acestor critici, Înalta Curte reţine, în prealabil, că dispoziţiile art. 425 C.proc.civ. consacră în mod expres structura hotărârii judecătoreşti: partea introductivă (practicaua), considerentele şi dispozitivul şi reprezintă dreptul comun în ce priveşte conţinutul acesteia.

Astfel, potrivit art. 425 alin. 1 lit. a) şi b) C.proc.civ., ce se pretinde a fi fost încălcat de instanţa de apel, „(1) Hotărârea va cuprinde: a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere; b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.”

Textul lit. a) de la alin. 1 al art. 425 C.proc.civ. face trimitere la dispoziţiile art. 233 alin. 1 şi 2 C.proc.civ., care reglementează conţinutul încheierii de şedinţă.

Deşi aceste dispoziţii fac trimitere la toate menţiunile prevăzute de art. 233 alin. 1 şi 2 C.proc.civ., în partea introductivă a hotărârii nu vor fi cuprinse decât o parte dintre menţiunile prevăzute la art. 233 alin. 1 C.proc.civ., deoarece practicaua trebuie să cuprindă tot ceea ce s-a petrecut în faţa instanţei la respectivul termen de înfăţişare.

Dacă însă instanţa a dispus amânarea pronunţării, cum este cazul în speţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde cele arătate la art. 425 alin. 1 lit. a) teza a II-a C.proc.civ., precum şi menţiunea că restul elementelor impuse de această normă sunt arătate în încheiere, încheiere ce va

face parte integrantă din hotărâre.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte observă că probele, în faza procesuală a apelului, au fost discutate şi încuviinţate la termenul de judecată din data de 30.09.2021, fiind consemnate în încheierea de la acea dată.

Astfel, în apel, apelanta-reclamantă a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, planşe foto-video şi opinia unor specialişti cu privire la măsura în care creaţia în discuţie este de natură să îmbrace forma unui produs de televiziune purtător de drepturi de autor, iar intimata-pârâtă a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile anexate întâmpinării.

Apreciind asupra probatoriului solicitat de părţi, instanţa de apel a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, considerând că aceasta este utilă, pertinentă şi concludentă soluţionării cauzei şi a constatat-o ca fiind deja administrată, a încuviinţat pentru apelanta-reclamantă proba cu planşele foto-video şi a respins ca neutilă cauzei administrarea probei cu expertiza, având în vedere că se solicita, în esenţă, lămurirea unei probleme de drept.

Proba cu interogatoriul părţilor, aşa cum a susţinut şi recurenta-pârâtă prin motivele de recurs, a fost încuviinţată şi administrată de către instanţa de fond, fiind consemnată în încheierea de şedinţă din 22.10.2019.

Prin urmare, instanţa de apel nu avea obligaţia consemnării probei cu interogatoriul părţilor în partea introductivă a hotărârii recurate, astfel cum în mod greşit susţine recurenta-pârâtă, pe de o parte, pentru că această probă a fost solicitată în faţa instanţei de fond, iar nu în faţa instanţei de apel, iar pe de altă parte pentru că în faza procesuală a apelului probele s-au discutat la un termen anterior celui la care instanţa a reţinut pricina spre soluţionare şi nu s-a dispus readministrarea acestei probe.

De asemenea, contrar susţinerii recurentei-pârâte, nu se impunea reluarea probelor în cuprinsul practicalei hotărârii recurate, aceasta din urmă conţinând, aşa cum s-a arătat mai sus, doar consemnări cu privire la evoluţia procesului de la respectivul termen de judecată.

Nu poate fi primită nici aserţiunea recurentei-pârâte, în sensul că în decizia atacată nu s-a menţionat şi nici nu s-a analizat proba cu interogatoriul părţilor, referitor la faptul că instanţa de apel a reţinut că societatea pârâtă este subordonată societăţii de televiziune C. din Turcia care ar fi beneficiat de o licenţă de la intimata-reclamantă asupra formatului de emisiune, astfel că grupul C. era în temă cu privire la titularul de drepturi asupra acestui format.

Astfel, Înalta Curte observă că din ansamblul considerentelor hotărârii recurate nu rezultă că acest aspect (faptul că societatea pârâtă este subordonată societăţii de televiziune C. din Turcia) este hotărâtor în dezlegarea dată pricinii, iar în construcţia logico-juridică a instanţei de apel buna sau reaua-credinţă a părţilor nu a jucat absolut niciun rol.

Deci, apare ca lipsit de relevanţă aspectul cunoaşterii sau nu a existenţei drepturilor reclamantei cu privire la formatul emisiunii în litigiu de către societatea de televiziune C. din Turcia. Acest argument este un argument adiacent al instanţei de apel, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte în sensul că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 255 alin. 2 C.proc.civ..

Pe de altă parte, dacă instanţa de apel nu a considerat o anumită probă ca fiind relevantă pentru cauză, absenţa respectivei probe din argumentare nu echivalează cu nemotivarea ori cu încălcarea dreptului la apărare.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. 1 C.proc.civ. referitor la neanalizarea probei cu interogatoriul părţilor, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, această probă nu a fost readministrată în apel.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte consideră că în speţă nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..

Nefondat este şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., în cadrul căruia recurenta-pârâtă a susţinut, printr-o primă critică, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază admiterea capetelor 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată (obligarea pârâtei să înceteze de îndată difuzarea emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine” şi publicarea în presă, pe cheltuiala sa, în două publicaţii de circulaţie naţională, a hotărârii judecătoreşti definitive), iar printr-o altă critică că nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază admiterea capetelor 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată, cu referire la faptul că apărările sale privitoare la absenţa legăturii cu societatea de televiziune C. din Turcia şi cu privire la absenţa identităţii dintre cele două formate de emisiune nu au fost motivate de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte critica privind nemotivarea capetelor 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că nu erau necesare alte argumente cu privire la aceste petite, în absenţa unor apărări relevante ale pârâtei sub acest aspect, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că este vorba despre modul de reparare a prejudiciului, iar aceste măsuri (obligarea la încetarea difuzării emisiunii şi publicarea hotărârii) sunt considerate de către legiuitor drept o formă de reparare a vătămării suferite de titularul dreptului subiectiv încălcat prin fapta recurentei-pârâte (difuzarea neautorizată a emisiunii „Te vreau lângă mine”, emisiune realizată pe baza formatului „Love is calling”); respectivele modalităţi de reparaţie au fost considerate de instanţa de apel ca fiind adecvate, iar pertinenţa lor nu a fost contestată.

Chestiunea referitoare la absenţa legăturii recurentei-pârâte cu societatea de televiziune C. din Turcia, aşa cum s-a arătat supra, în analiza motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., nu are relevanţă în cauză pentru considerentele deja expuse şi care nu vor mai fi reluate.

Nu poate fi primită nici susţinerea că instanţa de apel nu s-a pronunţat deloc cu privire la apărările pârâtei referitoare la absenţa identităţii dintre cele două formate de emisiune şi nici cu privire la cele două materiale video pe care aceasta le-a depus la dosar.

Se reţine, în prealabil, că în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., hotărârea va cuprinde, între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, se apreciază că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Or, examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte observă că instanţa de apel şi-a expus argumentele raţionamentului juridic grefat pe situaţia de fapt reţinută. Astfel, referindu-se la probele administrate în cauză (compararea celor două formate de emisiuni tv), instanţa a ilustrat raţionamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat că în speţă „formatul emisiunii tv ce aparține apelantei-reclamante prezintă suficiente elemente individuale, care conturează o concepție de ansamblu coerentă și cu elemente estetice și artistice, destinate a satisface gustul publicului specific unei astfel de emisiuni cu tentă romantică (muzică, flori, dans, lacrimi, simpatie, suspans, despărțiri, eventual dragoste, public care participă și suspină etc.), fiind vorba în drept despre o operă de creație intelectuală originală, ce poate fi distinsă prin caracteristicile sale de alte emisiuni care reflectă aceeași idee generală (art. 7 alin.1 din lege). În această privință, s-a arătat deja că nu este relevantă în drept susținerea intimatei, în sensul că formatul tv nu se încadrează întocmai în tiparul operelor enumerate de textul evocat, enumerarea nefiind nimic altceva decât exemplificativă. Totuși, apropierea de tipologia operei audiovizuale este evidentă.”

De asemenea, a constatat că „majoritatea elementelor individuale care conturează opera protejată sunt preluate mai mult sau mai puțin servil – cu modificări minimale și în tot cazul nesemnificative – în formatul emisiunii intimatei-pârâte, fiind cazul a se reține încălcarea dreptului de autor asupra operei protejate și ilicitul reproducerii elementelor esențiale ale formatului tv.”

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se constată că aspectele pretins nemotivate sunt cuprinse cel puţin implicit în argumentarea instanţei.

Mai mult, cum s-a subliniat mai sus, judecătorul nu este ţinut să răspundă exhaustiv şi punctual tuturor susţinerilor faptice ale părţii, nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți faptelor și textelor legale pe care și-au întemeiat cererile, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea și aplicarea art. 6 paragraful 1 din Convenție. Astfel, acordând o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a reținut totuși în mod constant faptul că art. 6 paragraful 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu le poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (Hotărârea Ruiz Torija c. Spaniei)

Aceleaşi aspecte au fost reţinute şi în hotărârea pronunţată la 21 iulie 2009 în cauza Luka împotriva României (cererea nr. 34197/02), Curtea Europeană a Drepturilor Omului evidenţiind că art. 6 implică faptul că deciziile instanţelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părţile au fost ascultate şi să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiţiei, atribuind instanţei obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor, fără ca această obligaţie să fie înţeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument.

Exigenţa procesului echitabil, potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, este îndeplinită şi în cazul unei motivări a soluţiei pe scurt, concentrate, din care să rezulte însă că au fost efectiv examinate problemele esenţiale ridicate de părţi.

În prezenta cauză, nu poate fi reţinută o nerespectare a întinderii obligaţiei de motivare, ci, dimpotrivă, motivarea instanţei de apel răspunde exigenţelor legale impuse de art. 6 CEDO, iar faptul că instanţa de apel nu a analizat fiecare argument prezentat de pârâtă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Aşadar, nu se poate reţine că hotărârea recurată este nemotivată, pentru a fi sancţionabilă conform art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., nefiind astfel incident în speţă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ..

Recurenta-pârâtă mai critică decizia instanţei de apel şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., respectiv că au fost aplicate greşit prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, precum şi că au fost încălcate prevederile art. 9 lit. a) şi art. 65 şi 66 din acelaşi act normativ.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a argumentat faptul că formatul de emisiune al intimatei-reclamante nu ar reprezenta o operă audiovizuală conform art. 65 din Legea nr. 8/1996, precum şi că instanţa nu a adus argumente în susţinerea ideii de originalitate a acestui format, prin înlăturarea argumentelor pârâtei expuse în fond şi în apel.

De asemenea, a susţinut că din considerentele hotărârii recurate nu rezultă de ce formatul în discuţie reprezintă totuşi un alt tip de operă în sensul art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 şi nici faptul că acesta nu este asimilat unei idei sau concepţii care nu beneficiază de protecţie legală conform art. 9 din Legea nr. 8/1996.

Acest motiv de recurs vizează, în esenţă, problema de drept cu privire la protecţia juridică recunoscută formatului emisiunii TV.

Cu privire la această chestiune, prima instanţă a concluzionat că formatul emisiunii ce aparţine reclamantei nu poate fi considerat operă, deoarece ideea acestui plan de emisiune este departe de a fi expresia personalităţii autorului şi nu se poate reţine nici că ideea de a compila pe o anumită temă echivalează cu un act creator suficient de semnificativ pentru a da valoare de operă acestui format.

Pe de altă parte, instanţa de apel, schimbând în parte hotărârea primei instanţe, a reţinut că acest format este o operă de creaţie intelectuală originală, în sensul legii, ce poate fi distinsă prin caracteristicile sale de alte emisiuni care reflectă aceeaşi idee generală (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996), apropierea de tipologia operei audiovizuale fiind evidentă.

A mai reţinut instanţa de apel şi faptul că enumerarea din cuprinsul art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 este una exemplificativă, astfel că lipsa unei opere din această enumerare nu înseamnă că

aceasta nu are aptitudinea de a fi o operă de creaţie intelectuală protejată.

Criticile recurentei-pârâte pe acest aspect sunt nefondate, Înalta Curte apreciind că soluţia pronunţată de instanţa de apel este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind astfel întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., astfel cum se va arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe „(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial. (2) Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată”.

Dispoziţiile art. 7 din acelaşi act normativ conturează obiectul dreptului de autor, stabilind că acesta este constituit din operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, enumerând exemplificativ operele originale de creație intelectuală care se bucură de protecția legală.

Pentru identificarea criteriilor de analiză a existenţei unei opere protejate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-683/17, hotărârea din 12 septembrie 2019, Cofemel vs G-Star Raw CV, următoarele: „29. Noțiunea de „operă” avută în vedere de ansamblul acestor dispoziții constituie, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții, o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată și aplicată în mod uniform și care presupune întrunirea a două elemente cumulative. Pe de o parte, această noțiune presupune existența unui obiect original, în sensul în care acesta reprezintă o creație intelectuală proprie autorului său. Pe de altă parte, calificarea drept operă este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Infopaq International, C 5/08, EU:C:2009:465, punctele 37 și 39, precum și Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C 310/17, EU:C:2018:899, punctele 33 și 35-37, precum și jurisprudența citată).

30 În ceea ce privește primul dintre aceste elemente, rezultă dintr-o jurisprudență constantă a Curții că, pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, este necesar și în același timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C 145/10, EU:C:2011:798, punctele 88, 89 și 94, precum și Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C 161/17, EU:C:2018:634, punctul 14).

31. În schimb, atunci când realizarea unui obiect a fost determinată de considerații tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăți de creație, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o operă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2012, Football Dataco și alții, C 604/10, EU:C:2012:115, punctul 39 și jurisprudența citată).

32. În ceea ce privește cel de al doilea element evocat la punctul 29 din prezenta hotărâre, Curtea a precizat că noțiunea de „operă” avută în vedere de Directiva 2001/29 presupune în mod necesar existența unui obiect identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C 310/17, EU:C:2018:899, punctul 40). (...)

35. Atunci când un obiect prezintă caracteristicile amintite în cuprinsul punctelor 30 și 32 din prezenta hotărâre și constituie, prin urmare, o operă, el trebuie, în această calitate, să beneficieze de o protecție în temeiul dreptului de autor, în conformitate cu Directiva 2001/29, având în vedere că întinderea acestei protecții nu depinde de gradul de libertate de creație de care a dispus autorul său și că ea nu este, așadar, inferioară celei de care beneficiază orice operă care intră sub incidența directivei menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C 145/10,

EU:C:2011:798, punctele 97-99).”.

Rezultă, aşadar, din analiza dispoziţiilor legale în domeniu, precum şi din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că noţiunea de operă presupune întrunirea a două elemente cumulative (originalitatea operei - rezultat al activităţilor de creaţie intelectuală şi forma concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor), iar dacă acestea sunt îndeplinite, este vorba despre o „operă”, care, prin urmare, trebuie să beneficieze de protecţie în temeiul dreptului de autor.

În acest context, Înalta Curte apreciază, similar instanţei de apel, că dacă o operă nu este expres enumerată în art. 7 din Legea nr. 8/1996 nu înseamnă că nu are calitatea de operă, întrucât, pe de o parte, aşa cum s-a arătat supra, enumerarea din cuprinsul dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 8/1996 este una exemplificativă, astfel că nu trebuie interpretată ca fiind una limitativă, iar pe de altă parte, pentru a beneficia de protecţia juridică a dreptului de autor o operă trebuie să îndeplinească condiţia de a fi o creaţie intelectuală care să cuprindă amprenta personalităţii autorului său, condiţie care trebuie verificată de instanţă.

Astfel, formatul de emisiune în discuţie poate fi protejat doar în măsura în care efortul creator necesar întocmirii sale este unul substanţial şi are o expresie care să dea valoare originalităţii operei, întrucât calitatea de operă în sensul Legii nr. 8/1996 este dată de întrunirea condiţiei esenţiale a originalităţii formei de exprimare.

Prin originalitate se înţelege că opera poartă amprenta personalităţii autorului, originalitatea fiind definită într-un sens subiectiv, ca o manifestare a personalităţii autorului, iar la baza activităţii creatoare se află imaginaţia acestuia, modul în care ştie şi reuşeşte să îşi exprime gândurile, sentimentele, trăirile.

Originalitatea este sinonimă în acest domeniu cu creativitatea, aceasta din urmă fiind o chestiune de fapt a cărei existenţă se stabileşte de la caz la caz prin raportarea conţinutului fiecărei opere la conţinutul tuturor creaţiilor intelectuale din aceeaşi categorie realizate anterior sau concomitent.

Înalta Curte constată că, pentru identificarea criteriilor de analiză a existenţei unei opere protejate, instanţa de apel s-a raportat în mod corect la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar Hotărârea din cauza C-683/17 Cofemel, indicată în decizia atacată, este relevantă din acest punct de vedere, întrucât sintetizează criteriile respective, aşa cum acestea se desprind din jurisprudenţa constantă a Curţii.

Aşadar, din motivarea deciziei recurate, rezultă analiza celor două elemente ce trebuie întrunite în mod cumulativ pentru ca o creaţie să fie considerată originală în sensul Legii nr. 8/1996. Astfel, instanţa de apel, având în vedere aceste criterii de apreciere, a analizat materialul probator administrat în cauză şi a reţinut că formatul emisiunii tv ce aparţine intimatei-reclamante reflectă efortul creator, amprenta personalităţii autorului ei, prezentând suficiente detalii şi relevând suficiente opţiuni care să îi confere un caracter individual apt de a-l distinge de alte formate de televiziune, chiar similare. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că „formatul emisiunii tv ce aparţine apelantei-reclamante reprezintă o operă de creaţie intelectuală originală, ce poate fi distinsă prin caracteristicile sale de alte emisiuni care reflectă aceeaşi idee generală, întrucât prezintă suficiente elemente individuale care conturează o concepţie de ansamblu coerentă şi cu elemente estetice şi artistice, destinate a satisface gustul publicului specific unei astfel de emisiuni cu tentă romantică (muzică, flori, dans, lacrimi, simpatie, suspans, despărţiri, eventual dragoste, public care participă şi suspină etc).”

Chiar dacă în analiza făcută instanţa de apel a reţinut că există similarităţi între formatul de emisiune tv în discuţie şi opera audiovizuală, nu a statuat însă că acest format este o operă audiovizuală, ci că există o apropiere între opera în discuţie şi opera audiovizuală, astfel încât nu era ţinută să reţină îndeplinirea condiţiilor pentru acest tip concret de operă.

Prin urmare, câtă vreme instanţa de apel a examinat caracteristicile operei în litigiu şi a ajuns la concluzia că aceasta reprezintă o operă de creaţie intelectuală originală care formează obiect al dreptului de autor, recurenta-pârâtă nu poate invoca o pretinsă aplicare greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce priveşte critica referitoare la originalitatea formatului de emisiune ce aparţine intimatei-reclamante, Înalta Curte precizează că aprecierea cu privire la originalitate revine exclusiv instanţei de apel, originalitatea operei reprezentând o chestiune de fapt aflată la suverana apreciere a judecătorului.

Astfel, argumentele avute în vedere de instanţa de apel pentru a concluziona în privinţa caracterului original al operei se raportează la situația de fapt reținută de aceasta.

De aceea, modul în care instanţa de apel a analizat şi stabilit existenţa unei amprente creative a autorului operei reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii recurate, care nu este supusă controlului instanţei de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 C.proc.civ..

Or, recurenta-pârâtă a criticat aprecierea instanței de apel în privința constatării faptului că opera incorporează amprenta personală a autorului, apreciere care însă nu se sprijină pe interpretarea unei norme juridice, reprezentând o chestiune de fapt, cum s-a arătat mai sus.

În consecință, toate argumentele recurentei-pârâte cu privire la originalitate (că originalitatea formatului de emisiune a fost analizat doar prin raportare la anumite caracteristici ale acestui format, fără ca instanţa să aibă în vedere că orice emisiune de acest gen prezintă caracteristicile enumerate în considerentele hotărârii; că deşi a reţinut că formatul de emisiune în discuţie prezintă suficiente elemente individuale care permit ca acesta să fie distins de alte emisiuni cu aceeaşi temă generală, instanţa de apel nu a explicat care ar fi aceste elemente individuale de diferenţiere; că prezentarea emisiunii este preluată în general de instanţă din prezentarea făcută de apelanta-reclamantă, dar fără a fi combătute şi argumentele prezentate de pârâtă în întâmpinare şi în notele de şedinţă din 25 mai 2022; că instanţa de apel nu a avut în vedere că majoritatea elementelor individuale pe care le-a scos în evidenţă sunt specifice oricărei emisiuni cu aceeaşi temă) nu pot fi analizate, ele reprezentând critici de temeinicie, nu de nelegalitate.

Înalta Curte mai reţine şi faptul că obiectul dreptului de autor nu poate fi niciodată constituit din idei, ci de forma în care acestea sunt exteriorizate, iar obiectul protecţiei este reprezentat tocmai de creaţia intelectuală (rezultatul efortului creator). Ideile, teoriile, conceptele, ca mecanisme mentale, aparţin domeniului public şi constituie un factor esenţial al progresului societăţii, circulaţia acestora nefiind limitată sau condiţionată de lege.

Cum în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a reţinut că formatul de emisiune ce aparţine intimatei-reclamante este rezultatul efortului creator al autorului său, reţinând, astfel, că protecţia este acordată concretizării ideii generale, respectiv elementelor de formă care reflectă alegeri personale şi articulează un ansamblu cu specificitate şi originalitate, nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-pârâte în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 8/1996.

Faţă de considerentele mai sus expuse, reținând că niciuna dintre criticile aduse de recurenta-pârâtă deciziei atacate nu justifică casarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul.