Indefinite suspension of tax objection review for lack of decisive criminal influence quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând instanţei obligarea Ministerului Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice, Direcţia Persoane Fizice cu Risc Fiscal să soluţioneze contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. x, având nr. de înregistrare A_VEF. 129/11.01.2018 datorită depăşirii termenului legal.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5166 din 7 decembrie 2018, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurentul-reclamant arată că soluţia de respingere a acţiunii în contencios administrativ este nelegală şi netemeinică, suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea cauzei penale a fost emisă fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală.

Conform acestor prevederi:

"(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de proba privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează sufle data în procedură administrativă".

Din modul de redactare al textului legal, reiese că prin noul act normativ, Legea nr. 207/2015, în vigoare de la data de 1 ianuarie 2016, legiuitorul a urmărit schimbarea condiţiilor în care poate fi dispusă suspendarea soluţionării contestaţiei administrative pentru cazul reglementat la lit. a), şi anume doar atunci când se constată "existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.

În condiţiile în care în considerentele Deciziei nr. 437/29.08.2018 nu se indică de către organul de soluţionare a contestaţiei care sunt acele mijloace de probă privind stabilirea bazei de impozitare în legătură cu care s-ar fi stabilit existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, fiind făcută doar o simplă trimitere la sesizarea penală transmisă organului de cercetare penală de către organul de inspecţie fiscală, soluţia primei instanţe de judecată privind îndeplinirea acestei prime condiţii este nelegală şi netemeinică.

În legătură cu constatarea de către prima instanţă de judecată a îndeplinirii celei de a doua condiţii, precum că soluţia care va fi pronunţată în cauză penală are o "înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă", recurentul arată că este nelegala şi netemeinică.

În cuprinsul deciziei contestate se face vorbire despre existenţa unei sesizări penale, dar nu se indică niciun element cu privire la existenţa vreunei infracţiuni ce ar fi fost săvârşită, toate aprecierile organului de soluţionare a contestaţiei similar organului de verificare fiscală, fiind de ordin general, fără a se invoca o anume infracţiune, cu indicarea textului legal care o incriminează şi sancţionează.

Dacă aceste aspecte minime nu au putut fi menţionate de organul de verificare fiscală, este evident că nici organul de soluţionare a contestaţiei administrative nu avea posibilitatea stabilirii acelui element indispensabil pentru existenţa cazului de suspendare prevăzut de art. 277 alin. (1), lit. a), şi anume existenţa acelei "înrâuriri hotărâtoare" a cauzei penale asupra contestaţiei administrative.

Instanţa de fond a procedat la emiterea soluţiei în cauză cu interpretarea greşită a normelor de drept aplicabile în cauză, fiind însuşite în mod complet susţinerile pârâtei din întâmpinare şi actele administrative contestate.

Soluţia de menţinere a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative prealabile pe o perioadă nedeterminată în timp, a devenit o practică în activitatea organelor fiscale, prin care se urmăreşte tergiversarea soluţionării cauzei, fiind împiedicat, în acest mod, exercitarea deplină a dreptului constituţional de acces la justiţie şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Soluţionarea unei contestaţii pe cale administrativă doar la finalul soluţionării unui dosar penal are ca efect tergiversarea nejustificată a soluţionării cererii.

Prin soluţionarea contestaţiei administrative pe fondul său nu se produce nici un prejudiciu material în patrimoniul intimatei-pârâte.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, în urma verificării situaţiei fiscale a recurentului-reclamant, organele de verificare fiscală au constatat faptul că acesta a utilizat în perioada 01.01.2011-31.12.2013, dintr-o sursă neidentificată, fonduri mai mari decât cele provenite din surse impozabile declarate în cuantum de 722.729 RON, reprezentând venituri din încasări din venituri impozabile declarate, restituiri ale împrumuturilor acordate persoanelor juridice, diminuarea soldurilor conturilor bancare şi încasări şi diminuarea numerarului la purtător.

În urma stabilirii bazei de impozitare ajustată, reprezentând venituri suplimentare în cuantum de 9.109.174 RON a căror sursă nu a fost identificată, organele de verificare fiscală au stabilit suplimentar în sarcina recurentului-reclamant, pentru perioada verificată un impozit pe venit de plată în sumă de 1.457.468 RON.

Având în vedere cele contestate, organele de verificare fiscală din cadrul Direcţiei Generale Control Venituri Persoane Fizice au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, Sesizarea penală nr. A_VEF 1063/28.03.2018 şi Procesul Verbal nr. A_VEF 192/16.01.2018, ale cărui constatări se regăsesc şi în Raportul de verificare fiscală nr. A_VEF 128/11.01.2018, care a stat la baza Deciziei de impunere contestată, pentru a se constata dacă faptele menţionate pot întruni elementele constitutive ale vreunei infracţiuni prevăzute şi sancţionate de C. pen., Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sau de alte legi speciale.

Prin decizia nr. 437/29.08.2018 pârâta a decis suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de către reclamant împotriva deciziei de impunere nr. A_VEF 129/11.01.2018 şi reluarea soluţionării contestaţiei la data la care motivul care a determinat suspendarea a încetat în condiţiile legii, în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, motivat de faptul că în legătură cu sursele de finanţare declarate de către reclamant au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov sesizarea penală nr. A_VEF 1068/28.03.2018 pentru a se constata dacă sunt întrunite elementele constitutive ale unor infracţiuni prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a apreciat, în raport de conţinutul actului de sesizare a organelor de cercetare penală dar şi de cele rezultate din raportul de inspecţie fiscală că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 277 din Legea nr. 207/2015 potrivit căruia: " (1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

În cauza de faţă, pârâta nu a justificat condiţionalitatea ca infracţiunea sesizată organelor de cercetare penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Înalta Curte apreciază că simpla sesizare a organelor de cercetare penală, în vederea constatării existenţei vreunei infracţiunii, nu justifică măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale.

Prevederile art. 277 din Legea nr. 207/2015, pot constitui temei al suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existenţa faptei, identitatea şi vinovăţia autorului să constituie în sine un temei pentru continuarea procedurii administrative, acesta fiind înţelesul noţiunii de "înrâurire hotărâtoare" asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Organele de cercetare penală nu pot înlocui analiza pe care trebuie să o efectueze organul fiscal învestit cu soluţionarea contestaţiei, care este pe deplin competent a verifica situaţia de fapt fiscală şi aspectele relevante în cauză.

Înalta Curte nu reţine ca fiind întemeiat argumentul în sensul că doar organele de cercetare penală ar avea posibilitatea de a stabili realitatea operaţiunilor derulate de reclamant întrucât o astfel de interpretare ar conduce la concluzia eronată în sensul că organele fiscale învestite cu soluţionarea contestaţiilor nu ar putea stabili natura operaţiunilor economice în condiţiile în care există suficiente elemente în acest sens, iar pârâta avea posibilitate de a analiza răspunderea fiscală a recurentei-reclamante care poate fi antrenată chiar şi dacă fapta nu constituie în acelaşi timp infracţiune.

Pârâta are deplină competenţă în a-şi exercita dreptul de apreciere, în virtutea prevederilor art. 6 din Legea nr. 207/2015 potrivit căruia:

"(1) Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii".

De asemenea, art. 7 alin. (3) din acelaşi act normativ prevede că:

"Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată, organul fiscal este obligat să identifice şi să ia în considerare toate circumstanţele edificatoare fiecărui caz în parte".

De altfel, până la data pronunţării soluţiei în prezentul dosar, pârâta nu a depus nici o dovadă a modului de finalizare a sesizării penale, a stadiului în care se află dosarul penal, de la data sesizării trecând un interval de timp considerabil.

Deci, în tot acest timp nu există nici un element din care să se deducă modul de soluţionare al plângerii penale, situaţie ce conduce la concluzia că nicidecum nu este suficientă o simplă formulare a unei sesizări penale ca premisă a suspendării de plano a soluţionării contestaţiei, încălcându-se astfel accesul la justiţie al reclamantei, cu nerespectarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nici principiul de drept potrivit căruia "penalul ţine în loc civilul", nu este reţinut în speţă, incidenţa acestuia fiind prevăzută de legiuitor doar în situaţia în care are loc o judecată în faţa instanţei civile.

Procedura de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei de impunere, este una administrativ-jurisdicţională, care putea fi finalizată cu soluţionarea contestaţiei formulată de către reclamant.

În funcţie de soluţionarea demersurilor în plan penal, legislaţia în materie prevede remedii pe care pârâta le are în continuare la îndemână, cum ar fi constituirea de parte civilă într-un potenţial proces penal pentru recuperarea daunelor produse de către reclamantă prin comiterea unei fapte de natură penală cauzatoare de prejudicii, astfel că dreptul reclamantei la rezolvarea contestaţiei, în sensul respectării garanţiilor dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, regăsit în cuprinsul art. 6 CEDO, nu poate fi îngrădit, constituind o chestiune fundamentală în economia convenţiei şi a prevederilor Constituţionale, respectiv a celor regăsite in cuprinsul art. 21 din Legea fundamentală.

Prin soluţionarea contestaţiei fiscale anterior finalizării procesului penal nu se ignoră cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, iar art. 277 din Legea nr. 207/2015 nu prevede obligaţia organelor fiscale să suspende soluţionarea contestaţiei cu care au fost învestite şi în a căror competenţă intră, textul având caracter dispozitiv, iar pe cale de consecinţă, suspendarea soluţionării contestaţiei nu este obligatorie, ci este facultativă.

Prin urmare, se impune a analiza legalitatea actelor de control din perspectiva criticilor formulate de reclamant pe calea contestaţiei administrative, fără ca soluţionarea acesteia să depindă de rezultatul anchetei penale care va statua dacă respectivele fapte îmbracă sau nu conţinutul constitutiv al vreunei infracţiuni.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind fondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea formulată de reclamant, va anula Decizia nr. 437/29.08.2018 emisă de pârâtă şi o va obligă pe aceasta să soluţioneze contestaţia formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. A_VEF 129/11.01.2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 5166 din 07 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta ANAF.

Anulează Decizia nr. 437/29.08.2018 emisă de pârâtă.

Obligă pârâta să soluţioneze contestaţia formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. A_VEF 129/11.01.2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.