Co-ownership: Recovery of civil fruits via management act and majority rule vs. unanimity for claim against third-party possessor

Acţiune în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru un imobil deţinut în coproprietate. Act de administrare. Înlăturarea regulii unanimităţii

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată

Index alfabetic: contravaloarea lipsei de folosinţă

imobil

coproprietate

act de administrare

C.civ., art. 637, art. 638 alin. (1), art. 641 alin. (1), art. 643

Art. 641 alin. (1) C.civ. prevede că actele de administrare (prin care se urmărește punerea în valoare a unui bun în conformitate cu natura ori cu destinația sa obișnuită) privitoare la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, regula unanimității în materie fiind înlocuită în acest caz de cea a majorității.

De asemenea, potrivit art. 637 C.civ., „Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporțional cu cota lor parte din drept”, coproprietarii urmând a se desocoti între ei, în proporție cu cotele lor părți, în măsura în care unul dintre aceștia a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor, regulă înscrisă în art. 638 alin. (1) C.civ.

În cazul acţiunii ce are drept scop recuperarea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, fiind vorba de fructe civile, așadar de un drept de creanță, dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală nu fac inaplicabile prevederile din materia coproprietății, repararea prejudiciului cauzat prin folosirea nelegitimă a imobilului urmând a fi raportată la unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietății.

Astfel, din coroborarea textelor legale menţionate cu dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi alin. (2) C.civ. reiese că legiuitorul recunoaște dreptul unuia dintre coproprietari de a pretinde contravaloarea fructelor civile neculese în urma săvârşirii unei fapte ilicite, prezumat fiind consimțământul celorlalți coproprietari. Aceasta întrucât, în aceste condiții, acțiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de un coproprietar se asociază unui act juridic de administrare, căruia i se aplică prevederile art. 641 alin. (1) C.civ., care înlătură regula unanimității.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1010 din 11 aprilie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de 13.03.2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei Asociaţia C. la plata sumei de 618.051 lei, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 10.843 mp, situat în Bucureşti, pentru perioada 27.06.2017 – 01.03.2019, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din 10.09.2019, pârâta a depus cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, iar prin încheierea de la termenul din 17.06.2020, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie, ca tardiv formulată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1465 din 8.10.2021, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. şi chematul în garanţie Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 116.382 euro, contravaloarea în lei la cursul BNR din ziua plăţii efective, cu titlu de contravaloare folosinţă a terenului în suprafaţă de 10.843 mp, situat în Bucureşti; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert; a admis cererea expertului X. de majorare a onorariului; a dispus majorarea onorariului expertului X cu suma de 1.620 lei şi a obligat pârâta la plata către acest expert a sumei de 1.620 lei, reprezentând diferenţă onorariu.

3. Hotărârile pronunţate în apel

Prin decizia civilă nr. 595A din 24.04.2023, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 7.05.2021 şi 10.09.2021; a admis apelul formulat de apelanta pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 1465/2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B. şi intimatul chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că: a admis, în parte, acţiunea; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 77.588 euro, contravaloarea în lei la cursul BNR din ziua plăţii efective, cu titlu de contravaloare folosinţă a terenului în suprafaţă de 10.843 mp, situat în Bucureşti; a menţinut restul dispoziţiilor; a admis cererea expertului Y. şi, în consecinţă, a dispus majorarea onorariului cu suma de 1.222 lei; a obligat apelanta pârâtă la plata către expert a sumei de 1.222 lei, reprezentând diferenţă onorariu.

Prin decizia civilă nr. 1079 A din 25.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 595 A/2023, formulată de expertul judiciar Y. în cauza privind pe apelanta-pârâtă C., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., în sensul că a respins cererea de majorare suplimentară a onorariului de expert cu suma de 1733 lei, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 595 A/2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,

reclamanţii A. şi B. susţin că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor speciale din materia coproprietăţii.

Arată că, în mod nelegal, a apreciat instanţa de apel că nu sunt aplicabile dispoziţiile specifice în materie de coproprietate, ci dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale întrucât, în prezenta cauză, izvorul tuturor pretenţiilor reclamanţilor derivă din faptul că au calitatea de coproprietari asupra unui imobil, iar în aceasta calitate au fost privaţi de atributul folosinţei. Atât timp cât fundamentul acţiunii îl reprezintă dreptul de coproprietate asupra unui bun, devin aplicabile dispoziţiile legale care reglementează regimul coproprietăţii, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 631 C.civ.

Susţin că dispoziţiile art. 631 şi urm. C.civ. au caracter de norme speciale faţă de dispoziţiile de drept comun care reglementează regimul juridic al obligaţiilor în general (obligaţiile divizibile, solidare etc.) şi, în raport cu această împrejurare, prevederile legale din materia coproprietății se aplică cu prioritate faţă de normele generale.

Învederează că, din perspectiva acţiunii în justiţie, aceasta are la bază norma înscrisă în art. 643 C.civ., potrivit căreia, în acţiunile care privesc coproprietatea, oricare dintre coproprietari poate să stea singur în justiţie, în orice tip de proces şi, faţă de această împrejurare, nu poate fi reţinută teoria juridică a instanţei de apel, în sensul în care, fiind în prezenţa unui fapt juridic ilicit, se aplică, în mod automat, numai normele juridice care reglementează regimul general al obligaţiilor.

Invocă dispoziţiile art. 635 C.civ. şi arată că noţiunea de beneficii este utilizată în sens larg şi cuprinde orice câştig, profit, venit sau folos material pe care l-ar putea aduce bunul aflat în stare de coproprietate, iar atât timp cât noţiunea de "beneficii" produse de bunul comun este o noţiune ce se interpretează în sens larg, aceasta acoperă şi daunele interese solicitate de la un terţ de către unul dintre coproprietari, fiind, însă, necesar ca acestea să fie mai întâi obţinute de către oricare dintre coproprietari, pentru că numai în urma obţinerii efective pot forma obiectul împărțirii.

Consideră că, potrivit art. 635 coroborat cu art. 643 C.civ., oricare dintre coproprietari poate solicita de la un terţ ce încalcă dreptul de proprietate 100% din beneficiile ce ar fi putut fi produse de

bunul comun, mai concret, 100% din daunele interese cauzate de lipsa de folosinţă a bunului comun.

Citează dispoziţiile art. 636 alin. 1 C.civ., din care rezultă că oricare dintre coproprietari are toată îndreptățirea să folosească întregul bun comun, nu numai o parte din acesta, parte corespondentă cotei sale părţi din dreptul de proprietate, şi apreciază că, atât timp cât folosinţa întregului bun comun poate fi exercitată de unul dintre coproprietari, indiferent de mărimea cotei sale părți din dreptul de proprietate, contravaloarea lipsei de folosinţă a întregului bun comun poate fi solicitată în aceeaşi manieră, respectiv doar de către un singur coproprietar, în proporţie de 100%, iar nu în proporţie egală cu nivelul cotei sale părți.

Cu referire la doctrină şi jurisprudenţă, arată că, dacă unui singur coproprietar îi este recunoscut dreptul de a încasa 100% din fructele bunului (inclusiv fructele civile), acelaşi drept trebuie să îi fie recunoscut şi în situaţia solicitării de daune interese echivalente imposibilităţii culegerii fructelor civile (daune pentru lipsa de folosinţă).

Invocă dispoziţiile art. 637 C.civ. şi ale art. 638 alin. 3 din acelaşi act normativ, susţinând că se cuvine tuturor coproprietarilor, potrivit cotelor lor, şi contravaloarea fructelor (cum este cazul daunelor interese pentru lipsa de folosinţă), iar în măsura în care doar unul dintre coproprietari percepe 100% din fructele civile ale unui bun comun, acesta este ţinut să plătească celorlalţi coproprietari parte din acestea, potrivit cotelor deţinute.

Mai arată că decizia din apel este parţial nelegală și în ceea ce priveşte cuantumul daunelor interese acordate, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor care reglementează modul de reparare al prejudiciului, respectiv art. 1385 alin. 1 C.civ.

În acest sens învederează că, în fața primei instanţe nivelul contravalorii lipsei de folosinţă a fost stabilit la suma de 116.382 euro, iar în apel la suma de 142.283 euro, instanţa de apel reţinând că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la o cotă de 2/3 din contravaloarea lipsei de folosinţă şi, aplicând această

cotă la valoarea stabilită în faţa primei instanţe, a rezultat suma de 77.588 euro.

Apreciază că, în vederea asigurării unei reparări integrale a prejudiciului cauzat reclamanţilor, nivelul daunelor interese ar fi trebuit raportat la valoarea stabilită în fața instanţei de apel, rezultând astfel o sumă totală de 94.855 euro.

Afirmă că teza instanţei de apel, în sensul în care, prin luarea în considerare a acestei din urmă valori, s-ar fi creat o agravare a situaţiei pârâtei în propria cale de atac, nu poate fi reţinută întrucât suma de 94.855 euro este mai mică decât suma la care intimata a fost obligată în fața primei instanţe, respectiv 116.382 euro.

Prin recursul declarat, pârâta C., invocând dispoziţiile art.488 alin.1 pct.4 și 5 C.proc.civ., susţine că hotărârea este dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, precum şi cu încălcarea art.478 alin.1 C.proc.civ.

Arată că reclamanţii A. şi B. au formulat cererea de chemare în judecată doar în calitate de

succesori ai defunctului D., deţinând la data introducerii acţiunii doar o cotă de 1/3 din dreptul de proprietate asupra terenului.

Ulterior formulării acţiunii introductive şi primului termen la care părţile au fost legal citate, coproprietarul E. a decedat, fiind moştenită de A. şi B., acesta fiind momentul în care reclamanţii au dobândit diferenţa până la cota de 2/3 din dreptul de proprietate asupra terenului şi, totodată, momentul la care au dobândit inclusiv dreptul de creanţă al autoarei lor, aferent lipsei de folosinţă a terenului.

Pe cale de consecinţă, consideră că acesta este momentul de la care reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defunctei E., ar fi putut pretinde aceleaşi drepturi faţă de pârâtă, context în care modificarea cadrului procesual la fond cu participarea acestora se putea realiza doar printr-o cerere de intervenţie principală, care însă nu a fost formulată.

Apreciază că, şi în situaţia în care s-ar admite că sunt incidente dispoziţiile art.204 C.proc.civ., modificarea cererii de chemare în judecată se putea face de reclamanţi doar până la primul termen la care aceştia au fost legal citaţi (respectiv 14.05.2019), însă certificatul de moştenitor testamentar nr. 46 din 28.05.2019, care atestă calitatea reclamanţilor de moştenitori legali ai autoarei E., a fost emis ulterior primului termen la care aceştia au fost legal citaţi, astfel încât formularea unei cereri de modificare a cererii de chemare în judecată ar fi fost tardivă.

Susţine că lipsa formulării unei cereri de intervenţie principale sau a unei cereri de modificare a cererii de chemare în judecată generează, în planul deciziei din apel, un motiv de casare determinat de pronunţarea acesteia cu depăşirea limitelor legalei sesizări şi prin crearea în patrimoniul reclamanţilor a unui set de drepturi în contradictoriu cu pârâta, care suferă, astfel, o vătămare ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 175 C.proc.civ.

Arată că justificarea lărgirii cadrului procesual nu a fost argumentată în drept, însă din analiza motivării deciziei se poate deduce că instanţa de apel a introdus în cauză pe cei doi moştenitori ai coproprietarului E. prin mecanismul permis de art. 412 C.proc.civ. şi susţine că aplicarea acestei dispoziţii este greşită deoarece situaţia premisă a acestei norme legale presupune decesul părţii pe parcursul litigiului, condiţie neîndeplinită în speţă întrucât autoarea E. nu a avut calitatea de parte în litigiu.

În aceste condiţii, evocarea fondului în apel, potrivit art.477 alin.1 C.proc.civ., nu presupune reactivarea tuturor dispoziţiilor referitoare la judecata în primă instanţă, astfel încât modificarea acţiunii în apel cu privire la cadrul procesual prin introducerea unor terţi, în persoana moştenitorilor defunctei E., încalcă dispoziţiile art.478 alin.1 C.proc.civ..

Decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală prin raportare la dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ. întrucât intimaţii-reclamanţi nu justifică calitatea procesuală activă pentru a promova acţiunea pentru eventualul prejudiciu ce a fost cauzat de pârâtă în patrimoniul celorlalţi doi coproprietari.

Recurenta afirmă că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că se impune analizarea criticilor

expuse de pârâtă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active concomitent cu cele ce au vizat absenţa prejudiciului.

Invocă dispoziţiile art.1434 - 1435 şi ale art.1445 C.civ. din care rezultă că în cazul obligaţiilor conjuncte cu pluralitate activă de subiecte, fiecare creditor nu poate pretinde debitorului decât partea sa din creanţă şi în situaţia obligaţiilor solidare cu pluralitate activă de subiecte, fiecare creditor poate pretinde debitorului creanţa în întregime.

Învederează că obligaţiile cu subiect multiplu activ ce au ca izvor faptul juridic sunt obligaţii conjuncte, astfel încât prin săvârşirea faptului juridic iau naştere mai multe raporturi juridice obligaționale distincte între autorul/autorii faptului juridic şi fiecare dintre creditorii obligaţiei.

Citează dispoziţiile art.1422 alin.2, ale art.635 și ale art.636 alin.2 C.civ. şi arată că, în situaţia în care un coproprietar profită de întrebuinţarea integrală a bunului pe o perioadă mai îndelungată de timp, acesta trebuie să plătească celorlalţi coproprietari echivalentul bănesc al lipsei de folosinţă corespunzătoare cotelor părţi din drept, fiecare dintre creditori putând urmări pe debitor doar pentru partea sa din creanţă.

Învederează că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unui mandat din partea celorlalţi doi coproprietari pentru a solicita lipsa de folosinţă pentru întregul teren şi nici nu au depus cerere de intervenţie principală sau cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, ca urmare a dobândirii calităţii de moştenitori ai defunctei E., astfel încât nu justifică calitate procesuală activă pentru a promova cererea de chemare în judecată.

Arată, totodată, că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Relativ la fapta ilicită, susţine că sentinţa civilă nr. 917 din 27.06.2017 nu era executorie, în raport cu dispoziţiile art.278 C.proc.civ. 1865, întrucât pârâta formulase cale de atac împotriva acesteia şi putea fi pusă în executare abia la 19.12.2018, dată la care a devenit irevocabilă.

De altfel, pârâta deţinea terenul în folosinţă în baza unor prevederi legale/acte normative care nu au fost niciodată abrogate sau anulate de instanţă, astfel încât nu poate fi răspunzătoare de un fapt ilicit care să fi cauzat un prejudiciu intimaţilor-reclamanţi.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că sentinţa civilă nr.917 din 27.06.2017 era executorie de la data pronunţării, învederează că era în imposibilitate de a da curs obligaţiei stabilite prin această hotărâre faţă de reclamanţi întrucât calitatea de coproprietar a terenului, ulterior pronunţării acestei sentinţe şi până la decesul acestuia, a fost deţinută de autorul lor, D.

Susţine că reclamanţii sunt cei care au rămas în pasivitate, nu au informat pârâta cu privire la dobândirea calităţii de succesori ai lui D., aceştia nefiind parte în procedura de executare silită în baza căreia s-a încheiat procesul-verbal de punere în posesie din 1.03.2019.

În privinţa prejudiciului, arată că fiecare dintre creditori, respectiv coproprietari, poate urmări pe pârâtă doar pentru partea sa din creanţă, pentru contravaloarea prejudiciului produs în patrimoniul său, instanţa de apel dispunând, în mod eronat, obligarea sa la plata prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în limita cotei de 2/3 din dreptul de proprietate şi nu doar a prejudiciului aferent cotei parte de 1/3 din teren care aparţinea reclamanţilor la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Sub un al doilea aspect, cu privire la modalitatea de determinare a prejudiciului, învederează că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că afirmarea unei metode de calcul de către pârâtă, fără a fi fundamentată pe o prevedere legală, nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât nu ţine cont de specificul litigiului - raport juridic privat.

Arată că prin raportul de expertiză refăcut în etapa apelului, expertul a reconfirmat că nu a identificat suficiente închirieri relevante de proprietăţi similare, însă a invocat că abordarea prin venit poate fi aplicată, doar că în sens invers, pornind de la valoare estimată a terenului.

În acest sens, prin raportul administrat în apel, expertul menţionează că pentru estimarea contravalorii lipsei de folosinţă lunară a transformat valoarea chiriei astfel: venitul net din exploatare = valoarea x rata de capitalizare, care a fost preluată din analiza pieţei, luând în considerare cea mai

bună utilizare a terenului şi anume rezidenţială.

Susţine că rata de capitalizare se stabileşte prin raportare la doi indicatori, printre care şi venitul net din exploatare care se calculează la rândul său pornind de la chiriile percepute de piaţa pentru proprietăţi comparabile. Or, în contextul lipsei unor date cu privire la valorile de închiriere este evident faptul că venitul net din exploatare şi rata de capitalizare nu au fost stabilite/aplicate în mod corect, ceea ce a condus la deformarea valorii chiriei lunare şi, pe cale de consecinţă, a valorii lipsei de folosinţă.

Acesta este motivul pentru care pârâta a invocat faptul că stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 27.06.2017-01.03.2019, respectiv estimarea valorii chiriei obținute din închirierea imobilului teren, ar trebui să se realizeze în condiţii similare determinării redevenţei (preţului cesiunii) în ipoteza în care terenul este concesionat conform Legii nr. 50/1991.

Prin raportul de expertiză refăcut expertul s-a limitat, însă, la a susţine că toate modalităţile de calcul sunt în concordanţă cu standardele de evaluare a bunurilor, refuzând să prezinte o modalitate de calcul a lipsei de folosinţă prin metoda indicată de pârâtă.

Menţionează că în faza procesuală de fond a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea evaluare imobiliară cu acelaşi obiectiv, fiind aplicată metoda de calcul pe baza redevenţei datorate în baza Legii nr. 50/1991, ceea ce a condus la stabilirea unei chirii de 0,54 euro/mp/lună, faţă de chiria stabilită prin raportul administrat în apel de 0,6529 euro/mp/lună.

Astfel, în ipoteza în care în cadrul expertizei administrate în apel ar fi fost folosită şi metoda de calcul pe baza redevenţei datorate în baza Legii nr. 50/1991 s-ar fi ajuns la o valoare a chiriei mai mică decât cea de la fond şi, pe cale de consecinţă, la o valoare a lipsei de folosinţă mai mică decât cea de la fond, context în care prejudiciul/lipsa de folosinţă la care pârâta ar fi putut fi obligată ar fi avut o valoarea mai redusă decât cea reţinută de instanţa de apel.

Afirmă că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei legături de cauzalitate între aşa-zisa faptă ilicită invocată de reclamanţi şi un eventual prejudiciu, iar pârâta nu a acţionat cu vinovăţie, predarea bunului nefiind realizată deoarece reclamanţii sunt cei care au tergiversat punerea în posesie, rămânând în pasivitate. Mai mult, afirmă că o perioadă de timp pârâta a fost în imposibilitate de a îndeplini obligaţia de predare a terenului, în contextul în care autorul reclamanţilor decedase, iar ulterior dezbaterii succesiunii nu a fost notificată cu privire la identitatea moştenitorilor pentru a putea efectua predarea.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanţii A. şi B.

Recurenţii reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat.

Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenţii reclamanţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză, reclamanţii, în calitate de coproprietari, au solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă aferentă perioadei 27.06.2017 - 01.03.2019, fapta ilicită imputată constând în neexecutarea benevolă a sentinţei civile nr. 917 din 27.06.2017, care a avut drept consecinţă lipsirea tuturor coproprietarilor de folosinţa imobilului din București, faţă de refuzul pârâtei de a-şi îndeplini obligaţia de predare a terenului restituit în natură conform hotărârii menţionate.

Reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată în calitate de succesori ai defunctului D., coproprietar în favoarea căruia, alături de coproprietarii F. şi E., s-a dispus restituirea imobilului prin sentinţa civilă nr. 917 din 27.06.2017.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii justifică calitatea procesuală activă în litigiul de faţă

raportat la calitatea acestora de moştenitori legali ai defunctului D., precum şi faţă de dispoziţiile art.643 alin.1 şi 2 C.civ., înlăturând astfel susţinerea pârâtei în sensul că aceşti coproprietari pot solicita despăgubiri doar după cota-parte ce le-a revenit după autorul lor, iar nu în integralitate.

Pe fondul cauzei, tribunalul a considerat a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1349 alin.1 şi 2 C.civ., reclamanţii având dreptul de a le fi predat terenul începând cu data rămânerii definitive a sentinţei nr.917, respectiv cu data de 27.06.2017, iar pârâta având obligaţia de a proceda astfel, obligaţie pe care nu a respectat-o, săvârşind o faptă ilicită cu vinovăţie.

Constatând că reclamanţii au suferit un prejudiciu, reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 27.06.2017 (data la care a devenit executorie sentinţa civilă nr.917) - 01.03.2019 (data la care a fost efectiv predat terenul către coproprietarii F. şi E.), prima instanţă de judecată a obligat pârâta la plata sumei de 116.382 euro către reclamanţi.

În apel, instanţa de prim control judiciar a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 77.588 euro, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă a terenului în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, faţă de modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pârâta a înţeles să declare apel, apreciind că nu sunt incidente dispoziţiile art.643 C.civ., instanţa fiind învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar nu cu o acţiune care vizează bunul ca obiect al proprietăţii.

În acest context, curtea de apel a constatat că este chemată să analizeze răspunderea subiectivă a pârâtei cu privire la împiedicarea exercitării depline a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, fără ca o astfel de măsură să fie însoţită de măsuri reparatorii prin echivalent. Ca atare, a statuat că aspectele care tind să înlăture raportul juridic dedus judecăţii nu se evidenţiază într-o lipsă de calitate procesuală, ci converg către neîntrunirea condiţiilor de drept substanţial impuse de lege, respectiv către respingerea acţiunii.

În consecinţă, instanţa de apel a procedat la analiza criticilor ce vizează lipsa calităţii procesuale active concomitent cu cele expuse în susţinerea absenţei prejudiciului.

Astfel, a apreciat că, determinat de caracterul executoriu al sentinţei civile nr.917 şi de posibilitatea părţii reclamante de a pune în executare silită obligaţia stabilită în sarcina pârâtei, coroborat cu neexecutarea benevolă a titlului executoriu, este relevat conţinutul faptei ilicite reclamate. Totodată, a mai reţinut că nu pot fi avute în vedere apărările pârâtei ce privesc lipsa de informare asupra decesului autorului D., după cum nici elementele factuale legate de pasivitatea reclamanţilor până la exercitarea prezentei acţiuni.

Referitor la prejudiciu, instanţa de prim control judiciar a constatat că reclamanţii au solicitat contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața ocupată de pârâtă, aceasta în condițiile în care titlul executoriu fusese obținut de către creditorii D., F. și E., iar reclamanții justifică calitatea de moștenitori legali de pe urma defunctului D., dar și de moștenitorii testamentari de pe urma defunctei E. (decedată după data inițierii prezentului demers judiciar).

Raportându-se la dispozițiile art.1349, 1357, 1381, respectiv ale art.643, 635-636, 637 și 644 C.civ., curtea a considerat că, acționând în apărarea unui drept propriu (chiar sub forma unei cote-părți ideale din dreptul de proprietate) și în absența unui mandat acordat de către coproprietarul F. pentru exercitarea acestei acțiuni, reclamanții nu sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului cuantificat la lipsa de folosință a întregului teren, ci numai în limita cotei-părți de 2/3, de 77.588 euro (valoare calculată în acord cu valoarea chiriei stabilite prin expertiza tehnico-judiciară efectuată în fața instanței de fond, determinată de principiul neagravării situației în propria cale de atac).

Recurenții reclamanți, invocând dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., au susținut prin cererea de recurs că în mod nelegal instanța de apel a înlăturat prevederile legale care reglementează regimul coproprietății, acțiunea pendinte având la bază norma înscrisă în art.643 C.civ.

Critica este fondată.

Cu caracter teoretic, Înalta Curte reține trăsăturile definitorii ale coproprietății pe cote-părți,

respectiv pluralitatea titularilor, divizarea dreptului de proprietate între titulari şi unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietății; întrucât niciunul dintre coproprietari nu stăpânește în exclusivitate o parte din bun, exercitarea atributelor dreptului de proprietate trebuie să fie colectivă. Ca atare, principiul sau regula unanimității se deduce din ideea unității materiale a bunului și obligă la o exercitare colectivă a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate.

Practica judiciară și doctrina au generat soluții care, prin aplicarea lor repetată, au conturat regulile ce guvernează coproprietatea obișnuită, parte din acestea fiind înscrise în dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, de natură a face posibilă împăcarea regulii unanimității cu cerința exploatării normale a bunului care constituie obiectul coproprietății obișnuite. Astfel, trebuie să se țină cont, în adoptarea soluțiilor, fără a se nega regula unanimității, de prerogativele care formează conținutul juridic al dreptului de proprietate - posesia, folosința și dispoziția, precum și de clasificarea actelor juridice în funcție de finalitatea urmărită în legătură cu un bun privit ut singuli - acte de conservare, acte de administrare și acte de dispoziție.

Astfel, în Codul civil în vigoare, se precizează, în art.643 alin.1, că „Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare”.

Textul de lege nu face distincția între acțiunile exercitate în aceste condiții, nu califică atare acțiuni ca acte de conservare, de administrare sau de dispoziție.

În plus, pentru a nu crea o situație împovărătoare pârâtului, care ar putea fi chemat succesiv în judecată de fiecare coproprietar, alin.3 al art.643 C.civ. prevede că atunci când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

Această soluție este valabilă pentru orice acțiune formulată de coproprietari împotriva terților, fără a se aplica în acțiunile dintre coproprietari.

Totodată, conform alin.2 teza I al art.643 C.civ., „Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor”.

Mai trebuie reținut că, referitor la coproprietatea examinată, art.641 alin.1 C.civ. prevede că actele de administrare (prin care se urmărește punerea în valoare a unui bun în conformitate cu natura ori cu destinația sa obișnuită) privitoare la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, regula unanimității în materie fiind înlocuită în acest caz de cea a majorității.

De asemenea, potrivit art.637 C.civ., „Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporțional cu cota lor parte din drept”.

Coproprietarii urmează a se desocoti între ei, în proporție cu cotele lor părți, în măsura în care unul dintre aceștia a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor, regulă înscrisă în art.638 alin.1 C.civ..

În prezentul litigiu, fiind vorba de fructe civile, de venituri rezultate din folosirea terenului ce a fost restituit reclamanților prin hotărârea judecătorească de către pârâtă, așadar de un drept de creanță, în lipsa unui act juridic care să consfințească o astfel de înțelegere, acțiunea formulată, care are drept scop recuperarea contravalorii acestora, a lipsei de folosință, este generată de fapta ilicită a pârâtei, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Trimiterea la dispozițiile ce reglementează această materie nu face inaplicabile prevederile din materia coproprietății, anterior arătate, în cauză repararea prejudiciului cauzat prin folosirea nelegitimă a imobilului urmând a fi raportată la unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietății.

De altfel, coroborând textele legale redate, se constată că legiuitorul recunoaște, în situația de față, dreptul reclamanților coproprietari şi de a pretinde contravaloarea fructelor civile neculese în urma unei fapte ilicite săvârșite de pârâtă, prezumat fiind consimțământul celorlalți coproprietari. Aceasta întrucât, în aceste condiții, acțiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de un coproprietar se asociază unui act juridic de administrare, căruia i se aplică prevederile art.641 alin.1 C.civ., care înlătură regula unanimității, la care face trimitere recurenta pârâtă.

Or, în speță, această prezumție nu a fost răsturnată de pârâtă prin atragerea în proces și a celui de-al treilea coproprietar, F., în condițiile prevăzute de art.643 alin.3 C.civ..

Într-adevăr, astfel cum a reținut și instanța de apel, o răspundere civilă delictuală poate fi invocată doar de persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate de către o altă persoană, prin nerespectarea regulilor pe care legea le impune, însă această teză nu poate fi infirmată în cazul unui coproprietar, care, prin definiție, deține doar o cotă-parte ideală din drept. Raportul dintre debitor și creditor este același ca și în cazul unui drept de proprietate exercitat de un singur titular, fapta ilicită imputată neputând viza, de altfel, doar o parte din bun, iar nu bunul în integralitatea sa.

Împrejurarea conform căreia dispozițiile art.644 alin.1 C.civ. s-ar opune promovării unei acțiuni în răspundere civilă doar de către un coproprietar nu are relevanță juridică, întrucât, în cauză, nu s-a pus problema desocotirii între coproprietari, teză distinctă de cea a obiectului pricinii deduse judecății.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, conform art.497 C.proc.civ., a admis recursul formulat de recurenții reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, care, potrivit art.501 C.proc.civ., are a analiza apelul pârâtei conform dezlegărilor în drept ale instanței de recurs.

În acest context, Înalta Curte constată că motivul de recurs susținut de reclamanți ce privea modalitatea de cuantificare a daunelor interese acordate, cu referire la încălcarea art.1385 alin.1 C.civ., nu se mai impune a fi analizat, instanța de apel raportându-se în mod greșit la cota de 2/3, la care, în opinia acesteia, erau îndreptățiți coproprietarii de față.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă, acesta a fost respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art.488 alin.1 pct.4 şi 5 C.proc.civ., susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul că nu a justificat lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a celor doi reclamanți în calitate de succesori ai defunctei coproprietare E., respectiv cu încălcarea art.204, art.412 și art.478 alin.1 C.proc.civ..

Astfel, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată doar de reclamații A. și B., în calitate de succesori ai defunctului D., așadar, pentru o cotă de 1/3 din dreptul de proprietate.

După decesul coproprietarei E., respectiv după introducerea acțiunii și ulterior primului termen

la care părțile au fost legal citate, reclamanții, în calitate de moștenitori ai acestei coproprietare, nu au înțeles să pretindă aceleași drepturi față de pârâtă (pentru cota de 1/3 ce revenea defunctei) prin formularea unei cereri de intervenție principală, aceștia nefiind, de altfel, nici în situația de a solicita modificarea acțiunii în termen, conform art.204 C.proc.civ..

Or, în apel, în lipsa unei cereri de intervenție principală ori a unei modificări a cererii de chemare în judecată, instanța de apel a depășit limitele învestirii prin crearea în mod nelegal în patrimoniul reclamanților a unor drepturi în contradictoriu cu pârâta (pentru o cotă-parte în plus de 1/2), cu încălcarea art.412 C.proc.civ..

Astfel, modificarea acțiunii în apel cu privire la cadrul procesual prin introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei E., respectiv a reclamanților de față, face aplicabile art.478 alin.1 C.proc.civ., ce reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Critica, astfel formulată, se subsumează dispozițiilor art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., vizând încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu prevederilor art.488 alin.1 pct.4 C.proc.civ., care au în vedere depășirea de către judecător a atribuțiilor conferite de lege, incursiunea în domeniul puterii legislative sau a puterii executive în dauna ordinii constituționale și a interesului public.

Reținând că prin acest motiv de recurs se antamează, indirect, îndreptățirea reclamanților, în calitatea lor de coproprietari, de a solicita contravaloarea lipsei de folosință indiferent de cota-parte deținută din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, fără a le fi opozabilă regula unanimității din materia coproprietății, Înalta Curte constată că nu se mai impune, în raport de soluția asupra recursului formulat de reclamanţi, analiza pe fond a acestei critici de nelegalitate.

Recurenta pârâtă a criticat și soluția instanței de apel în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, învederând că, pe de o parte, se impunea ca argumentele invocate sub acest aspect să fie examinate separat de cele referitoare la absența prejudiciului, iar, pe de altă parte, că în cauză erau aplicabile prevederile art.1434-1435, 1445, 1422 alin.2, respectiv ale art.635 și art.636 alin.2 C.civ..

A arătat, totodată, că nu s-a făcut dovada existenței unui mandat din partea celorlalți coproprietari pentru a se solicita lipsa de folosință pentru întregul teren, respectiv că nu s-a probat calitatea procesuală activă prin formularea unor cereri de intervenție/de modificare a acțiunii.

Critica nu este fondată.

Astfel, împrejurarea conform căreia instanța de apel a dat eficiență criticilor exprimate în apelul pârâtei, dar nu din perspectiva unui fine de neprimire, ci ca urmare a analizării condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art.1357 C.civ., nu a produs vreo vătămare părții în cauză, analiza aspectelor reținute de instanța de fond atât asupra excepției, cât și în legătură cu fondul dedus judecății fiind cenzurate în raport de dispozițiile art.477 alin.1 cu referire la art.476 alin.1 din același act normativ.

În acest context, nefiind dovedită vreo vătămare de natură a face aplicabile în cauză dispozițiile art.175 C.proc.civ., se constată că nu pot fi primite aceste susțineri din perspectiva art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ.

Celelalte argumente învederate de recurenta pârâtă au în vedere încălcarea unor norme de drept material, criticile urmând a fi examinate prin prisma motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.

Prioritar, Înalta Curte reține că anterior, în expunerea considerentelor ce au vizat soluția de admitere a recursului reclamanților, instanța de recurs a analizat în ce măsură sunt incidente în cauză dispozițiile art.635-636 C.civ., în cazul în care se pretinde recuperarea unui drept de creanță.

Înalta Curte mai reține că normele de drept citate reglementează exercitarea atributului folosinței în cazul coproprietății obișnuite, exercitare efectuată prin acte materiale, așadar, modul concret în care coproprietarii trebuie să utilizeze bunul aflat în coproprietate. Or, o astfel de utilizare, ca element de fapt și de drept, nu reiese din datele speței, pentru a face aplicabile textele de lege invocate de pârâtă.

În cauză nu pot fi avute în vedere nici dispozițiile art.1422, 1434, 1435 și ale art.1445 C.civ., care se referă la obligațiile divizibile, la solidaritatea dintre creditori și debitori, respectiv la izvoarele acestei solidarități, starea de coproprietate fiind distinctă de teoria divizibilității/solidarității. Obligațiile divizibile și cele solidare își găsesc fundamentarea pe ideea de garanție, în sens larg, garanție conferită celeilalte părţi din raportul juridic obligaţional, în timp ce coproprietatea obișnuită este generată de fracționarea dreptului de proprietate, faţă de care legiuitorul a stabilit regulile de folosire a bunului comun, precum și posibilitatea exercitării unor acțiuni în justiție pentru protejarea drepturilor coproprietarilor.

Or, drepturile acestora nu poartă asupra câte unei fracțiuni materiale din bun, ci asupra întregului bun, motiv pentru care fiecare din ei este proprietarul întregului bun, chiar dacă dreptul său real nu este unul exclusiv. Prin urmare, acolo unde există un drept trebuie să existe și o acțiune care îl apără, motiv pentru care trebuie să i se recunoască și coproprietarului posibilitatea de a se apăra

singur contra faptelor comise de un terţ vizând bunul cu un asemenea regim juridic.

Relativ la reținerea răspunderii civile delictuale în sarcina sa, recurenta pârâtă a susținut, subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art.1357 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prealabil, aceasta a arătat că sentința civilă nr. 917 din 27.06.2017 nu era executorie, întrucât formulase o cale de atac împotriva acesteia, astfel că hotărârea în cauză a rămas irevocabilă la data de 19.12.2018. Prin urmare, erau aplicabile prevederile art.278 C.proc.civ. de la 1865.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că litigiul având ca obiect stabilirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost soluționat în urma parcurgerii a două grade jurisdicționale, fond și recurs (prin sentința civilă nr. 917 din 27.06.2017, respectiv prin decizia civilă nr. 657 din 19.12.2018).

Conform art.377 alin.1 pct.1 C.proc.civ. de la 1865, sunt hotărâri definitive hotărârile date în primă instanță, potrivit legii, fără drept de apel.

Potrivit art.376 alin.1 din același act normativ, „Se învestesc cu formula executorie prevăzută de art.296 alin.1 hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile ... pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege”.

Astfel, coroborând textele de lege citate, rezultă că o hotărâre definitivă (în cazul de față sentința primei instanțe, dată fără drept de apel) poate fi pusă în executare după învestirea sa cu formula executorie.

Nu sunt relevante în cauză dispozițiile art.278 C.proc.civ. de la 1865, care reglementează execuția vremelnică a unor hotărâri pronunțate în anumite tipuri de litigii, fără legătură cu cel soluționat prin titlu executoriu invocat de reclamanţi.

În consecință, față de cele expuse în cele ce preced, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală, obligația predării terenului fiind determinată de caracterul executoriu al sentinței civile nr. 917 din 27.06.2017, hotărâre care, de altfel, nu a fost executată benevol de pârâtă potrivit art.3711 alin.1 C.proc.civ. de la 1865, conform căruia „obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe, sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie”.

Relativ la fapta ilicită, recurenta pârâtă a arătat că deţinea terenul în folosinţă în baza unor prevederi legale/acte normative care nu au fost niciodată abrogate sau anulate de instanţă, astfel încât nu poate fi răspunzătoare de cauzarea un prejudiciu intimaţilor reclamanţi. De asemenea, a susținut că, prin sentinţa civilă nr. 917 din 27.06.2017, s-a statuat asupra calității de coproprietar în persoana autorului D., iar reclamanţii sunt cei care nu au informat pârâta cu privire la dobândirea calităţii lor de succesori ai acestui defunct, ei nefiind parte în procedura de executare silită finalizată cu încheierea procesul-verbal de punere în posesie din data de 1.03.2019.

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a validat soluția instanței de fond și a constatat săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtă.

Astfel, în acord cu cele avute în vedere de curte, se observă că analiza deţinerii unui titlu valabil de către reclamanți cu privire la imobilul în litigiu a fost realizată în dosarul nr. x/3/2010, finalizat prin pronunțarea sentinţei civile nr. 917 din 27.06.2017, executorie de la data pronunţării. În acest cadru procesual s-a statuat și în legătură cu valabilitatea titlului deținut de pârâtă, astfel că, pentru a fi respectate dispozițiile art.430 și următ. C.proc.civ., Înalta Curte, ca și instanțele devolutive, nu mai poate proceda la verificarea legalităţii actului juridic prin care a fost atribuit terenul în administrarea acestei părți.

Referitor la afirmațiile recurentei pârâte privind lipsa de informare asupra decesului autorului D. şi dezbaterea succesiunii de către intimaţii reclamanţi, Înalta Curte apreciază că aceste susțineri nu sunt exoneratoare de răspundere, nefiind de natură a confirma lipsa faptei ilicite imputate.

Prin sentinţa civilă nr. 917 din 27.06.2017 s-a recunoscut dreptul de proprietate al intimaţilor reclamanţi asupra imobilului şi lipsa dreptului de proprietate al Statului român, astfel că titlul pârâtei, derivat din titlul statului, nu există. De la data pronunțării acestei hotărâri, recurenta pârâtă era obligată să pună în executare de bună voie titlul executoriu sus indicat, de la acel moment nefiind titulara vreunui drept de administrare asupra imobilului. Neprocedând în acest sens, a împiedicat reclamanţii în exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra propriului bun, consecinţa firească fiind rezultatul păgubitor solicitat.

De altfel, așa cum a reținut și instanța de apel, necunoașterea decesului unui creditor nu era de natură a înlătura executarea obligaţiei de eliberare a terenului, acţiune ce putea fi efectuată prin emiterea unui proces verbal de predare-primire a terenului către creditorii menţionaţi în titlul executoriu, cu atât mai mult cu cât de la data pronunţării sentinţei civile şi până la data decesului autorului D. a trecut aproximativ un an.

Pe de altă parte, prin ocuparea terenului şi ulterior pronunțării sentinţei civile nr. 917 din 27.06.2017, fără un titlu valabil, şi prin neeliberarea efectivă a acestuia, eliberare pe care ar fi putut-o executa independent de întocmirea sau nu a unui proces verbal formal de predare-primire, pârâtă a săvârşit fapta ilicită ce i-a fost imputată. Așa cum s-a arătat și anterior, executarea obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească trebuia să se facă cu bună credinţă, de bunăvoie, potrivit art. 3711 C.proc.civ. de la 1865, executarea silită fiind doar o măsură extremă, demarată împotriva debitorului care nu se conformează voluntar dispoziţiei din titlul executoriu.

Cum, în speță, în mod corect cauzele de exonerare de răspundere invocate de recurenta pârâtă nu au fost validate de instanța de apel, reținerea faptei ilicite, săvârșită cu vinovăție, generată de pasivitatea în exercitarea benevolă a unei obligaţii judecătoreşti, subzistă.

În privinţa prejudiciului, recurenta a afirmat că instanţa de apel a dispus, în mod eronat, obligarea sa la plata prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în limita cotei de 2/3 din dreptul de proprietate.

Totodată, cu privire la modalitatea de determinare a prejudiciului, a învederat că instanţa de apel a reţinut greșit că afirmarea unei metode de calcul de către pârâtă, fără a fi fundamentată pe o prevedere legală, nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât nu ţine cont de specificul litigiului. În continuare, recurenta pârâtă a expus critici legate de concluziile raportului de expertiză refăcut în etapa apelului, cu referire la metoda de evaluare, susținând că trebuia să se țină seama, la stabilirea valorii prejudiciului, de metoda de calcul pe baza redevenţei datorate în baza Legii nr. 50/1991, sens în care s-ar fi ajuns la o valoare a chiriei mai mică decât cea de la fond şi, pe cale de consecinţă, la o valoare a lipsei de folosinţă mai mică decât cea de la fond.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, determinat de raţionamentul juridic dezvoltat în privința recursului formulat de recurenții reclamanți, cum, de altfel, s-a arătat și anterior, nu mai e necesară analiza încălcării limitei din cota de proprietate aferentă prejudiciului produs, raportat la calitatea de coproprietar a acestor părți.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că, în faţa instanţei de fond a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea evaluare imobiliară, expertul aplicând abordarea prin piaţă – metoda comparaţiei directe, fiind determinată astfel o valoare a chiriei de 0,54 euro/mp/lună.

Pârâtă a formulat obiecțiuni, solicitând refacerea raportului de expertiză, însă instanţa de fond a constatat decăzută partea din acest drept, măsura fiind contestată în calea de atac a apelului. În urma readministrării probei cu expertiză în specialitatea evaluare imobiliară în apel, prejudiciul pentru întreaga suprafaţă de teren a fost cuantificat la suma de 142.283 euro, corespunzător unei chirii de 0,6529 euro/mp/lună. Determinarea chiriei a fost realizată prin abordarea prin piaţă, pornindu-se de la valoarea de piaţă estimată a terenului, în condiţiile în care nu au fost identificate suficiente închirieri de proprietăţi similare pentru a aplica metoda comparaţiei directe.

Obiecțiunile părţii pârâte au vizat modul de calcul al expertului, fiind determinate de necalcularea chiriei prin raportare la redevenţa datorată în baza Legii nr. 50/1991, în condiţiile în care lipsesc informaţii vizând proprietăţi similare pentru a putea aplica metodă abordării prin venit, pe care instanța de apel le-a înlăturat reținând că creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, iar această reparare se impune a fi stabilită în baza unor criterii clare, obiective, unanim acceptate şi aplicate specificului pieţei imobiliare, elaborate de o autoritate competentă în domeniu - SEV. A mai arătat că afirmarea unei anumite metode de calcul (pe baza redevenţei datorată în baza Legii nr. 50/1991), fără a fi fundamentată de o prevedere legală nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât nu ţine cont de specificul litigiului. Prejudiciul creat nu poate fi stabilit decât prin raportare la categoria de folosinţă a terenului, ţinând cont de potenţialul de întrebuinţare a acestuia, prin raportare la planurile zonale, dar şi la vecinătăţi, chiria de piaţă fiind un element de referinţă, cu atât mai mult cu cât a rezultat că terenul fusese exploatat în această modalitate şi de către apelanta pârâtă.

Prin urmare, analizând soluţia adoptată de instanța de fond din perspectiva contestată, instanţa de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize, la solicitarea pârâtei, iar, ulterior depunerii raportului întocmit de expert, a respins motivat obiecțiunile acestei părți referitoare la acest ultim raport.

În calea extraordinară de atac a recursului, nu pot fi supuse analizei critici care să vizeze modalitatea în care instanţa de apel a dispus, ca instanță devolutivă, cu plenitudine de apreciere, asupra concludenţei probei administrate.

Înalta Curte constată, astfel, că respingerea motivată a obiecțiunilor la raport de către instanța de prim control judiciar nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale privind încuviinţarea şi administrarea probelor, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ..

Totodată, combaterea concluziilor probei administrate nu se constituie într-o critică de nelegalitate, care să permită încadrarea în drept în motivele de casare limitativ prevăzute de art.488 alin.1 C.proc.civ..

Recurenta pârâtă a mai afirmat că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită invocată de reclamanţi şi prejudiciu, după cum nici cea a vinovăţiei cu care aceasta a acţionat.

Înalta Curte apreciază însă, contrar afirmaţiilor recurentei pârâte, că în cauză a fost dovedită legătura de cauzalitate între fapta ilicită pretinsă de reclamanţi, săvârșită cu vinovăție, şi prejudiciul creat acestora, astfel cum rezultă din expunerea anterioară, iar, în acord cu cele de mai sus, constată că în cauză sunt întrunite cumulativ cerințele impuse de dispozițiile art.1357 C.civ..

Pentru toate aceste considerente, a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 595 A din 24.04.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.