Commodate: Fortuitous Total Destruction and Contractual Risk Allocation Under Res Perit Domino

Contract de comodat. Distrugerea totală a bunului în urma unui incendiu. Caz fortuit. Imposibilitatea executării obligaţiei de a asigura folosinţa bunului, asumate de către comodant. Suportarea riscului contractului de comodatar

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă contractuală

contract de comodat

riscul contractului

C.civ., art. 1321, art. 1322, art. 1557, art. 1634, art. 2149

Conform art. 1321 C.civ., contractul încetează, printre altele, în cazul imposibilităţii fortuite de executare, efectul aplicării acestei reguli constând în aceea că, potrivit art. 1322 teza I din acelaşi act normativ, părţile sunt liberate de obligaţiile asumate.

Potrivit art. 1557 alin. (1) C.civ., atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit, iar dispoziţiile art. 1634 alin. (1) din acelaşi cod menţionează că debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a altor evenimente asimilabile acestora.

În raport cu normele menţionate, în condiţiile în care distrugerea definitivă şi totală a bunului, ce a făcut obiectul contractului de comodat, a survenit în urma unui incendiu, fiind, prin urmare, rezultatul unui eveniment fortuit, riscul contractului se asumă de comodatar, astfel încât comodantul, proprietar al bunului, este liberat de obligaţia de a asigura în continuare, pe durata stabilită în contract (act juridic care a încetat) folosinţa bunului şi de a efectua reparaţiile necesare.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1212 din 25 aprilie 2024

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – Secţia civilă, la 23.03.2021, reclamantul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă A. a solicitat obligarea pârâtei B. la respectarea obligaţiei contractuale de a nu îl împiedica pe comodatar să folosească bunul şi, pe cale de consecinţă să se dispună, în sarcina pârâtei, efectuarea reparaţiilor autospecialei marca X, model (...), înmatriculată cu nr.(...), conform obligaţiilor contractuale stabilite.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 36 şi art. 194-197 C.proc.civ., art. 2146 şi următ. C.civ., precum şi pe dispoziţiile Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 313 din 25.10.2021, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 1007 A din 23.06.2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă la respectarea obligației contractuale de a nu împiedica pe comodatar în folosința bunului, respectiv de a efectua reparațiile necesare la autospeciala marca X, model (...), înregistrată cu nr. (...).

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1007 A/2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., pârâta susţine, în esenţă, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, respectiv că nu sunt suficiente motive sustenabile pentru a obliga-o pe recurenta pârâtă la plata reparaţiilor, nefiind îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile.

4.1. O primă critică se referă la faptul că instanţa de apel nu a motivat şi nici nu a indicat ce prevederi contractuale au fost încălcate în legătură cu capătul de cerere referitor la respectarea obligaţiei contractuale a recurentei de a nu-l împiedica pe comodatar în folosinţa bunului.

Astfel, recurenta a menţionat că afirmaţia instanţei în sensul că, „atât timp cât apelantul reclamant, comodatar, a folosit autospeciala potrivit destinaţiei sale, răspunderea sa nu este angajată, iar riscul deteriorării cabinei este suportat de comodant”, este contrazisă de expertiza extrajudiciară, aspect reţinut chiar de instanţă, care a arătat că „incendierea s-a produs în condiţiile unei intervenţii îndelungate la incendiu, echipamentele electrice ale instalaţiei solicitând aproape la limita maximă circuitul electric de alimentare”, drept pentru care apare întrebarea dacă comodatarul a folosit autospeciala ca un bun proprietar.

În alţi termeni, chiar dacă autospeciala a fost folosită în scopul prevăzut în contractul de comodat, acest lucru nu înseamnă că evenimentul nu poate fi rezultatul unei exploatări neconforme sau a neglijenţei comodatarului.

În acest sens, potrivit art. 2148 alin. 1 C.civ., „comodatarul este ţinut să păstreze şi să conserve bunul împrumutat cu prudenţa şi diligenţa unui proprietar”.

Faptul că autospeciala marca X, model (...), „a fost folosită timp îndelungat la stingerea unui incendiu şi a solicitat aproape de limita maximă circuitul electric de alimentare”, aşa cum s-a menţionat în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, demonstrează că celor din echipa de intervenţie le-a lipsit acest tip de diligenţă, folosind autospeciala, posibil peste limită.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere şi aspectul că această autospecială a fost folosită şi la alte intervenţii, unde a fost supusă la acelaşi tip de eforturi, ceea ce denotă faptul că, la această intervenţie, a fost depăşită capacitatea de lucru a autospecialei, fiind peste limita stabilită de producător.

De aceea, prevederile art. 2149 alin. 1 C.civ., în conformitate cu care „comodatarul nu răspunde pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată numai din folosinţa în scopul căreia bunul i-a fost împrumutat”, sunt inaplicabile, echipa de intervenţie depăşind limitele autospecialei, exact cum se menţionează în raportul de expertiză tehnică, expertiză documentată şi pe declaraţiile echipei de pompieri.

Astfel, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, faţă de cele relatate mai sus, reiese, în mod fără echivoc, că autospeciala a fost folosită peste limita admisă, ceea ce denotă culpa echipei de intervenţie, iar instanţa a concluzionat că „riscul deteriorării bunului (incendierea cabinei autospecialei) este suportată de comodant - proprietar, comodatarul fiind absolvit de orice vină pentru simplul fapt că au fost făcute inspecţiile tehnice şi reviziile periodice”.

Simpla inspecţie tehnică şi revizie periodică nu sunt suficiente pentru a absolvi de culpă pe comodatar şi pentru a convinge instanţa că aceste acte sunt de ajuns pentru a nu fi angajată răspunderea intimatului reclamant, iar riscul distrugerii bunului să fie suportat de către comodant.

Convingerea instanţei că autospeciala a fost folosită conform destinaţie ei, fără vreo culpă din partea reclamantului, este eronată, întrucât, potrivit art. 22 C.proc.civ., „judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză şi să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

Faţă de această prevedere legală, raportul de expertiză extrajudiciară nu poate fi o probă sustenabilă, întrucât a fost întocmit de către un expert tehnic judiciar cu specialitatea autovehicule-

circulaţie rutieră, or, în speţă, este vorba despre incendierea unei autoutilitare.

Astfel, expertul judiciar în autovehicule rutiere nu are competenţa de a se pronunţa asupra obiectivelor expertizei, respectiv: a) stabilirea cauzei incendiului suferit la 01 septembrie 2020 şi b) avariile suferite de autospecială cu această ocazie.

Un atare atribut nu poate să revină decât unui expert tehnic judiciar specializat în procese pirogene şi incendii.

Mai mult, modul în care intimatul reclamant a gestionat situaţia, în sensul numirii unui expert extrajudiciar, fără a anunţa proprietarul maşinii, face dovada relei-credinţe a acestuia şi chiar a premeditării modului de a aborda acest incident.

Precizează că recurenta pârâtă a fost informată despre incendiere abia în luna noiembrie, după două luni de la eveniment, respectiv la 24 noiembrie 2020, odată cu informarea, intimatul transmiţând şi raportul de expertiză extrajudiciară (adresa nr. 3136.678/24 noiembrie 2020 emisă de I.S.U. Ploieşti) şi comunicând că este daună totală (adresa nr. 4003124/24 februarie 2021 emisă de I.S.U. Ploieşti).

În adresa indicată anterior, intimatul reclamant menţionează că s-a demarat o cercetare administrativă pentru stabilirea prejudiciului şi a împrejurărilor care au condus la producerea incendiului în discuţie şi, în cadrul acesteia, s-a procedat la cooptarea unui specialist. Cercetarea administrativă este însă pusă sub semnul întrebării, de vreme ce, din probele administrative depuse, nu fac parte şi concluziile unei comisii.

Având în vedere că prezenta cauză este urmarea unui eveniment de incendiere, se ridică

problema dacă investigarea incendiului s-a efectuat conform ordinelor Ministerului de Interne, dacă s-a respectat metodologia ce cercetare şi de stabilire a cauzelor probabile de incendiere (Ordinul Inspectorului general nr. 786/2010) şi a modului în care au fost instrumentate avariile rezultate din incendierea bunului.

Potrivit normelor speciale, trebuia să se formeze o comisie, iar nu să se coopteze un expert autorizat, iar, potrivit principiului moralităţii, trebuia să fie informată recurenta pârâtă, în calitate de proprietar, despre intenţia efectuării unei expertize.

Astfel, recurenta a fost privată de dreptul de a indica obiective la expertiză, fiind chiar în imposibilitate de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză, ceea ce a lipsit-o de dreptul la apărare.

Mai mult, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, ca urmare a evenimentului, este deschis un dosar penal, având ca obiect „distrugere din culpă”, iar cercetarea şi stabilirea cauzelor de incendii sunt efectuate, conform legii, de organele de cercetare penală.

Conchide că, din moment ce incendierea s-a produs ca urmare a folosirii la maxim a autospecialei, astfel cum s-a menţionat în raportul de expertiză, trebuie avută în vedere şi o eroare umană, întrucât, deşi contractul a fost încheiat între două persoane juridice, autospeciala a fost folosită de către angajaţii comodatarului, fiind utilizată 24/24 ore, având în vedere specificul acestei autoutilitare.

Astfel, intimatul reclamant, având în vedere specificul activităţii şi vechimea autoutilitarei (peste 10 ani, cu o garanţie de 48 de luni de la fabricare), putea şi trebuia să prevadă riscul solicitării la maxim a circuitului electric de alimentare.

4.2. O altă critică formulată se referă la soluţia de obligare a recurentei pârâte la efectuarea reparaţiilor necesare la autospeciala marca X.

Concluzia instanţei de apel, în sensul că „regula suportării riscului deteriorării (pieirii) bunului este aceea că acesta se suportă de către proprietar, respectiv de către comodant în cazul acestui contract”, nu este susţinută de niciun act normativ şi nici de obligaţiile contractuale.

Obligaţia de pază şi de conservare a bunului împrumutat, pe care comodatarul o are conform art. 2148 C.civ., presupune o diligenţă superioară celei manifestate faţă de propriile bunuri, pe care este obligat să le sacrifice, în caz de forţă majoră, pentru salvarea bunului împrumutat, el neavând un drept de opţiune între bunul său şi cel împrumutat, în caz contrar urmând a suporta riscul pieirii

fortuite a bunului.

În acest sens, regula menţionată la art. 2149 alin. 1 C.civ. este o aplicare a principiului res perit domino. Potrivit acestei reguli generale, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului, utilizat numai conform scopului pentru care a fost împrumutat, este suportat de către comodant, în calitate de proprietar al bunului.

Excepţia de la regulă este prevăzută de art. 2149 alin. 2 C.civ., care stabileşte că riscul pieirii fortuite este suportat de către comodatar, dacă acesta foloseşte bunul cu altă destinaţie, încălcându-şi obligaţia prevăzută de art. 2148 alin. 2 C.civ., sau dacă prelungeşte folosinţa după scadenţa restituirii, încălcându-şi obligaţia prevăzută de art. 2155 alin. 1 C.civ.

Excepţie face situaţia în care, deşi comodatarul şi-a încălcat una dintre obligaţiile prevăzute de art. 2148 alin. 2 sau art. 2155 alin. 1 C.civ., bunul a pierit dintr-o cauză de forţă majoră, iar comodatarul dovedeşte că bunul ar fi pierit sau s-ar fi deteriorat oricum din cauza acelei forţe majore.

În acest caz, sarcina probei îi revine comodatarului, care trebuie să răstoarne prezumţia de culpă stabilită în sarcina sa prin art. 2149 alin. 2 C.civ., pornind de la premisa încălcării uneia dintre obligaţiile prevăzute de art. 2148 alin. 2 sau de art. 2155 alin. 1 C.civ.

Recurenta precizează şi că obligaţiile contractuale sunt clare şi nu lasă loc de interpretare, aşa cum a procedat instanţa de apel.

Curtea a interpretat în favoarea apelantului reclamant clauza prevăzută de art. 3.2 lit. b) din contract, sens în care a reţinut că aceasta „are în vedere reparaţiile normale, uzuale ale autospecialelor, determinate de uzura de folosinţă (...), iar nu cheltuielile generate de deteriorarea parţială a autospecialei”.

În contractul de comodat, la clauza III - Obligaţiile părţilor, art. 3.2 - obligaţiile comodatarului - lit. b) se menţionează că comodatarul se obligă „să folosească autospeciala ca un bun proprietar, să efectueze reparaţii şi să nu transmită dreptul de folosinţă unei terţe persoane”.

Ca atare, obligaţia de a efectua „reparaţii” nu divizează aceste responsabilităţi în reparaţii normale, uzuale, aşa cum a apreciat instanţa, şi nici nu incumbă comodantului obligaţia de a repara bunul în cazul unor avarii.

Susţine că avarierea cabinei autoutilitarei s-a produs ca urmare a folosirii îndelungate şi la maxim a sistemului electric şi, nefiind un viciu ascuns, cum, în mod corect, a apreciat instanţa, aceasta a apărut întâmplător (după 10 ani), fiind un efect al folosinţei îndelungate, care, în mod evident, se încadrează la categoria reparaţiilor ce revin comodatarului.

În concluzie, recurenta pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 1-8 C.proc.civ., şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, înlăturarea apărărilor formulate şi admiterea căii de atac.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva ultimului motiv de casare dintre cele enunţate, pentru următoarele considerente:

6.1. Criticile subsumate acestui motiv de recurs se referă, în realitate, la mai multe aspecte, unele dintre ele depăşind limitele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.. Astfel, recurenta invocă anumite carenţe în motivarea deciziei atacate, ceea ce, într-adevăr, se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., dar susţine şi încălcarea rolului activ al instanţei, prevăzut de art. 22 C.proc.civ., precum şi a dreptului la apărare, critici susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 din acelaşi cod. Totodată, contestă şi evaluarea situaţiei de fapt realizată de instanţa de apel, raportat la probele administrate, alegaţii care nu pot fi cenzurate în recurs, în raport cu configuraţia acestei căi extraordinare de atac, conform art. 488 alin. 1 C.proc.civ., care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte absenţa motivării instanţei din perspectiva obligaţiilor contractuale încălcate de către recurentă - art. 488 alin. 1 pct. 6 teza I C.proc.civ., critica nu poate fi primită, în contextul în care Curtea a indicat, în mod expres, ce obligaţie trebuie respectată de către recurentă, şi anume cea de a nu-l împiedica pe comodatarul reclamant în folosinţa bunului, adică tocmai cea care a generat încheierea actului juridic şi este de esenţa contractului de comodat, fără să fie necesar să se refere la un anumit articol din contract, care să conţină clauza respectivă. De asemenea, instanţa de apel, după ce a expus, în mod detaliat, situaţia de fapt rezultată din probele administrate, în continuarea raţionamentului, a arătat, în esenţă, că, potrivit contractului încheiat între părţi, nu se derogă de la regimul juridic al răspunderii în caz de pieire fortuită a bunului dat în folosinţă, că riscul pieirii fortuite se suportă de proprietar conform regulii „res perit domino” şi că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii comodatarului, potrivit art. 2149 alin. 2 şi art. 2150 C.civ., în condiţiile în care acesta a folosit bunul potrivit destinaţiei sale. Prin urmare, Curtea a prezentat argumentele pentru care, în urma admiterii căii de atac, a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei la respectarea obligaţiei contractuale de a nu-l împiedica pe comodatar în folosinţa autospecialei şi de a efectua reparaţiile necesare tocmai în scopul îndeplinirii acestei obligaţii, nefiind, deci, întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 6 teza I C.proc.civ..

Nici teza motivelor contradictorii (art. 488 alin. 1 pct. 6 teza a II-a C.proc.civ.) nu este incidentă speţei. O asemenea teză presupune fie contradicţia între considerente şi dispozitiv, în sensul că argumentaţia nu fundamentează soluţia din dispozitivul hotărârii atacate, fie divergenţa între considerente, astfel încât, neputându-se cunoaşte care sunt cele corecte, nu poate exista o asemenea reprezentare nici în ceea ce priveşte soluţia adoptată în dispozitiv. Recurenta susţine contrazicerea considerentelor, determinat de împrejurarea că, pe de-o parte, instanţa de apel a reţinut, potrivit expertizei extrajudiciare, că incendierea s-a produs în condiţiile unei intervenţii îndelungate la incendiu, echipamentele electrice ale instalaţiei solicitând la limita maximă circuitul electric de alimentare, în alţi termeni, a reţinut o folosinţă neconformă a bunului în discuţie, iar, pe de altă parte, a constatat că riscul deteriorării autospecialei se suportă de către proprietar, întrucât au fost efectuate reviziile periodice; cu alte cuvinte, nu i se poate imputa reclamantului comodatar o folosinţă defectuoasă a bunului. Argumentele respective nu se circumscriu unei motivări contradictorii, de vreme ce instanţa de apel, raportat la probele administrate, a considerat că incendierea autospecialei a fost efectul unui caz fortuit (aspect ce nu poate fi cenzurat în recurs, întrucât vizează evaluarea situaţiei de fapt), iar comodatarul l-a folosit potrivit destinaţiei sale, îndeplinindu-şi obligaţiile corelative de a efectua inspecţiile şi reviziile periodice. Prin urmare, există continuitate în raţionamentul instanţei, conducând la soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, dispusă în dispozitiv.

Nici susţinerile referitoare la încălcarea principiului rolului activ al instanţei, reglementat de art. 22 C.proc.civ., şi a dreptului la apărare al pârâtei, prevăzut de art. 13 din acelaşi cod, nu sunt întemeiate.

Astfel, procesul civil este un proces al intereselor private, părţile fiind chemate primele să formuleze susţineri şi apărări, precum şi să propună probele pe care le consideră necesare şi utile în obţinerea unei soluţii favorabile. În contextul în care Curtea a considerat că înscrisurile de la dosar, inclusiv raportul de expertiză extrajudiciară, administrat în cauză tot cu valoarea unui înscris, sunt suficiente pentru soluţionarea corectă şi în lumina adevărului a disputei judiciare dintre părţi, acestea din urmă erau cele chemate să combată o asemenea interpretare şi să solicite administrarea unor probe în completare. Indiferent de atitudinea reclamantului anterioară promovării litigiului de faţă, care, în opinia recurentei, ar încălca principiul moralităţii şi al bunei-credinţe, determinat de modul în care i-a adus la cunoştinţă părţii adverse despre producerea evenimentului, ocazie cu care i-a anexat la adresă şi raportul de expertiză extrajudiciară, la care pârâta nu a participat, aceasta din urmă avea posibilitatea în faţa instanţei să formuleze apărări în legătură cu această lucrare şi să propună probe noi, prin care să combată înscrisul respectiv şi, eventual, celelalte mijloace de probă. Or, în ambele faze procesuale precedente, recurenta pârâtă nu s-a prezentat, iar apărările formulate în întâmpinările depuse s-au rezumat la invocarea unor chestiuni legate de interpretarea dispoziţiilor legale în materie de comodat, singura referire la expertiza extrajudiciară fiind făcută în faţa primei instanţe, în sensul că această lucrare nu poate fi avută în vedere în soluţionarea cauzei, întrucât nu este administrată în cursul procesului pendinte. De asemenea, deşi a solicitat proba cu înscrisuri, iar nu şi alte probe, cum ar fi o nouă expertiză, administrată de instanţă în mod nemijlocit, pârâta nu a depus niciun act în completare, prin care să încerce să conteste susţinerile reclamantului. Ca atare, nu se poate reţine încălcarea de către instanţă a principiului rolului activ şi a dreptului la apărare al pârâtei, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..

Toate celelalte critici subsumate acestui prim punct din cererea de recurs se referă la aspecte de presupusă netemeinicie a deciziei şi, deci, nu pot fi examinate în recurs faţă de natura căii extraordinare de atac, care, astfel cum s-a menţionat în precedent, nu prevede decât posibilitatea formulării unor motive de nelegalitate.

Astfel, Înalta Curte nu va avea în vedere, în soluţionarea recursului, criticile referitoare la interpretarea greşită a raportului de expertiză extrajudiciară de către instanţa de apel, cu consecinţa reţinerii eronate a faptului că reclamantul a folosit autospeciala ca un bun proprietar; aspectele de fapt contestate de pârâtă, în sensul exploatării neconforme a utilitarei, folosirea la alte intervenţii, unde bunul a funcţionat, ceea ce ar denota exploatarea peste limită la evenimentul din speţa de faţă şi, în final, culpa echipei de intervenţie; insuficienţa efectuării reviziilor periodice de către reclamant în considerarea înlăturării răspunderii acestuia; posibilitatea şi obligaţia intimatului de a prevedea riscul solicitării la maxim a circuitului electric de alimentare a autospecialei, în condiţiile în care bunul avea o vechime de peste 10 ani şi o garanţie de 48 de luni de la fabricare. Toate aceste chestiuni reprezintă elemente de fapt, necenzurabile în recurs.

A mai susţinut recurenta că cercetarea administrativă demarată de intimatul reclamant, la care a fost cooptat doar un specialist, iar nu o comisie care să verifice împrejurările producerii incendiului şi să stabilească prejudiciul produs în urma evenimentului, are caracter îndoielnic în ceea ce priveşte respectarea ordinelor Ministerului de Interne şi a metodologiei de cercetare şi de stabilire a cauzelor probabile de incendiere (Ordinul Inspectorului general nr. 786/2010).

În afara faptului că o asemenea susţinere nu a fost formulată în fazele procesuale anterioare, aceasta nici nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât afirmaţiile sunt generice, nu indică ce ordine ale Ministerului de Interne au fost încălcate şi în ce sens, care sunt normele din Ordinul nr. 786/2010 care au fost nerespectate, acest din urmă document, deşi singurul indicat, nefiind depus la dosar şi nerezultând cărei instituţii îi aparţine.

În egală măsură, susţinerile vizând lipsa de competenţă a expertului judiciar specializat în autovehicule rutiere de a răspunde obiectivelor privind stabilirea cauzelor incendiului şi avariile suferite de autospecială şi, concomitent, necesitatea efectuării unei expertize de către un expert tehnic judiciar specializat în procese pirogene şi incendii nu au fost formulate în fazele procesuale anterioare. În plus, recurenta nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a formulat o cerere scrisă prin care să evoce aceste aspecte şi să propună o nouă expertiză, efectuată de un expert atestat în stabilirea cauzelor producerii incendiilor, astfel cum s-a arătat şi în precedent.

Referitor la dosarul aflat pe rolul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti nr. x/P/2020, de asemenea, recurenta nu invocă susţineri concrete în legătură cu modalitatea în care cauza penală ar influenţa decizia recurată în litigiul pendinte. Mai mult, în dosarul penal indicat, soluţia Parchetului a fost de clasare a cauzei sub aspectul existenţei infracţiunii de „distrugere din culpă”, prevăzută de art. 255 alin. 1 C.pen., în temeiul art. 16 alin. 1 lit. d C.proc.pen. Printre altele, în actul procurorului de caz, s-a reţinut că fapta pentru care s-a constituit dosarul respectiv a avut drept cauză de neimputabilitate cazul fortuit, din actele de urmărire penală nerezultând că ar fi existat vreo culpă de natură umană, care să fi contribuit la comiterea infracţiunii de distrugere din culpă. Ca atare, dosarul de urmărire penală şi soluţia de clasare dispusă nu sunt în măsură să confirme, ci, dimpotrivă, să infirme criticile recurentei, prin care, în mod implicit, aceasta evocă greşeala de natură umană a echipei de intervenţie la incendiu şi care ar avea drept consecinţă înlăturarea asumării riscului pieirii fortuite a bunului de către comodantul proprietar.

4.2. În ceea ce priveşte criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., acestea sunt însă fondate şi vor conduce la admiterea căii de atac.

Astfel, deşi concluzia instanţei de apel, în sensul că riscul pieirii fortuite a bunului folosit potrivit destinaţiei sale aparţine comodantului, în urma interpretării, per a contrario, a dispoziţiilor art. 2149 alin. 1 C.civ. şi care reprezintă o formă specială de aplicare a regulii generale „res perit domino” („bunul piere în dauna proprietarului”) prevăzute în art. 558 C.civ., este corectă şi, totodată, a fost înlăturată, în mod corespunzător, incidenţa, în speţă, a situaţiilor de excepţie în care riscul pieirii bunului este în sarcina comodatarului, reglementate de art. 2149 alin. 2 şi art. 2150 C.civ., soluţia Curţii este eronată, comodantul proprietar neputând fi obligat la asigurarea folosinţei bunului în continuare către comodatar şi nici la efectuarea reparaţiilor necesare în acest scop.

Aplicarea principiului „res perit domino” presupune că proprietarul bunului suportă riscul pieirii fortuite, în sensul că nu poate atrage răspunderea părţii care îl are sau l-a avut în posesie şi să-l oblige pe acesta la plata contravalorii bunului.

Dar acest principiu reprezintă o instituţie juridică diferită de cea a suportării riscului

contractului, aceasta din urmă interesând în soluţionarea cauzei. Ca regulă, asigurarea folosinţei autospecialei şi efectuarea reparaţiilor în acest sens reprezintă obligaţii asumate de una sau alta dintre părţi în baza contractului de comodat încheiat. Riscul contractului se referă la responsabilitatea pentru pagubele ce pot apărea în urma imposibilităţii fortuite de a executa obligaţiile contractuale. Or, conform art. 1321 C.civ., contractul încetează, printre altele, în cazul imposibilităţii fortuite de executare, ceea ce este şi situaţia din prezentul litigiu, incendiul fiind rezultatul unui caz fortuit, iar autospeciala având daună totală. Dispoziţiile art. 1274 C.civ., care ar putea prezenta relevanţă în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului între cele două părţi contractante, nu sunt incidente, deoarece se referă la riscul în contractele translative de proprietate, ceea ce nu este cazul, contractul de comodat fiind un contract unilateral şi, evident, netranslativ de proprietate.

Prin urmare, în speţă, riscul contractului este suportat de comodatar, ca urmare a aplicării regulii prevăzute în art. 1321 C.civ., efectul constând în aceea că, potrivit art. 1322 teza I din acelaşi act normativ, părţile sunt liberate de obligaţiile asumate.

Totodată, dispoziţiile legale sus-enunţate trebuie coroborate şi cu cele ale art. 1557 alin. 1 C.civ., conform cărora, atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 1634 alin. 1 C.civ. menţionează că debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a altor evenimente asimilabile acestora.

În raport cu toate aceste dispoziţii legale evocate, în litigiul pendinte, de vreme ce distrugerea definitivă şi totală a autospecialei este rezultatul unui eveniment fortuit, riscul contractului se asumă de comodatar, astfel încât recurenta pârâtă, în calitate de comodant şi proprietar al bunului, este liberată de obligaţia de a asigura în continuare, pe durata stabilită în contract (act juridic care a încetat) folosinţa bunului şi de a efectua reparaţiile necesare în acest scop, cum, în mod greşit, a considerat instanţa de apel, criticile pârâtei sub acest aspect fiind întemeiate.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 şi art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de

apel, fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8 din acelaşi cod.