Integrity report upheld: holding public office with dual physician post creates incompatibility despite non-exercise; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 iunie 2017, sub nr. x/2016, prin declinare de competenţă prin sentinţa civilă nr. 2467/20.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/25.11.2016, emis de pârâtă, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4939 din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea raportului de evaluare nr. x/25.11.2016 emis de intimată.

a) Sentinţa recurată este nemotivată - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A arătat recurenta-reclamantă că lipsa din cuprinsul sentinţei recurate a motivării cu privire la respingerea principalelor sale apărări formulate prin concluziile orale şi scrise, întruneşte elementele motivului de recurs referitor la lipsa motivelor pe care se întemeiază sentinţa recurată.

La aceasta se adaugă preluarea în mod automat, fără o analiză critică, a susţinerilor intimatei-pârâte ANI, ceea ce, cumulate cu lipsa evidenţiată mai sus, echivalează cu o lipsă de judecată asupra fondului.

b) Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la presupusa stare de incompatibilitate reţinută în raportul de evaluare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că, în perioada 20.09.2014 - 20.09.2015, raportul său de serviciu cu DSPJ Timiş a fost suspendat, iar începând cu 21.09.2015, nu s-a prezentat la DSPJ Timiş pentru a-şi exercita funcţia publică, motiv pentru care a fost destituită din funcţia publică.

Atât suspendarea raportului de serviciu al recurentei-reclamante cu DSPJ Timiş, cât şi neprezentarea la locul de muncă în vederea exercitării funcţiei publice (fapt sancţionat cu destituirea din funcţie) exclude starea de incompatibilitate.

Mai arată că toată legislaţia referitoare la incompatibilităţi foloseşte termenul de "exercitare" pentru a se referi la situaţia ce dă naştere acestei stări, iar nu la cel de "deţinere", folosit în mod greşit de instanţa de fond.

Pe cale de consecinţă, incompatibilitatea constatată de ANI nu există, iar raportul contestat este nelegal şi trebuie să fie anulat.

c) Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece instanţa de fond a considerat eronat că actele efectuate de pârâtă sunt întocmite în mod legal, deşi acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, persoana evaluată trebuie informată şi invitată să depună un punct de vedere cu privire la faptele ce constituie elementele constitutive ale stării de incompatibilitate, ce se reţin în sarcina acesteia, înainte ca ANI să poată solicita informaţii care nu sunt publice, de la persoane fizice sau juridice.

Până la informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfăşoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice, iar numai după informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.

Sancţiunea nerespectării acestor prevederi legale este nulitatea absolută a actelor întocmite deoarece anterior invitării reclamantei pentru depunerea unui punct de vedere, în data de 14.07.2016, au fost solicitate date şi informaţii nepublice, reprezentate de adresele către Spitalul municipal "Dr. Teodor Andrei" Lugoj, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Serviciul Fiscal Municipal Lugoj, Direcţia de Sănătate Publică Timiş.

d) Sentinţa recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor privind dreptul la apărare în procedura administrativă deoarece a fost ignorat punctul de vedere exprimat de persoana evaluată - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 enumeră dreptul la apărare al persoanei evaluate ca fiind unul dintre principiile conform căruia se desfăşoară activitatea de evaluare a incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, fiind necesar a se solicita şi punctul de vedere al acesteia, potrivit art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010.

Dreptul la apărare trebuie să fie efectiv şi acesta presupune ca raportul de evaluare să înlăture motivat apărările persoanei evaluate.

În speţă, punctul de vedere al reclamantei a fost ignorat, iar instanţa de fond a tratat superficial această apărare, considerând că inspectorul de integritate are doar obligaţia să solicite un punct de vedere.

e) Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de CJUE prin hotărârea din cauza C-201/14 Bara - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că prin hotărârea pronunţată în cauza Bara, CJUE a reţinut că articolele 10, 11, 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale, precum cele în discuţie, în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Consideră recurenta-reclamantă că prima instanţă a aplicat în mod greşit legislaţia UE în domeniu, precum şi jurisprudenţa CJUE, deoarece problema transmiterii şi preluării datelor cu caracter personal fără informarea persoanei vizate se pune şi în cazul evaluărilor privind starea de incompatibilitate, intimata-pârâtă solicitând astfel de informaţii, în temeiul unor protocoale încheiate cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, etc., identificate la dosarul de recurs.

f) Sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dreptului UE, deoarece raportul de evaluare a fost emis în temeiul unor norme juridice caduce, care nu mai pot produce efecte juridice după 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, fiind vorba despre Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE şi Legea nr. 176/2010 - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, se susţine că Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este caducă, lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăseşte în competenţele Uniunii Europene post-Lisabona.

Având în vedere că Decizia MCV este invalidă, caducă, lipsită de efecte juridice şi legislaţia naţională de implementare a Deciziei MCV, în speţă Legea nr. 176/2010, este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice şi trebuie înlăturată de la aplicare, având în vedere că reprezintă legislaţia naţională de implementare a Deciziei MCV.

Prin înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare desfăşurată în privinţa recurentei-reclamante, inclusiv raportul contestat, rămâne fără temei legal, drept pentru care raportul contestat trebuie anulat, ca fiind nelegal (nu are temei legal).

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Analiza motivelor de casare

1.1. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scrurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii se observă că, în cauză, recurenta-reclamantă a invocat acest motiv de casare în legătură cu faptul că instanţa de fond nu ar fi făcut o analiză a tuturor apărărilor sale, iar pe de altă parte, a preluat, în mod automat, argumentele din raportul contestat.

Concret, se arată că un aspect esenţial a apărării ar fi fost ignorat complet de instanţa de fond şi anume inexistenţa incompatibilităţii.

Verificând sentinţa instanţei de fond, din perspectiva celor susţinute în cadrul acestrui motiv de recurs, se observă că, în hotărârea atacată, a fost efectuată o analiză complexă a tuturor argumentelor invocate de părţi, inclusiv a celui de mai sus, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză, precum şi a probatoriilor administrate.

Astfel, instanţa a statuat asupra existenţei stării de incompatibilitate, analizând argumentele părţilor şi justificând soluţia adoptată.

Prima instanţă a trecut prin filtrul propriu toate apărările părţilor şi a concluzionat în urma unor raţionamente logice care au condus în mod firesc la soluţia pronunţată.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de fond este la adăpost de orice critică şi nu poate fi cenzurată pe calea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

1.2. Referitor la critica prin care recurente-reclamantă susţine că starea de incompatibilitate nu există

Înalta Curte reţine că recurentei-reclamante i s-a imputat incompatibilitatea prevăzută de art. 94 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, întrucât în perioada deţinerii calităţii de funcţionar public, persoana evaluată a deţinut (în intervalul 22.09.2014 - 19.08.2016) funcţia de medic specialist în cadrul unui spital public.

Potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, care reglementează, în Cap. III, Secţiunea a 5-a, incompatibilităţile privind funcţionarii publici, "Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică", iar art. 94 alin. (2) lit. a) prevede că "Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice.".

În fapt, începând cu data de 01.02.2007, reclamanta a fost încadrată la DSPJ Timiş pe funcţia publică de execuţie consilier clasa I, gradul profesional superior, potrivit Dispoziţiei de încadrare nr. 60/01.02.2007. Prin Dispoziţia nr. 376/12.08.2016, reclamanta a fost destituită din funcţia publică începând cu data dispoziţiei, fiind reţinută abaterea disciplinară absenţă nemotivată începând cu data de 20.09.2015. Pe perioada 20.09.2014 - 20.09.2015 raportul de serviciu al reclamantei cu DSPJ Timiş a fost suspendat, la cererea reclamantei, în baza Dispoziţiei nr. 167/18.09.2014 şi în temeiul art. 177 din Legea nr. 188/1999 coroborat cu art. 54 Codul muncii.

În baza contractului individual de muncă nr. x/22.09.2014, reclamanta a fost angajată ca medic specialist în specialitatea medicină de urgenţă pe o durată determinată de 3 ani, respectiv pe perioada 22.09.2014-22.09.2017.

Pârâta ANI a reţinut că reclamanta a deţinut în intervalul 22.09.2014-19.08.2016 funcţia de medic specialist în cadrul unui spital public, interval în care deţinea şi funcţia publică ocupată în anul 2007 în cadrul DSPJ Timiş.

Principala apărare a recurentei-reclamante din perspectiva inexistenţei stării de incompatibilitate a constat în aceea că, în perioada 20.09.2014-20.09.2015, raportul său de serviciu cu DSPJ Timiş a fost suspendat, iar începând cu 21.09.2015, nu s-a mai prezentat la DSPJ Timiş pentru a-şi exercita funcţia publică, motiv pentru care a şi fost destituită din funcţia publică.

Aşadar, suspendarea raportului său de serviciu şi neprezentarea la locul de muncă în vederea exercitării funcţiei publice (fapt sancţionat cu destituirea din funcţie) exclude starea de incompatibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, "Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcţionarului public, pentru un interes personal legitim, în alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1) şi la art. 94 alin. (1), pe o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 ani", însă, conform art. 96 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, "Pe perioada suspendării raportului de serviciu autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioadă determinată, în condiţiile legii. Pe perioada suspendării, raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa sau cu acordul funcţionarului public în cauză.".

În cauză, Înalta Curte reţine că, deşi raportul de serviciu al reclamantei în funcţia publică a fost suspendat, acesta nu a încetat. Pe cale de consecinţă, în lipsa unor dispoziţii exprese, suspendarea raportului de serviciu nu înlătură incidenţa dispoziţiilor legale care reglementează incompatibilităţile funcţiei publice.

Pe perioada suspendării, postul aferent funcţiei publice este rezervat, se suspendă îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin respectivului funcţionar public, precum şi drepturile salariale aferente respectivei funcţii publice, raportul de serviciu nu poate înceta şi nu poate fi modificat decât din iniţiativa sau cu acordul funcţionarului public în cauză.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare, nu condiţionează starea de incompatibilitate de exercitarea efectivă a funcţiei publice sau de încasarea drepturilor salariale aferente. În situaţia în care legiuitorul ar fi înţeles să condiţioneze starea de incompatibilitate de exercitarea efectivă a funcţiei publice, ori de remuneraţie, ar fi prevăzut astfel în cuprinsul art. 94 din Legea nr. 161/2003.

Regimul incompatibilităţilor este aplicabil funcţionarului public inclusiv pe perioada suspendării din funcţia publică, suspendarea raportului de serviciu nu echivalează cu pierderea/încetarea calităţii de funcţionar public şi de titular al funcţiei publice, pe care acesta o deţine în continuare, inclusiv pe perioada suspendării.

În fine, nici împrejurarea că reclamanta nu s-a mai prezentat la DSPJ Timiş pentru a-şi exercita funcţia nu este de natură să excludă starea de incompatibilitate, întrucât, până la momentul intervenirii sancţionării reclamantei cu destituirea din funcţia publică deţinută, raportul de serviciu al acesteia a existat în continuare.

Cât priveşte efectele suspendării raportului de serviciu al funcţionarului public, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal este în sensul că respectarea regimului juridic al incompatibilităţilor specific funcţiei publice din care a intervenit suspendarea este în continuare o obligaţie activă care produce efecte juridice specific în cazul nerespectării (e.g. decizia nr. 6998/2013, decizia nr. 268/2015, decizia nr. 2686/2015). Motivarea acestei orientări jurisprudenţiale consolidate este aceea că incompatibilitatea se analizează în raport de deţinerea, iar nu de exercitarea efectivă a funcţiei publice, iar suspendarea din funcţie presupune păstrarea/deţinerea funcţiei publice.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condiţiile stării de incompatibilitate în persoana reclamantei, conform art. 94 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, şi atragerii răspunderii administrative sub acest aspect, astfel că raportul de evaluare care consacră o atare stare de fapt şi de drept este legal întocmit şi emis, iar hotărârea instanţei de fond care-l validează este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

1.3. Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010

Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută.

Recurenta-reclamantă consideră că informaţiile solicitate autorităţilor sau instituţiilor publice, precum şi persoanelor juridice private, anterior depunerii punctului său de vedere, în data de 14.07.2016, sunt informaţii nepublice şi, prin urmare actele întocmite de inspectorul de integritate sunt lovite de nulitate absolută.

În concret, adresa nr. x/04.03.2016, prin care Spitalul Municipal "Dr. Teodor Andrei" Lugoj a comunicat contractul de muncă încheiat cu persoana evaluate în calitate de salariată, pe durată determinate de 3 ani (22.09.2014 - 22.09.2017) în funcţia de medic specialist medicina de urgenţă la Compartimentul Primire-Urgenţe, precum şi declaraţiile de avere şi interese depuse nu reprezintă informaţii nepublice.

Prin informaţie de interes public, conform art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes publice, se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

De asemenea, prin însăşi raţiunea publicităţii asigurată de înregistrările ONRC, sunt publice informaţiile prezentate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin intermediul adresei nr. x/18.04.2016, prin care se comunică faptul că persoana evaluată nu deţine calităşi şi funcţii.

Adresa nr. x/14.04.2016 emisă de Serviciul Fiscal Municipal Lugoj, prin care acesta comunică venitul din salarii obţinut de persoana evaluată reprezintă o informaţie de interes public, potrivit art. 1 pct. 31 din Legea nr. 176/2010, în calitate de funcţionar public, reclamanta având obligaţia să depună declaraţii de avere şi interese.

De asemenea, Direcţia de Sănătate Publică Timiş a comunicat cu adresele nr. x/10.02.2016, y/16.03.2016 şi 16881/26.08.2016, actele administrative de numire/suspendare/încetare în funcţia publică de consilier superior deţinută de persoana evaluată în cadrul instituţiei, informaţie ce este publică.

Prin urmare, critica analizată urmează să fie respinsă ca nefondată.

1.4. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale privind dreptul la apărare în procedura administrativă, reprezentate de prevederile art. 8 alin. (3) şi art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010

Unul dintre principiile după care se desfăşoară activitatea de evaluare este, într-adevăr, dreptul la apărare, potrivit dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, acesta fiind materializat în obligaţia inspectorului de integritate de a solicita punctul de vedere al persoanei evaluate, anterior emiterii raportului de evaluare.

Raportul de evaluare, potrivit art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010 cuprinde, în conţinutul său, punctul de vedere al persoanei supuse evaluării, dacă acesta a fost exprimat.

Recurenta-reclamantă nu se arată nemulţumită de nerespectarea prevederilor legale analizate, ci susţine că punctul său de vedere doar a fost redat în cuprinsul raportului de evaluare, fără ca inspectorul de integritate să înlăture, motivat, apărările sale, astfel că, dreptul său la apărare nu a fost efectiv, ci a fost doar formal respectat.

Înalta Curte va constata neîntrunit acest motiv de casare, avându-se în vedere că dispoziţiile Legii nr. 176/2010 au fost respectate întocmai în cauză, nu există obligaţia inspectorului de integritate de a respinge motivat apărările persoanei evaluate.

Raportul de evaluare are semnificaţia unui act administrativ care identifică anumite elemente de incompatibilitate, în speţă, iar efectele sale juridice se produc numai la rămânerea definitivă a acesteia, la expirarea termenului de contestare în instanţă sau la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Ipoteza necontestării raportului de evaluare, conduce la concluzia că persoana evaluată este de acord cu actul întocmit şi, prin urmare, nu se poate pune problema nerespectării dispoziţiilor legale sau a principiilor după care sa efectuat evaluarea.

În situaţia în care are loc o cercetare judecătorească finalizată cu pronunţarea unei hotărâri definitive, persoana evaluată îşi valorifică dreptul la apărare, în funcţie de cele deja făcute în faţa autorităţii administrative şi prin invocarea altor excepţii/apărări permise de lege, iar judecătorul le analizează în ansamblul procedurii.

Astfel, neexistând obligaţia respingerii motivate a apărărilor persoanei evaluate în procedura administrativă, aceasta a valorificat toate apărările, iar instanţa de judecată le-a analizat pe fiecare, răspunzând motivat argumentelor expuse.

1.5. Referitor la aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu interes personal, aşa cum a fost interpretată de CJUE în Cauza C-201/14 Bara

Recurenta-reclamantă susţine că datele sale cu caracter personal au fost preluate fără informarea sa, prin intermediul adreselor furnizate de autorităţile publice şi persoane juridice de drept privat deja analizate la pct. II. 1.3. din cuprinsul considerentelor.

Critica este nefondată, Înalta Curte stabilind deja că informaţiile furnizate nu fac parte din categoria informaţiilor cu caracter personal.

1.6. Referitor la încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene şi la caducitatea Deciziei nr. 2006/928/CE

Principiul priorităţii dreptului European presupune existenţa unei norme naţionale contrare normei europene, iar autorităţile statului membru sunt obligate să acorde prevalenţă celei din urmă.

În realitate, se invocă o neconcordanţă între două acte europene, Tratatul de la Lisabona şi Decizia Comisiei Europene, ce ar avea drept consecinţă caducitatea deciziei.

Întrucât situaţia expusă nu corespunde definiţiei principiului priorităţii dreptului european, urmează a se constata că motivul de nelegalitate este nefondat.

Interpretarea şi validitatea tratatului şi actelor Uniunii aparţine instituţiilor acesteia şi nu judecătorului naţional, astfel că nu este posibil a se constata inaplicabilitatea unei legi naţionale neabrogate de niciun act normativ intern, cum este Legea nr. 176/2010.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 4938 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.