Fire damage tort claim fails; owners as legal guardians liable for blaze spreading from their premises, late claim amendments rejected.

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Prejudiciu cauzat prin fapta lucrului. Calitatea de paznic juridic

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: pază juridică

pază materială

detenţie precară

C.civ., art. 1376, art. 1380

Întreaga construcţie juridică a răspunderii pentru lucruri reglementă în art. 1376 C.civ. are la bază noţiunea de "pază juridică", care revine în primul rând proprietarului şi, în subsidiar, celui care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta într-un interes propriu.

Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de incendiul declanşat într-un imobil revine proprietarului în virtutea calităţii sale de paznic juridic, neputând fi transferată asupra persoanei care îl ocupa, cu acordul său, în scopul realizării unor lucrări de amenajare. Acesta din urmă, exercitându-şi atribuţiile sub îndrumarea, supravegherea şi controlul proprietarului, poate fi considerat ca fiind doar un paznic material al bunului, neavând independenţa exercitării puterii de direcţie, folosinţă şi control, simpla ocupare şi folosinţă a imobilului nefiind de natură să justifice în persoana sa calitatea de paznic juridic. O eventuală angajare a răspunderii civile delictuale a paznicului material s-ar putea realiza numai în ipoteza uzurpării lucrului sau deţinerii acestuia împotriva voinţei adevăratului paznic juridic.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 881 din 27 martie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – Secţia I civilă, în data de 10.07.2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii C., D. şi E., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 205.183 lei, reprezentând prejudiciu material, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1376 şi urm., precum şi art. 1382 C.civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 279 din 15.03.2022, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E., obligând pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 128.618 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul provenit din incendiu, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

A obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în cuantum de 8600 lei, reprezentând onorariu de avocat şi onorarii de expert, respingând solicitarea pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile au declarat apel principal pârâţii D. şi E., ambii în nume personal şi în calitate de succesori (fiică şi fiu) ai defunctului C., şi apel incident reclamanţii A. şi B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 78 din 12.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă a anulat apelul incident declarat de reclamanţii A. şi B., ca netimbrat.

A admis apelul principal formulat de către pârâţii D. şi E., în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B. şi, în consecinţă, a schimbat în parte, sentinţa în sensul că a anulat încheierea de şedinţă din data de 16.05.2019, ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii formulării completării acţiunii invocată de pârâţi şi a constatat decăderea reclamanţilor din dreptul de a completa acţiunea.

A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 111.226 lei, reprezentând prejudiciu total, din care suma de 106.116 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu bun imobil şi suma de 5.110 lei, contravaloare prejudiciu bunuri mobile.

A compensat, în parte, cheltuielile de judecată şi, ca urmare, a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 3600 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat parţial şi onorarii experţi.

A menţinut în rest sentinţa apelată şi încheierea din 22 aprilie 2021.

A compensat în tot cheltuielile de judecată efectuate de către părţi în apel.

În baza art. 38 din OUG 80/2013 a stabilit că taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată era în cuantum 5.208,66 lei în sarcina de plată a reclamanţilor.

A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 2.823,5 lei, reprezentând parte din taxa judiciară de timbru.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 78/2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâţii D. şi E.

4.1. Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi, pe fond, modificarea în parte, în sensul respingerii apelului părţii adverse şi menţinerea sentinţei primei instanţe, în sensul obligării pârâţilor şi la plata cheltuielilor efectuate în dosarul de urmărire penală şi în cadrul dosarului de asigurare dovezi, cu menţiunea că recursul se referă şi la soluţia anulării încheierii de şedinţă din data de 16 mai 2019, recurenţii criticând soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii formulării cererii de majorare a câtimii despăgubirilor solicitate.

În dezvoltarea criticilor formulate cu privire la încheierea din 16 mai 2019, subsumate de recurenţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ., recurenţii au susţinut că încheierea este nelegală, întrucât instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit prevederile art. 204 alin. (1) şi (2), pct. 2 C.proc.civ., considerând în mod greşit că cererea formulată de aceştia este o cerere modificatoare a acţiunii, când de fapt aceasta era o cerere de majorare a câtimii pretenţiei.

În mod greşit, instanţa a înlăturat obligarea pârâţilor la plata sumei de 4300 lei, reprezentând cheltuieli efectuate la urmărirea penală şi cu ocazia asigurării de dovezi, sens în care recurenții au solicitat casarea încheierii din 16 mai 2019 şi modificarea deciziei recurate, în sensul de a i se acorda suma solicitată.

În ceea ce priveşte decizia atacată, cu referire la suma reţinută ca prejudiciu, recurenţii au invocat o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 1385 şi art. 1386 C.civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, stabilirea despăgubirilor trebuind a fi raportată la data producerii evenimentului, sumă care trebuie reactualizată.

Au mai susţinut recurenţii că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 249 C.proc.civ., deoarece au făcut dovada existenţei prejudiciului raportat la bunurile mobile, iar pârâţii au contestat valoarea acestora, recunoscând, implicit, faptul că respectivele bunuri au fost distruse.

În atare situaţie, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 264 C.proc.civ., neglijând evaluarea probelor directe în ceea ce priveşte prejudiciul.

Totodată, au susţinut că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere prevederile art. 363 C.proc.civ. privind puterea doveditoare a probelor obţinute în procedura asigurării de dovezi, conform art. 359 şi urm. C.proc.civ., întrucât hotărârea privind asigurarea de dovezi nu a fost atacată de pârâţi.

În continuare, recurenţii au solicitat ca, în condiţiile în care se va admite recursul şi se va respinge apelul părţilor adverse, instanţa de recurs să modifice decizia şi în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată acordate, inclusiv în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru şi să înlăture obligaţia acestora la plata taxei în cuantum de 5.208,66 lei.

În subsidiar, au solicitat sa se constate că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ. şi a ignorat dispoziţiile art. 363 alin. (3) din acelaşi cod.

Cu referire la această critică, recurenţii au arătat că art. 453 C.proc.civ. nu instituie o regulă pentru acordarea cheltuielilor de judecată atunci când se admite în parte cererea de chemare în judecată. Instanţa trebuia să ţină cont de faptul că erau cheltuieli necesare şi, în niciun caz, excedentare, astfel că puteau să le acorde în totalitate.

Totodată, au arătat că prevederile art. 363 alin. (3) C.proc.civ. făceau obligatorie acordarea cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia administrării probelor în cadrul procedurii asigurării de dovezi.

În această situaţie, recurenţii au susţinut că era necesar să li se acorde toate cheltuielile efectuate în acea procedură, fără nicio restrângere a cuantumului acestora.

4.2. Recursul declarat de recurenţii-pârâţi

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenţii au susţinut că recursul declarat nu vizează soluţia de admitere a apelului împotriva încheierii de şedinţă din 16 mai 2019, care le este favorabilă.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a omis să analizeze parte din motive de apel invocate de aceştia şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 478 alin. (2) C.proc.civ..

Sub acest aspect, au învederat că parte din susţinerile formulate prin cererea de apel (motivul de apel nr. IV.4.5) nu au fost analizate de instanţă, deşi au fost reţinute în practicaua hotărârii, referindu-se în mod expres la apărările recurenţilor formulate în legătură cu recunoaşterea expresă, făcută prin răspunsul la interogatoriu, în sensul că reclamanţii au primit de la vecini, cu titlu de ajutoare/donaţii, suma de 20.000, sumă ce ar fi trebuit scăzută din valoarea totală.

Recurenţii au susţinut că încheierea este nelegală, întrucât instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit prevederile art. 204 alin. (1) şi (2) pct. 2 C.proc.civ., considerând, în mod greşit că cererea formulată de aceştia este o cerere modificatoare a acţiunii, când de fapt aceasta era o cerere de majorare a câtimii pretenţiei prejudiciului suferit în urma incendiului.

Totodată, au învederat că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel nr. IV.4.6 subpunctul (ii), axat pe faptul că prima instanţă a ignorat împrejurarea că există un dubiu evident cu privire la calitatea de proprietari a reclamanţilor în ceea ce priveşte bunurile mobile pretins distruse în incendiu şi aflate în corpul de casă vechi în care locuia fiul reclamanţilor F., care s-a pretins el însuşi a fi proprietarul bunurilor şi care nu este parte în prezentul litigiu, dar şi că prima instanţă a ignorat că dubiul profită pârâţilor

Astfel, au considerat că prin omisiunea de a analiza şi soluţiona cele două motive de apel menţionate, instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, principiul legalităţii şi principiul dreptului la apărare, garantate de dispoziţiile art. 6, art. 7 şi art. 13 C.proc.civ..

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, cu ignorarea evidentă a actelor de procedură existente la dosarului cauzei şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C.proc.civ., că motivul de apel privitor la răspunderea pentru fapta proprie a terţului G. ar fi o critică nouă, invocată pentru întâia dată în apel. Or, critica respectivă, care se bazează tocmai pe concluziile expertizei în procese pirogene şi incendii întocmită de expertul X, fusese invocată de recurenţi inclusiv în faţa primei instanţe.

De asemenea, au mai arătat că şi dacă apărările mai sus menţionate ar fi fost invocate pentru prima dată în apel, aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel, s-au respectat dispoziţiile art. 478 alin. (2) C.proc.civ., citate de instanţa de apel, conform cărora părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Or, motivele considerate în mod nelegal de către instanţa de apel ca fiind motive noi, invocate direct în apel, au fost invocate de recurenţi în cadrul apelului formulat (motivul de apel IV.2.2).

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ., recurenţii au susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum prevăzut de art. 477 C.proc.civ., instanţa de apel denaturând conţinutul şi sensul manifest al motivelor de apel formulate de recurenţi, atribuindu-le un alt conţinut şi un alt sens, care sunt diferite de cele indicate prin cererea de apel.

Astfel, au învederat că au susţinut prin apel (motivul IV.2.2) că bunul imobil a fost un instrument în mâna terţului G. şi nicidecum un instrument în mâna pârâţilor, cum de altfel nu au reiterat ca motive de apel argumentaţia din faţa primei instanţe legate de modalitatea de producere a incendiului asimilată forţei majore, de supraîncărcare a reţelei electrice a pârâţilor sau intervenţia întârziată a pompierilor, aşa cum nelegal a reţinut instanţa de apel.

Procedând astfel, în opinia recurenţilor, instanţa de apel a încălcat limitele învestirii sale şi principiul tantum devolutum quantum apellatum, consacrat de art. 477 C.proc.civ., soluţionând cauza în baza altor motive de apel (motive străine) decât cele cu care a fost învestită în mod expres.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ., recurenţii au invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 1376 – 1377, art. 1380 şi art. 1385 – 1386 C.civ., referitoare la răspunderea juridică pentru lucru şi la condiţiile înlăturării acesteia, precum şi la condiţiile reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.

În dezvoltarea acestei critici, recurenţii au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1380 C.civ., referitoare la înlăturarea răspunderii pentru lucruri când prejudiciul este rezultatul faptei unui terţ, motivat de inexistenţa raportului de cauzalitate între lucru şi prejudiciu.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, apărarea pârâţilor axată pe înlăturarea răspunderii pentru lucru, în condiţiile în care prejudiciul a fost cel mult rezultatul faptei terţului G. nu este rămasă la „simplul stadiu de alegaţie”, ci a fost determinată şi susţinută probatoriu de concluziile expertizei tehnice în specialitate procese pirogene şi incendii întocmite de expertul desemnat, cât şi de declaraţiile martorilor audiaţi în primă instanţă. Aşadar, apărarea respectivă a decurs în mod logic tocmai din probatoriul complex administrat în fata primei instanţe, referitor la cauzele izbucnirii incendiului, focarul acestuia şi modul de propagare.

Or, aşa cum a precizat expertul desemnat în cauză, incendiul s-a datorat unei improvizaţii electrice (conductor electric improvizat sau priză improvizată la nivelul tabloului electric sau în mansardă) în imobilul recurenţilor, respectiva improvizaţie neputând fi realizată de către aceştia, pentru simplul motiv că nu au locuit niciun moment în imobilul respectiv, nici anterior incendiului, nici la momentul acestuia.

Aşadar, dacă chiar a existat o improvizaţie electrică care ar fi provocat incendiul, aceasta este cel mult rezultatul unei acţiuni a terţului G., care era unicul locatar al imobilului şi unicul care îl folosea cu titlu de locuinţă, şi nicidecum a recurenţilor.

O astfel de împrejurare exclude raportul de cauzalitate dintre fapta lucrului şi prejudiciu şi, în condiţiile art. 1380 C.civ., exclude răspunderea civilă a recurenţilor, fiind incidentă în speţă răspunderea civilă pentru fapta proprie, care însă nu revine recurenţilor, şi nicidecum nu este incidentă răspunderea civilă pentru fapta lucrului, aşa cum, nelegal, a reţinut instanţa de apel.

În continuare, recurenţii au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit şi dispoziţiile art. 1376-1377 C.civ., referitoare la condiţiile angajării răspunderii juridice pentru lucru, întrucât aceştia nu aveau paza juridică a imobilului la momentul producerii incendiului, astfel că sunt exoneraţi în sensul dispoziţiilor art. 1376 -1377 C.civ. de răspunderea juridică pentru lucru.

Cu referire la această din urmă critică, recurenţii au învederat că, în primul rând, instanţa de apel a ignorat în mod nejustificat critica acestora legată de faptul prima instanţă nu s-a preocupat în niciun fel să lămurească titlul în baza căruia terţul G. ocupa şi folosea imobilul pârâţilor la data incendiului.

În al doilea rând, considerentele instanţei de apel legate de faptul că recurenţii nu au dovedit transmiterea pazei juridice sunt total greşite şi nu ţin cont de probele aflate la dosarul primei instanţe, din care rezultă că terţul G. ocupa şi folosea imobilul la data incendiului, fiind un detentor precar şi având puterea de direcţie si control asupra lucrului respectiv. Contrar susţinerilor instanţei de apel, situaţia concretă a terţului G. îmbracă elementele specifice ale contractului de comodat, contract pentru a cărui validitate nu este necesară forma scrisă.

Simplul fapt că nu există un contract scris între recurenţi şi terţul G. nu îndreptăţeşte, în niciun caz, susţinerea primei instanţe conform căreia recurenţii nu ar fi probat existenţa unei astfel de înţelegeri legată de transmiterea către terţul respectiv a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit a imobilului şi, implicit, a pazei juridice a acestuia.

În al treilea rând, au arătat recurenţii că instanţa de apel s-a axat pe excluderea comodatului, ca şi act juridic civil, omiţând aspectul esenţial că nu natura juridică exactă a titlului locativ în baza căruia terţul ocupa imobilul subsemnaţilor la data incendiului este relevantă din perspectiva art. 1376-1377 C.civ., ci transmiterea către terţ a puterii de direcţie şi control asupra bunului, astfel încât acesta să devină un păzitor al comportamentului şi al conservării bunului. Şi dacă, aşa cum susţine instanţa de apel, nu ar fi vorba despre un contract de comodat, ci despre un eventual contract nescris de închiriere, rezultatul final era acelaşi, si anume transmiterea puterii de direcţie şi control către detentorul precar G..

Totodată, au susţinut recurenţii că instanţa de apel a adăugat în mod nelegal la dispoziţiile art. 1376-1377 C.civ. instituind o condiţie nereglementată de legiuitor. Textele legale respective exclud răspunderea civilă pentru lucru prin simpla transmitere a puterii de direcţie şi control, fiind irelevant dacă bunul imobil este finalizat sau nefinalizat. În plus, aspectul că G. locuia efectiv doar într-o cameră a imobilului, în condiţiile în care acesta nu era finalizat în întregime, este lipsit de relevanţă, pentru că terţul era singurul care locuia în imobil în întregul său şi singurul care avea acces la acesta şi îi folosea instalaţiile.

Prin urmare, era evident că pârâţii au transmis paza juridică a imobilului către terţ, care locuia continuu, efectiv, cu titlu gratuit şi singur în imobil la momentul producerii incendiului, dar şi înainte de acesta, fiind singurul răspunzător pentru incendiu, în calitatea sa de detentor precar, iar pârâţii sunt exoneraţi de răspundere în temeiul art. 1377 şi art. 1380 C.civ., pentru că nu aveau paza juridică la momentul incendiului. Faptul că nu a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi/sau că nu a fost formulată o cerere de chemare în garanţie a terţului este irelevantă din perspectiva art. 1376-1377 C.civ.

Printr-o altă critică adusă deciziei recurate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1385 si art. 1386 C.civ., referitoare la condiţiile reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.

Cu privire la acest aspect, au arătat că pretinsul prejudiciu cauzat bunului imobil al reclamanţilor trebuia calculat şi stabilit la momentul incendiului (10/11 iunie 2014), întrucât aceea este data producerii prejudiciului, şi nu la momentul efectuării expertizei evaluatorii de bunuri imobile, aşa cum nelegal a reţinut instanţa de apel.

Astfel, consideră că s-au interpretat şi aplicat astfel total greşit de către instanţa de apel dispoziţiile exprese ale art. 1386 alin. (2) C.civ., referitoare la stabilirea despăgubirii prin raportare la data producerii prejudiciului.

În concret, instanţa de apel a reţinut că valoarea prejudiciului este cea calculată la data de 14.01.2022 de către expertul desemnat prin completarea la raportul de expertiză depusă de acesta pentru termenul de judecată din 20.10.2022; or, data producerii prejudiciului este data la care a avut loc incendiul, respectiv 10-11 iunie 2024.

Au susţinut că pretinsul prejudiciu, la a cărui reparare au fost obligaţi în mod nelegal de instanţa de apel (106.116 lei) pentru daunele provocate bunului imobil al intimaţilor-reclamanţi, este mult mai mare decât cel efectiv si real suferit de aceştia.

Drept urmare, au susţinut că s-au interpretat şi aplicat greşit de către instanţa de apel dispoziţiile art. 1385 C.civ. şi s-au creat premisele unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamanţilor în detrimentul recurenţilor-pârâţi.

În primul rând, instanţa fondului a ignorat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 1385 C.civ., în materia răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului se poate realiza exclusiv în limita celui real suferit de reclamanţi. Or, în cazul de faţă, repararea prejudiciului ar însemna exclusiv recrearea doar a condiţiilor locative pe care le aveau reclamanţii la momentul incendiului şi nicidecum crearea unei situaţii mult mai bune pentru aceştia (în fapt achiziţionarea de noi bunuri mobile şi realizarea unei noi construcţii, cu materiale şi instalaţii moderne şi foarte scumpe, care creează, în mod injust şi nelegal, un confort mult sporit faţă de cel avut la momentul incendiului).

Instanţa de apel a permis o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, permiţându-le să obţină cu tiltu de despăgubiri o sumă mult mai mare decât cea care li se cuvenea în mod real cu titlu de reparare a prejudiciului efectiv suferit.

În al doilea rând, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal, că reparaţiile imobilului reclamanţilor se puteau efectua doar cu materiale noi, care ar exclude reţinerea unei uzuri/deprecieri.

Or, în cazul de faţă, prin lucrările de reabilitare efectuate şi prin materialele de calitate superioară folosite, reclamanţii nu au readus imobilul la starea iniţială de la momentul incendiului, ci, în realitate, au realizat o nouă construcţie, superioară din toate punctele de vedere celei afectate de incendiu.

Faptul că reclamanţii au ales, ulterior incendiului, să-şi repare imobilul cu materiale noi şi de calitate superioară celor avute anterior incendiului şi să-şi creeze astfel condiţii locative mult superioare celor avute anterior, la momentul producerii prejudiciului, şi că aceştia ar fi depus chitanţe care justifică astfel de achiziţii sunt împrejurări care îi privesc şi care ţin exclusiv de cheltuieli voluptorii, pentru care recurenţii nu pot fi ţinuţi răspunzători.

În al treilea rând, suma de 106.116 lei, reţinută de instanţa de apel ca fiind valoarea prejudiciului cauzat bunului imobil proprietatea reclamanţilor este valoarea reţinută de expertul desemnat în cauză, fără deprecierea datorată uzurii construcţiei şi instalaţiilor, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 1385 C.civ. şi principiului reparării integrale a prejudiciului.

În al patrulea rând, raţionamentul instanţei de apel este unul bazat pe contradicţii logice. Instanţa de apel a validat raportul de expertiză evaluatorie a bunurilor mobile întocmit de expertul-parte Dumitru Aneta, care a inclus în acesta deprecieri datorate uzurii/vechimii bunurilor mobile ale reclamanţilor afectate de incendiu, însă a negat existenţa unei astfel de uzuri şi în cazul bunurilor imobile, deşi situaţiile sunt identice. Dacă uzura exista în cazul bunurilor mobile vechi, cu atât mai mult exista şi trebuia reţinută de instanţa de apel şi în cazul bunurilor imobile ale reclamanţilor.

În al cincilea rând, imobilul reclamanţilor nu era nou la momentul incendiului şi nici nu a fost distrus în totalitate, aşa cum, eronat, pare să fi înţeles instanţa de apel. Reparaţiile efectuate de reclamanţi la imobil nu au fost în niciun caz unele „capitale”, cum nelegal a susţinut instanţa de apel. În realitate, în incendiu a fost distrus doar acoperişul imobilului reclamanţilor, pereţii şi restul construcţiei nefiind afectate.

În al şaselea rând, contrar dispoziţiilor art. 1385 C.civ. şi principiului reparării prejudiciului strict în limita celui efectiv suferit este şi susţinerea instanţei de apel legată de faptul că recurenţii trebuie să suporte sporul de valoare înregistrat de imobil ca urmare a lucrărilor de reabilitare efectuate după incendiu.

În al şaptelea rând, instanţa de apel a ignorat faptul că valoarea însumată a facturilor şi bonurilor de achiziţie depuse de reclamanţi la dosarul de fond, respectiv, suma de 54.128.54 lei şi care corespunde cheltuielilor efectiv făcute de aceştia cu reabilitarea imobilului, este mult inferioară valorii de 106.116 lei, reţinută de instanţa de apel cu titlu de valoare a pretinselor prejudicii cauzate bunurilor imobile, fiind în realitate apropiată de valoarea maximală stabilită de expertul desemnat ca fiind valoare a daunelor la data incendiului (10/11 iunie 2014), adică în jurul sumei de 56.800 lei.

În al optulea rând, lucrările de reparaţie la imobile au fost efectuate de către reclamanţi în cursul anului 2014, când, de altfel, au fost achiziţionate şi materialele folosite la acestea, astfel încât nu se poate raporta în niciun caz valoarea acestora la anul 2021, când a fost întocmit raportul de expertiză.

În al nouălea rând, repararea prejudiciului prin readucerea imobilului la stadiul de locuinţă, invocată în mod repetat de prima instanţă, presupunea în mod esenţial, în sensul art. 1385 C.civ., strict readucerea imobilului la stadiul de la momentul incendiului.

În al zecelea rând, aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expertul Y, valoarea reală a pagubelor produse la imobilul reclamanţilor, în urma incendiului din noaptea de 10/11 iunie 2014, în limita căreia se putea discuta despre eventuala obligaţie de reparaţie, a fost de doar 56.800 lei, valoare stabilită de expert prin aplicarea coeficientului de uzură, faţă de vechimea construcţiilor.

Instanţa de apel a înlăturat nelegal, cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1385 C.civ., critica pârâţilor referitoare la împrejurarea că, prin răspunsurile la întrebarea nr. 13 din interogatoriul administrat în faţa primei instanţe, reclamanţii au arătat că reparaţiile la imobilul acestora au costat aproximativ 52.000 lei.

În ultimul rând, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a ignorat şi nu a analizat motivul de apel nr. IV.4.5 axat pe faptul că, prin răspunsul la întrebarea nr. 14 din interogatoriul administrat, reclamanta a recunoscut că în urma incendiului au primit de la vecini suma de 20.000 lei, care trebuia scăzută din valoarea totală a prejudiciul.

Concluzionând, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâţi, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, considerând că motivele invocate sunt motive de netemeinicie şi nu motive de nelegalitate, astfel că nu sunt încadrabile în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ..

Totodată, în ceea ce priveşte critica referitoare la paza juridică a bunului, au susţinut că este o apărare nouă, neinvocată în faţa primei instanţe, astfel că nu poate fi primită, fiind inadmisibilă.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-pârâţi, ca nefondat.

Recurenţii-pârâţi D. şi E. au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanţi, prin care au invocat excepţiile insuficientei timbrări şi nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi.

Cu referire la excepţia insuficientei timbrări, recurenţii-pârâţi au susţinut că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi vizează fondul deciziei curţii de apel, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din OUG nr. 80/2013, aceştia datorează o taxă de timbru în cuantum de 1.298,15 lei şi nu în cuantum de 20 lei, cum a fost stabilit prin rezoluţia instanţei.

Cu referire la excepţia nulităţii recursului, au susţinut că, în realitate, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi vizează modalitatea de interpretare şi analizare a probelor de către instanţa de apel. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.proc.civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 31.01.2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii D. şi E., invocată de recurenţii-reclamanţi B. şi A..

A respins excepţiile insuficientei timbrări şi nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, invocate de recurenţii-pârâţi D. şi E..

A admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. împotriva încheierii din 16.05.2019 şi a deciziei nr. 78/2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, respectiv de pârâţii D. şi E. împotriva deciziei nr. 78/2023 a aceleiaşi instanţe. A fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul declarat de reclamanţii B. şi A. au fost invocate motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) C.proc.civ.

Motivul de recurs, subsumat dispoziţiilor de art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ. se referă la aplicarea greşită a art. 204 alin. (1) şi (2) şi art. 453 C.proc.civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că, prin cererea depusă la 11.04.2019 au solicitat pretenţii, care pot fi subscrise aceluiaşi temei juridic şi care derivă din incidentul din iunie 2014, nefiind o modificare a cererii de chemare în judecată, în accepţiunea art. 204 alin. (1) C.proc.civ., ci o precizare a cererii de chemare în judecată.

Critica este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 205.183 lei, actualizată cu rata inflaţiei, reprezentând pretins prejudiciu cauzat bunurilor imobile şi mobile în urma incendiului din noaptea de 10/11 iunie 2014. Temeiul juridic al acţiunii a fost precizat, ca fiinddispoziţiile art. 1376 din Codul civil ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale pentru paza lucrului.

În schimb, prin cererea depusă ulterior, au fost solicitate cheltuielile de judecată, izvorâte din instrumentarea dosarului penal şi a celui de asigurare dovezi, întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că, în principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepţiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C.proc.civ., realizându-se cu respectarea condiţiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C.proc.civ.. Legiuitorul a consacrat aşadar posibilitatea formulării unei cereri adiţionale.

Cererea adiţională îşi găseşte reglementarea expresă în dispozițiile art. 30 alin. (5)C.proc.civ., această normă legală statuând definiţia şi trasând caracterele juridice ale acestei instituţii de drept procesual civil.

Astfel, potrivit dispoziţiei normative precizate, prin cererea adiţională se înţelege acea cerere prin care o parte litigantă modifică pretenţiile sale anterioare.

Una dintre particularităţile cererii adiţionale vizează faptul că, întotdeauna, aceasta presupune existenţa unei cereri prin care, anterior, a fost sesizată instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu concret, indiferent de natura cererii iniţiale, respectiv dacă aceasta este principală, accesorie şi incidentală. Cererea adiţională implică o modificare a pretenţiilor iniţiale, de cele mai multe ori cerându-se în plus faţă de ceea ce s-a solicitat iniţial ori cerându-se ceea ce iniţial nu s-a pretins.

Articolul 204 C.proc.civ. reglementează regimul juridic al cererii adiţionale. Formularea cererii adiţionale implică modificarea unuia dintre cele trei elemente esenţiale ale cererii iniţiale: părţi, obiect şi cauză.

De asemenea, cererea adiţională presupune completarea cererii anterioare cu care a fost învestită instanţa cu unul sau mai multe dintre cele trei cerinţe determinante menţionate mai sus.

Formularea cererii completatoare şi modificatoare este limitată, putând fi realizată numai până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Ca atare, şi în ipoteza în care pricina nu ar fi în stare de judecată la primul termen, ci s-ar solicita, spre exemplu amânarea cauzei de către pârât în vederea angajării unui apărător, subzistă obligaţia reclamantului de a formula cerere modificatoare ori cerere completatoare până la termenul menţionat. Singura condiţie cerută de către lege este aceea ca reclamantul să fi fost legal citat pentru termenul de judecată până la care ar avea dreptul să-şi modifice ori să-şi completeze pretenţiile iniţiale, fiind fără relevanţă juridică faptul îndeplinirii legale sau nu a procedurii de citare cu pârâtul.

Dispoziţiile art. 204 alin. (3) C.proc.civ. prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părţilor cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc şi cu depăşirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situaţie în care nu va interveni sancţiunea decăderii, iar instanţa va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată.,

Din formularea acestui text legal, se reţine, în primul rând, faptul că, după depăşirea termenului procedural imperativ, promovarea cererii întregitoare sau modificatoare este condiţionată de acordul expres al tuturor părţilor.

Art. 204 alin. (2)C.proc.civ. reglementează o altă formă a cererii adiţionale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispoziţiile alin. 1 şi alin. 3 ale art. 204 din aceeaşi normă dispozitivă.

Astfel, potrivit dispoziţiei menţionate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului, şi când se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

Mărirea sau micşorarea cuantumului obiectului cererii presupune formularea unei cereri patrimoniale, al cărei obiect poate fi exprimat în bani.

În măsura în care limitele obiectului indicat în cererea introductivă de instanţă au fost depăşite prin cererea adiţională, aceasta va urma regimul prevăzut de dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi alin. (3) C.proc.civ., iar nu cel stipulat prin art. 204 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În litigiul pendinte, recurenţii-reclamanţi susţin că cererea depusă la data de 11.04.2019 reprezintă o cerere adiţională, formulată în condiţiile art. 204 alin. (2) C.proc.civ., nefiind incident art. 204 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că susţinerea este eronată, având în vedere că prin cererea formulată ulterior nu s-a mărit sau micşorat cuantumului obiectului cererii.

Astfel, prin formularea cererii adiţionale s-a urmărit modificarea pretenţiilor iniţiale, solicitându-se în plus faţă de obiectul iniţial, respectiv cheltuielile de judecată, care au decurs din instrumentarea dosarului penal şi a cererii de asigurare de dovezi. Obiectul juridic al cererii adiţionale reprezintă un capăt de cerere distinct, iar temeiul juridic al acesteia este diferit, fiind justificat pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, şi nu ca urmare a antrenării răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta lucrului.

În aceste condiţii, instanţa supremă decelează faptul că cererea din 11.04.2019 reprezintă o modificare în sensul completării acţiunii iniţiale, prin formularea unei pretenţii noi, întemeiate pe o altă normă juridică decât cea invocată, motiv pentru care trebuia depusă cu respectarea limitei temporale instituite de dispoziţiile art. 204 alin. (1) C.proc.civ..

Chiar dacă atât pretenţia iniţială, cât şi cea ulterioară izvorăsc din incidentul produs în luna iunie 2014, nu se poate aprecia că se circumscrie noţiunii de mărire a câtimii obiectului, atâta timp cât cauza şi temeiul juridic sunt diferite. Cererea iniţială a fost întemeiată pe dispoziţiile care normează răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de lucruri, în timp ce cererea ulterioară a fost justificată pe dispoziţiile, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Cele două tipuri de răspundere delictuală invocate de către recurenţii sunt deosebite şi operează în condiţii diferite. Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezintă o formă de răspundere indirectă, care nu implică fapta unei persoane, ea fiind antrenată independent de orice culpă. Spre deosebire, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie implică culpa făptuitorului.

Ţinând cont de distincţiile dintre cele două tipuri de răspundere invocate de către reclamanţi şi de obiectul cererilor formulate, se constată

că instanţa devolutivă a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 204 alin. (1) C.proc.civ., fiind nefondată critica formulată.

Referitor la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., se constată că acestea au fost aplicate corect de către instanţa de apel.

Având în vedere admiterea parţială a cererii de chemare în judecată, au fost aplicate dispoziţiile art. 453 alin. (2) C.proc.civ., fiind acordate cheltuieli de judecată, atât onorariul de avocat, cât şi taxele de timbru în limita pretenţiilor admise. Onorariile de expertiză au fost acordate în totalitate, apreciindu-se că probatoriile încuviinţate au fost utile şi necesare soluţionării cauzei, iar necesitatea efectuării acestora a fost determinată de culpa pârâţilor.

Referitor la onorariile de avocat aferente pentru instrumentarea dosarului penal şi de asigurare a dovezilor, în mod corect, s-a statuat că nu pot fi acordate, având în vedere că nu reprezentau cheltuieli realizate în prezenta cauză, ci în litigii anterioare, putând fi recuperate de către reclamanţi prin promovarea unei cereri de chemare în judecată distincte, întemeiate pe dispoziţiile art. 453 C.proc.civ. coroborat cu art. 1357 C.civ.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ..

1.2 Motivul de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ. se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1386 C.civ. privind existenţa şi valoarea bunurilor mobile.

Criticile sunt nefondate, având în vedere următoarele aspecte:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că, în materia răspunderii civile a fost consacrat principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, în cuprinsul normelor sus-menţionate.

Instanţa devolutivă a analizat probatoriile administrate în litigiul pendinte şi pe baza acestora a statuat cu privire la dovedirea existenţei şi valorii bunurilor mobile, la data producerii incendiului. În acest sens, au fost avute în vedere bunurile menţionate în cuprinsul proceselor-verbale de intervenţie şi în raportul de expertiză, ce viza asigurarea dovezilor, fiind în mod corect, înlăturate susţinerile reclamanţilor referitor la existenţa altor bunuri, care au fost indicate ulterior, după trecerea a 3, 4 ani de la producerea incendiului.

Referitor la valoarea bunurilor mobile, s-a procedat la analiza comparativă a rapoartelor de expertiză, reţinându-se că mai aproape de valoarea reală a bunurilor mobile distruse este cea indicată în raportul expertului parte al pârâţilor, care a coroborat procesul-verbal al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă cât şi expertiza întocmită de expert Z. în procedura de asigurare dovezi şi a ţinut cont de uzura acestora.

Aceste statuări ale instanţei de apel reprezintă o valorificare a atribuţiilor judiciare, respectiv aprecierea şi coroborarea probatoriului administrat, atribuţii care privesc temeinicia hotărârii atacate, şi nu legalitatea acesteia, motiv pentru care exced analizei instanţei de recurs.

Pornind de la aceste statuări instanţa supremă, în limita controlului judiciar realizat de instanţa de recurs constată că au fost aplicate, în mod corect, dispoziţiile art. 1386 C.civ., nefiind fondate criticile formulate de către recurenţii-reclamanţi.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi pct. 8) C.proc.civ., motiv pentru care, în temeiul art. 493 C.proc.civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

Prin recursul declarat de pârâţii D. şi E. au fost invocate motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) şi 8) C.proc.civ.

Motivul de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ.

Recurenţii susţin că au invocat o cauză de exonerare a răspunderii pentru paza lucrului, respectiv îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale proprie a terţului G. şi că, în mod greşit, s-a reţinut că a fost invocată pentru prima oară în apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că, potrivit art. 478 alin. (2) C.proc.civ. „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”.

Deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Principiul tantum devolutum quantum apellatum, dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privinţa devoluţiunii ori transmiterii cauzei către instanţa de apel.

Această regulă restrictivă stabileşte că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată şi prin raportare la apărările formulate de părţi în faţa instanţei de fond.

Instanţa devolutivă a aplicat, în mod corect, cele două principii, întrucât recurenţii nu au invocat în faţa primei instanţa răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a lui G., drept cauză de exonerare a răspunderii civile delictuale proprii.

Astfel, prin întâmpinarea formulată, în faţa primei instanţe, au invocat prin raportare la persoana lui G. numai faptul că acesta a dobândit paza juridică a imobilului, ca efect al împrejurării că a locuit în acel imobil la momentul producerii incendiului şi că, în calitate de paznic juridic, trebuie să i se angajeze răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de lucruri, în condiţiile art. 1376 C.civ..

Apărarea formulată de către recurenţi a avut în vedere angajarea răspunderii civile delictuale a lui G., în temeiul art. 1376 C.civ. şi nu a fost niciodată justificată pe dispoziţiile art. 1357 C.civ. (fapta proprie a acestuia).

Este adevărat că s-a mai susţinut, în apărare, de către recurenţi şi împrejurarea că producerea incendiului a fost determinată de comiterea unor fapte ilicite de către terţe persoane necunoscute, fiind invocată drept cauză de exonerare a răspunderii fapta unui terţ. Însă, recurenţii s-au referit la alte persoane decât G., atunci când au justificat înlăturarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, ca efect al incidenţei dispoziţiilor art. 1357 C.civ.

În aceste condiţii, în faţa primei instanţe nu a fost invocată răspunderea civilă delictuală pentru

fapta proprie a lui G., întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C.civ., ci doar împrejurarea că acesta a dobândit calitatea de paznic juridic al imobilului, aspect care i-ar fi atras răspunderea civilă delictuală, în condiţiile art. 1376 C.civ..

În acest sens, se reține că raportul dintre forma de răspundere reglementată prin art. 1376 C.civ. şi forma de răspundere pentru fapta proprie, la care se referă art. 1357 din același cod, este unul de la special la general, astfel încât, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, s-a impus ca analiza pretenţiei de despăgubire întemeiată de reclamanți pe consecinţe prejudiciabile cauzate de un lucru aflat în paza juridică a recurenților să se realizeze în raport cu cerinţele menţionatei norme speciale şi derogatorii, iar nu prin raportare la condiţiile specifice răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă pentru fapta proprie poate fi antrenată doar atunci când paza juridică și paza materială nu sunt exercitate de una și aceeași persoană, păzitorul material neputând răspunde în baza art. 1376 alin. (1) C.civ., el răspunzând numai pentru fapta proprie, în condițiile art. 1357 C.civ., ceea ce nu este cazul în cauza dedusă judecății.

Cele două tipuri de răspundere delictuală invocate de către recurenţii sunt deosebite şi operează în condiţii diferite, motiv pentru care instanţa a analizat temeinicia apărărilor formulate de către recurenţi, prin raportare la temeiurile de drept invocate. Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezintă o formă de răspundere indirectă, care nu implică fapta unei persoane, ea fiind antrenată independent de orice culpă.

Aceasta se fundamentează pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba şi are ca fundament ideea de garanţie a păzitorului juridic, care este ţinut să îşi asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru. Aceasta întrucât, din economia normei juridice enunţate, art. 1376 alin. (1) C.civ., rezultă neîndoielnic faptul că această formă de răspundere nu instituie, ca şi condiţii, nici vinovăţia păzitorului juridic - fiind expres prevăzut în lege că obligaţia de reparare a prejudiciului operează „independent de orice culpă”, nici existenţa unei fapte cu caracter ilicit a aceluiaşi păzitor juridic.

În continuare, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că nu s-a invocat răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a lui G., întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C.civ., ci răspunderea delictuală a acestuia, în considerarea calităţii de paznic juridic, pentru prejudiciul cauzat de lucruri, în conformitate cu art. 1376 C.civ.. Cu toate aceste, deşi a fost invocată această apărarea pentru prima oară în apel, instanţa a analizat pe fond această apărare şi a statuat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a lui G., având în vedere sursa incendiului.

Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte de Casație şi Justiție constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, va reţine că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C.proc.civ..

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ..

Recurenţii pretind că instanţa de apel a omis să analizeze următoarele motive de apel: existenţa unei donaţii în sumă de 20.000 lei primite de reclamanţi de la vecini pentru acoperirea prejudiciului produs de incendiu, lipsa calităţii de proprietari a reclamanţilor în ceea ce priveşte bunurile mobile pretins distruse în incendiu şi existenţa răspunderii pentru fapta proprie a terţului G., care a fost considerată că ar fi reprezentat o critică nouă, invocată pentru întâia dată în apel.

Se susţine că prin omisiunea de a analiza şi soluţiona motivele de apel invocate, instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, principiul legalităţii şi principiul dreptului la apărare, garantate de dispoziţiile art. 6, art. 7 şi art. 13 C.proc.civ..

Motivul de recurs invocat reglementează trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după

caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se susţine acest motiv sub primul aspect.

Cu privire acesta, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. 1 lit. (b) C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 C.proc.civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății”.

Art. 6 CEDO stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești.

Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art.21 alin.(3) din Constituția României și art.6 alin.(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine şi părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație şi Justiție evidenţiază că motivarea instanţei de apel este exhaustivă, fiind menţionate în mod clar şi coerent argumentele avute în vedere de instanţa devolutivă la soluţionarea cauzei.

Curtea de Apel Ploieşti a relevat situaţia de fapt stabilită, pe baza probatoriilor administrate în cauză şi a transpus în mod logic şi coerent raţionamentul juridic, prin care şi-a întemeiat soluţia

pronunţată.

Recurentul, prin criticile formulate, impută instanţei de apel faptul că nu au fost analizate „motivele de apel” constând în existenţa unei donaţii şi lipsa calităţii de proprietar a reclamanţilor cu privire la bunurile mobile distruse.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura această susţinere, întrucât, în primul rând acestea nu reprezintă motivele de apel, ci apărări pe fond, care se subsumează motivului de apel constând în angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciu cauzat prin fapta lucrului, prin componenta prejudiciului.

În realitate, prin aceste apărări se urmărea reaprecierea cuantumului prejudiciului, produs ca efect al incendiului.

Astfel, recurenţii au solicitat ca instanţa de apel să repreacieze probatoriul administrat cu privire la dovada bunurilor mobile distruse şi la cuantificarea valorii acestuia.

Instanţa de apel, în considerarea criticilor formulate şi a probatoriilor administrate, a stabilit situaţia de fapt cu privire la dovedirea existenţei şi valorii bunurilor mobile care au fost distruse în urma incendiului.

În acest sens, în cuprinsul hotărârii recurate, se regăsesc considerentele instanţei devolutive la paginile 48-49, în cuprinsul cărora se analizează, în mod coerent susţinerile recurenţilor cu privire la existenţa bunurilor care au fost distruse şi evaluarea acestora.

Chiar dacă nu se menţionează un răspuns detaliat la toate criticile formulate, în cuprinsul apelului declarat, care se regăsesc pe parcursul a 41 de pagini, totuşi instanţa de apel stabileşte pe baza dovezilor administrate lista bunurilor, care au fost distruse, excluzând anumite bunuri mobile indicate de către reclamanţi.

În plus, pentru stabilirea contravalorii acestor bunuri mobile, instanţa de apel a realizat o analiză comparativă a rapoartelor de expertiză şi a expus propriile argumente, pentru care a apreciat valoarea prejudiciului bunurilor mobile în cuantum de 5.110 lei.

Argumentele expuse de către instanţa devolutivă sunt clare şi coerente, justificate pe probatoriul administrat în cauză.

Prin celelalte critici formulate, recurenţii solicită o reinterpretare a probelor administrate, din care să rezulte realitatea faptică pretinsă, atribuirea unei alte semnificaţii probatoriului testimonial, înscrisurilor şi expertizelor administrate ca probe, în faza devolutivă a procesului, împrejurare care este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs.

Referitor la pretinsa existenţă a vreunei donaţii primite de către reclamanţii, instanţa supremă subliniază că această afirmaţie este lipsită de suport probatoriu, nefiind justificată, prin niciun mijloc de probă. În plus, prin natura sa juridică, donaţia reprezintă un act juridic unilateral realizat în considerarea persoanei donatarului, neputând fi invocată cu scopul de a diminua răspunderea civilă delictuală a altei persoane, care nu este parte în actul juridic respectiv, aşa cum sunt recurenţii.

Privitor la ultima critică, care se subsumează acestui motiv de recurs- neanalizarea motivului de apel constând în existenţa răspunderii pentru fapta proprie a terţului G., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că este nefondat, întrucât instanţa de apel a analizat această susţinere în cuprinsul paginilor numărul 46 şi 47, statuând că reprezintă o simplă alegaţie fără suport probatoriu.

Chiar dacă instanţa a reţinut că această critică este invocată pentru prima oară în apel, totuşi a cercetat pe fond motivul de apel şi a prezentat argumentele pentru care l-a înlăturat.

Având în vedere analizarea acestui motiv de către instanţa devolutivă, va fi înlăturată critica referitoare la necercetarea acestui motiv.

Celelalte critici privind neinvocarea pentru prima oară în calea de atac a apelului a răspunderii civile delictuale proprie a terţului G. şi respectarea principiilor adagiilor tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) si tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat) se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ., fiind analizate din această perspectivă.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casație şi Justiție constată că nu există o lipsă a motivării, în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 alin. (6) C.proc.civ., nefiind incident acest motiv de recurs.

Motivul de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ..

Prima critică, care se subsumează acestui motiv de recurs se referă la aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1376 – 1377, art. 1380 şi art. 1385 – 1386 C.civ., referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de lucru, la condiţiile înlăturării acesteia, precum şi la condiţiile reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.

În primul rând, se evidenţiază faptul că, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de lucruri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că fundamentul răspunderii pentru lucruri, care se degajă din prevederile exprese ale alin. (1) al art. 1376 C. civ. este de natură obiectivă, independent de orice culpă.

Ideea centrală pentru angajarea răspunderii paznicului juridic priveşte obligaţia sa legală de a garanta pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudiciu.

Pentru antrenarea răspunderii trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, cauzat prin fapta lucrului, aflat în paza juridică a persoanei responsabile.

În ceea ce priveşte natura prejudiciului, în unanimitate doctrina noastră juridică admite posibilitatea reparării tuturor prejudiciilor, inclusiv a celor nepatrimoniale, astfel cum a fost statuat şi prin dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ.

Fapta lucrului constă fie în aşezarea acestuia într-o anumită poziţie, fie într-un "comportament" anormal faţă de cel pe care ar fi trebuit să îl aibă, dacă a avut drept consecinţă prejudicierea victimei. Astfel, există posibilitatea producerii de pagube atât de lucruri inerte (cum ar fi o vitrină din sticlă), cât şi de lucruri cu un dinamism propriu (autovehicule, utilaje, aparate de uz casnic etc.). Delimitarea faptei lucrului de fapta omului poate fi făcută, în plan cauzal, stabilindu-se în ce măsură prejudiciul este o consecinţă directă a activităţii omeneşti în care lucrul este doar folosit în acest scop sau activitatea ori inactivitatea lucrului a produs prejudiciul. Implicarea acestuia trebuie să fie efectivă, decisivă, cu un rol activ sau pasiv, prin care a fost declanşat mecanismul producerii prejudiciului;

Legătura de cauzalitate impune ca prejudiciul să fie produs în mod obiectiv şi necesar prin fapta lucrului, chiar şi în situaţia în care n-a făcut decât "să înlesnească procesul..., grăbind sau favorizând într-un fel dezvoltarea acestui proces sau menţinând ori agravând rezultatele lui negative" .

Lucrul implicat în producerea prejudiciului trebuie să se afle, la momentul producerii prejudiciului, sub paza juridică a persoanei responsabile, care exercită în fapt o autoritate, constând în direcţia, controlul şi supravegherea acestuia.

Întreaga construcţie juridică a răspunderii pentru lucruri reglementă în art. 1376 C.civ. are la bază noţiunea de "pază juridică", care revine în primul rând proprietarului şi, în subsidiar, celui care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta într-un interes propriu.

Se reține că răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1376 alin. (1) C.civ., poate fi invocată, în principiu, de orice persoană care a suferit un prejudiciu injust cauzat de un lucru aflat în paza juridică a altei persoane, iar toate persoanele care suferă un prejudiciu cauzat de un lucru al altuia sunt în drept să exercite, în temeiul art. 1376 alin. (1) C.civ., o acţiune în răspundere împotriva păzitorului juridic al acelui lucru.

Art. 1376 alin. (1) C.civ. dispune expres că obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza lucrului este independentă de orice culpă, adică de orice vinovăţie, fiind consacrată legislativ răspunderea obiectivă, fără culpă, această răspundere fundamentându-se pe obligaţia de garanţie în sarcina păzitorului juridic cu privire la „comportamentul lucrului”, care are ca suport riscul de activitate.

Caracterul obiectiv al acestei răspunderi rezultă şi din textul art. 1380 C.civ. care prevede că, în cazul prevăzut de art. 1376 din cod, alături de răspunderea pentru animale şi ruina edificiului, obligaţia de reparare a prejudiciului nu există doar atunci când este cauzat exclusiv de fapta victimei ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

În alţi termeni, răspunderea păzitorului juridic al lucrului este exclusă numai dacă se face dovada inexistenţei raportului de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciul suferit de reclamant, iar proba se face prin dovada că, dimpotrivă, prejudiciul este cauzat exclusiv de un caz de forţa majoră, de fapta victimei sau fapta unei terţe persoane.

În litigiul pendinte, recurenţii invocă că nu au deţinut paza juridică asupra lucrului, la momentul producerii incendiului, că au transmis paza juridică către G., căruia trebuie să i se angajeze răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 1376 C.civ..

Instanţele devolutive, pentru cercetarea pe fond a cauzei, au analizat aspectele invocatele şi au reţinut următoarele: imobilul era în proprietatea recurenţilor, la data producerii incendiului paza juridică a acestuia revenea recurenţilor şi nu lui G., aşa cum susţin recurenţii în mod greşit.

Ambele instanţe au statuat că G. a deţinut numai paza materială, împrejurare faţă de care nu poate fi înlăturată răspunderea civilă delictuală a recurenţilor.

Această statuarea a instanţei devolutive este critică de către recurent, prin memoriul declarat.

Critica formulată nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Calitatea de păzitor juridic revine acelei persoane fizice sau juridice care, în mod legitim, independent, exercită asupra lucrului puterea sa de direcţie, control şi supraveghere.

Desemnarea persoanei responsabile are în vedere criteriul direcţiunii intelectuale asupra lucrului, întrucât oferă posibilitatea de a face o distincţie între deţinerea legitimă sau abuzivă a lucrului, respectiv între paza materială a lucrului, redusă doar la simpla detenţie şi supraveghere, pe de o parte, şi paza juridică a acestuia, pe de altă parte.

Privită din această perspectivă, paza juridică prezintă următoarele trăsături specifice:

a) paznicul exercită în fapt o autoritate asupra lucrului, constând în controlul şi supravegherea acestuia. Numai paznicul juridic poate dispune de lucru, potrivit propriilor sale interese, îl poate îndruma şi coordona, inclusiv pentru a preveni producerea de prejudicii;

b) puterea de comandă a paznicului juridic decurge în majoritatea cazurilor din exercitarea legitimă a unui drept, dar este posibilă şi numai în fapt. Astfel, între paznic, pe de o parte, şi lucrul aflat în pază, pe de altă parte, există o relaţie juridică consolidată, cu toate consecinţele care decurg din aceasta în planul asumării obligaţiei de a răspunde pentru prejudiciile cauzate în societate. O situaţie specială, derogatorie de la această regulă, este în ipoteza uzurpării lucrului sau deţinerii acestuia împotriva voinţei adevăratului paznic juridic, când răspunderea pentru prejudiciile cauzate va reveni persoanelor care l-au sustras şi care vor suporta plata despăgubirilor;

c) paznicul juridic al lucrului este garantul comportamentului acestuia, fiind obligat să prevină şi să evite acele împrejurări, în care se pot produce prejudicii. Astfel, dreptului acestuia de a se folosi de lucrul ori animalul pe care îl are în pază îi corespunde şi obligaţia corelativă de a suporta consecinţele prejudicierii altora;

d) autoritatea asupra lucrului sau animalului este exercitată în mod independent, decurgând din dreptul deţinut asupra acestuia, de unde libertatea puterii sale de direcţie şi control. Acesta este un criteriu esenţial de distincţie între paza juridică şi paza materială, alături de atributele drepturilor şi obligaţiilor care decurg din calitatea de paznic juridic. Simpla detenţie a lucrului de către persoană nu are un caracter independent, fiind direct subordonată pazei juridice exercitate de proprietar, astfel că există o incompatibilitate între calitatea de detentor şi cea de paznic juridic al lucrului, deoarece detentorul foloseşte lucrul în limitele sarcinilor care i-au fost încredinţate, fiind doar paznicul material al acestuia, neavând independenţa exercitării puterii de direcţie, folosinţă şi control.

Dacă însă detentorul abuzează, folosind lucrul potrivit propriilor sale interese şi ignorând dispoziţiile şi recomandările proprietarului, fără ştirea acestuia, devine paznicul juridic al lucrului, astfel că el va fi ţinut să răspundă pentru toate prejudiciile pe care le cauzează.

e) paza juridică asupra lucrului este deţinută la momentul cauzării prejudiciului persoanei vătămate, ceea ce presupune că, în cazul pierderii sau transmiterii acesteia anterior momentului respectiv, dobânditorul va avea calitatea de paznic şi va răspunde pentru consecinţele produse.

În litigiul pendinte, instanţa de apel a statuat că nu s-a dovedit transmiterea pazei juridice asupra bunului de la recurenţi la G. prin probatoriul administrat. Instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei vreunui contract de comodat şi că „declaraţiile martorilor audiaţi atât în cursul urmăririi penale cât şi cei ascultaţi de instanţă, a reieşit că numitul G. doar locuia în imobil, iar imobilul era nemobilat, fără a dobândi calitatea de comodatar. Din chiar declaraţia acestuia din urmă reiese că nu plătea chirie, dar efectua anumite lucrări de renovare a casei, tencuieli, etc”.

S-a reţinut că „imobilul nu era unul finalizat pentru a putea fi remis cu această destinaţie, iar pe de altă parte, numitul G. nu exercita puteri de direcţie, supraveghere şi control asupra întregului imobil ci, doar cel mult se folosea de o cameră în care i se permitea să doarmă. Aşadar, în cauză nu s-a dovedit o astfel de transmitere a pazei juridice, a puterii de control şi supraveghere către persoana care locuia în imobil, astfel că se va aplica prezumţia că proprietarul deţine paza juridică”.

Plecând de la situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de către instanţa devolutivă, care nu

poate fi contestată în calea de atac extraordinară a recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decelează că G. a deţinut numai paza materială, nu şi paza juridică, fiind un simplu detentor precar, respectiv un tolerat în imobil, aşa cum susţin chiar recurenţii prin motivele de recurs.

Instanţa supremă va înlătura criticile formulate referitor la transmiterea puterii de direcţie şi de control asupra bunului către G., având în vedere că acesta era însărcinat de către proprietari cu realizarea unor lucrări de amenajare a imobilului, exercitându-şi atribuţiile sub îndrumarea, supravegherea şi controlul recurenţilor, în calitate de proprietari. În realitate, acesta poate fi considerat ca fiind doar un paznic material al bunului, neavând independenţa exercitării puterii de direcţie, folosinţă şi control.

O eventuală angajare a răspunderii civile delictuale a paznicului material s-ar putea realiza numai în ipoteza uzurpării lucrului sau deţinerii acestuia împotriva voinţei adevăratului paznic juridic, când răspunderea pentru prejudiciile cauzate va reveni persoanelor care l-au sustras şi care vor suporta plata despăgubirilor. Însă, această situaţie nu este incidentă în cauză, întrucât prejudiciul produs de lucru, s-a datorat unui incendiu declanşat de la o sursă de aprindere, din cauza efectului termic al curentului electric.

Susţinerile recurenţilor în sensul că simpla ocupare şi folosinţă a imobilului în fapt de către G. reprezintă un argument, care să justifice calitatea de paznic juridic a acestuia, va fi înlăturată ţinând cont de faptul că acesta locuia în imobil, cu acordul proprietarului, sub îndrumarea şi controlul acestuia în scopul realizării unor lucrări de amenajare a imobilului. Nici un moment, G. nu a dobândit libertatea puterii de direcţie şi control asupra imobilului, atribute esenţiale pentru dobândirea calităţii de păzitor juridic.

Celelalte critici formulate de către recurenţi pe acest aspect sunt, în realitate, critici de netemeinicie, deoarece se referă la reinterpretarea probatoriului administrat şi reanalizarea probelor, aspect care excede controlului judiciar de nelegalitate al instanţei de recurs.

A doua critică care se subsumează motivului de recurs invocat se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 şi 1386 C.civ. referitor la modalitatea de cuantificare a prejudiciului pentru imobil.

Recurenţii susţin că prejudiciul nu a fost stabilit cu respectarea dispoziţiilor legale, deoarece, la stabilirea cuantumului nu s-a ţinut de cont de valoarea bunului la data incendiului, ci de la data efectuării expertizelor şi că nu s-a avut în vedere gradul de uzură al bunului imobil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că repararea integrală a prejudiciului reprezintă un obiectiv al răspunderii delictuale.

Scopul primordial al angajării răspunderii este cel al reparaţiei prejudiciului şi, doar în subsidiar, cel al sancţionării făptuitorului şi prevenirii comiterii altor fapte similare. Tocmai de aceea, în stabilirea cadrului legal privind condiţiile şi fundamentul răspunderii delictuale, în primul rând, trebuie să se aibă în vedere protejarea intereselor victimelor prin repararea integrală, în măsura în care aceasta poate fi realizată, a prejudiciului. Pentru repunerea efectivă a acesteia în situaţia anterioară momentului comiterii faptei ilicite, trebuie asigurată acoperirea tuturor prejudiciilor, atât a celor patrimoniale, cât şi a celor nepatrimoniale. Astfel, o reparaţie stabilită în temeiul răspunderii delictuale nu poate fi decât integrală, pentru a da satisfacţie deplină celui care a suferit un prejudiciu.

Pentru ca victima să poată pretinde şi să obţină despăgubirea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert şi încă nereparat.

În ceea ce priveşte certitudinea prejudiciului, doctrina noastră a statuat în sensul că această condiţie este îndeplinită dacă "existenţa sa (a prejudiciului) este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi evaluat în prezent”. Se face distincţie între un prejudiciu cert, care poate fi actual sau viitor, şi un prejudiciu eventual sau ipotetic.

Prin dispoziţiile alin. (2) al art. 1385 C.civ. se recunoaşte posibilitatea reparării atât a prejudiciilor actuale, cât şi a prejudiciilor viitoare, dar a căror producere este sigură, inevitabilă.

În alin. (3) al art. 1385 C.civ. a fost consacrată această regula conform căreia, în cuantumul

despăgubirilor, trebuie să se cuprindă, alături de pierderea efectiv suferită de victimă, şi câştigul sau beneficiul nerealizat de aceasta (lucrum cessans), pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului.

În aplicarea acestui principiu, instanţa de apel a administrat probatorii pentru cuantificarea prejudiciului, respectiv expertiză evaluatorie pentru bunuri mobile şi pentru imobil.

Criticile referitoare la modalitatea de evaluarea a despăgubirilor, pun în discuţie, pe de o parte, interpretarea şi aplicarea în concret a principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, iar, pe de altă parte, aspecte de evaluare a probelor.

Referitor la evaluarea bunului imobil, instanţa de apel a valorificat concluziile raportului de expertiză întocmit de Y, care a evaluat pagubele la suma de 106.116 lei. S-a reţinut că au fost identificate doar cheltuielile necesare aducerii imobilului la stadiul de locuinţă, fără a fi efectuate cheltuieli voluptorii, fiind efectuate doar cheltuieli necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare, conform art. 1386 C.civ..

De asemenea, în mod corect, a statuat instanţa că nu se impune aplicarea unui indice de uzură, întrucât s-ar realiza o reparaţie doar parţială a prejudiciului suferit.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evocă faptul că nu putea fi aplicat indicele de uzură, aşa cum pretind recurenţii, întrucât acesta reprezintă un criteriu pentru stabilirea preţului de vânzare al unui imobil, şi nu este incident în litigiul pendinte, prin care se cuantifică valoarea cheltuielilor necesare de reparaţii şi refacere ale imobilului distrus, ca urmare a incendiului. De asemenea, un eventual plus de valoare adus imobilului, ca urmare a reparării acestuia, nu are relevanţă sub aspectul cuantificării despăgubirilor, întrucât obligaţia legală care incumbă recurenţilor constă în repararea integrală a prejudiciului provocat.

Susţinerea că reparaţiile realizate au determinat creşterea valorii de circulaţie a imobilului este eronată, deoarece nu afectează întinderea obligaţiei de reparare integrală a prejudiciului datorat de recurenţii. Astfel, o creştere sau o scădere a valorii de circulaţie a unui imobil depinde de mulţi factori, respectiv poziţia şi amplasamentul acestuia, anul construirii imobilului şi mai puţin de dotările necesare şi utile pentru funcţionarea normală a acestuia. Atâta timp cât prin probatoriul administrat s-a evidenţiat că au fost efectuate numai cheltuielile necesare aducerii imobilului la stadiul de locuinţă, nu se poate susţine existenţa unui plus de valoare adus imobilului prin reparaţiile realizate.

În baza aceluiaşi raţionament, criticile vizând cuantumul despăgubirii acordate, nu ar putea fi primite, întrucât, aşa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C.proc.civ.

Astfel, prin criticile formulate, recurenţii tind, de fapt, la reevaluarea considerentelor instanţelor fondului asupra raportului de evaluare întocmit în cauză, astfel încât ansamblul acestor susţineri nu pot forma obiectul analizei instanţei de recurs, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin.(3) şi art. 488 C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, reținând că motivele invocate de recurenți sunt nefondate, în ansamblul lor, iar instanța de apel a dat o corectă și judicioasă dezlegare cauzei deduse judecății, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâţii D. şi E. împotriva deciziei nr. 78/2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă.