Compensation titles upheld after forfeiture rule struck down; ANRP ordered to issue titles and pay costs.

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 aprilie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlurilor de plată aferente anilor 2014 şi 2015, pentru despăgubirile acordate prin titlul de despăgubire, respectiv Decizia nr. 3384/10.11.2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 13 mai 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă şi a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2015, la data de 26.05.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1084 din 23.09.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 27.11.2015, sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 978 din 22 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a obligat pârâta să emită pe numele reclamantului titlul de plată pentru despăgubirile acordate prin decizia nr. 3384/10.11.2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea cererii reclamantului.

În susţinerea recursului, pârâta învederează că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010, apreciind în mod greşit asupra suspendării procedurii privind valorificarea deciziei emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Invocând dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1242/22.09.2011 şi cele ale Deciziei nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, precum şi prevederile Decretului nr. 167/1958, recurenta-pârâtă critică argumentaţia instanţei de fond cu privire la întreruperea termenului de prescripţie.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că pârâta nu a făcut dovada comunicării către reclamantă a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, arătând că, potrivit borderoului de comunicări poştale anexat recursului, decizia nr. 3384/2008 a fost comunicată la data de 26.11.2008 către autoarea reclamantului, B..

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, recurenta-pârâtă învederează că reclamantul nu se încadrează în ipoteza acestui text normativ, întrucât nu a constituit un dosar de opţiune privind valorificarea titlului de despăgubire.

Recurenta-pârâtă a solicitat administrarea probei cu înscrisurile anexate cererii de recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, arată că recurenta-pârâtă greşit reiterează prin motivele de recurs aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 181 alin. (4) Cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Intimatul-reclamant arată că decizia de despăgubiri nr. 3384/10.11.2008 a fost comunicată autoarei sale la data de 14.06.2012, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, deşi actul administrativ a fost emis încă din luna noiembrie 2008. ANRP nu a făcut dovada transmiterii titlului la data emiterii.

Recurenta-pârâtă nu a contestat acest aspect şi înscrisurile doveditoare, ceea ce semnifică o recunoaşte tacită. Nu i se poate imputa intimatului-reclamant că nu s-a încadrat în termenul vehiculat de pârâtă.

Mai arată că emiterea titlurilor de plată a fost amânată pe o perioadă de aproximativ 3 ani, respectiv până la data de 15.05.2013, potrivit O.U.G. nr. 62/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 117/2012, iar plata sumelor de bani stabilite ca despăgubiri urmează procedura stabilită de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Pe de altă parte, dispoziţiile legale invocate de recurenta-pârâtă ca şi temei de drept în susţinerea excepţiei decăderii sunt abrogate.

Totodată, având în vedere că titlul de despăgubiri a fost comunicat la data de 14.06.2012, un eventual termen de decădere/prescripţie extinctivă s-ar împlini la data de 14.06.2015. Or, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti în luna aprilie 2015.

Astfel, ANRP a refuzat în mod nejustificat să-i înregistreze cererea de opţiune privind emiterea titlurilor de plată şi achitarea despăgubirilor în numerar, în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013, invocând aşa-zisa decădere din dreptul de a mai solicita emiterea titlurilor de plată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 03.04.2019. La acest termen de judecată, cauza a rămas în pronunţare şi amânată pronunţarea la data de 17.04.2019, când a fost repusă cauza pe rol şi acordat termen de judecată la data de 18.09.2019, cu citarea părţilor, în vederea punerii în discuţie a sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

6. Suspendarea judecării recursului

Prin încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2019 a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a unor sesizări privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

La data de 16.12.2020 cauza a fost repusă pe rol, urmare cererii de reluare a judecării procesului formulată de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în temeiul art. 415 pct. 1 C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În cauză, prin cererea de chemare în judecată a fost contestat refuzul pârâtei ANRP de a emite, la cererea reclamantului, titlurile de plată aferente anilor 2014 şi 2015, corespunzătoare titlului de despăgubire - decizia nr. 3384/2008 a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, refuz exprimat prin adresa nr. x/24.02.2015.

În motivarea refuzului, ANRP a arătat că, pentru valorificarea titlului de despăgubire, a fost instituit de către legiuitor un termen de decădere, prin art. 18 indice 1 alin. (4) din capitolul V al titlului VII al Legii nr. 247/2005, termen care este de 3 ani şi curge de la data emiterii deciziei de despăgubire. În cazul reclamantului, decizia de despăgubire nr. 3384/CC a fost emisă la data de 10.11.2008 şi comunicată autoarei reclamantului la 26.11.2008, astfel că termenul până la care putea fi valorificată, respectiv 26.11.2011, a fost depăşit.

Instanţa de fond a admis cererea reclamantului şi a obligat pârâta ANRP să emită pe numele reclamantului titlul de plată pentru despăgubirile acordate prin decizia nr. 3384/10.11.2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, stabilind caracterul nejustificat al refuzului de emitere a titlului de plată, câtă vreme emiterea unor astfel de titluri a fost suspendată prin art. III din O.U.G. nr. 62/2010, iar suspendarea a dăinuit până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care a abrogat prevederile art. 18 indice 1 alin. (4) din capitolul V al titlului VII al Legii nr. 247/2005, de care se prevalează autoritatea pârâtă.

Instanţa a reţinut şi că pârâta nu a făcut dovada comunicării deciziei de stabilire a despăgubirilor, aşa încât nu se pune problema decăderii sau prescripţiei dreptului reclamantului de a cere emiterea titlului de plată şi, de asemenea, rămân aplicabile prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Prin recursul său, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., autoritatea pârâtă susţine, în esenţă, că prin art. III din O.U.G. nr. 62/2010 nu a avut loc o suspendare a procedurii de valorificare a deciziei de despăgubire a CCSD, astfel că reclamantul putea şi trebuia să exprime dreptul său de opţiune cu privire la valorificarea titlului de despăgubire, prevăzut de lege sub sancţiunea decăderii reglementate de art. 18 indice 1 alin. (4) din capitolul V al titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Înalta Curte constată că prin decizia nr. 597 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul oficial la data de 9 octombrie 2020, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 18 indice 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care condiţionează însuşi dreptul la despăgubiri al deţinătorilor de titluri de despăgubire de exercitarea dreptului de opţiune pentru o anumită modalitate de despăgubire este neconstituţională.

Faţă de caracterul obligatoriu al deciziei de neconstituţionalitate, ale cărei efecte se produc în toate cauzele aflate pe rol la data publicării acesteia în Monitorul oficial, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor din recursul declarat de A.N.R.P., dat fiind că temeiul de drept care a stat la baza refuzului autorităţii pârâte-recurente de emitere a titlului de plată a fost înlăturat din ordinea juridică prin decizia Curţii Constituţionale.

Astfel, nu mai poate fi reţinută, ca justificare a refuzului de a emite titlul de plată, intervenirea decăderii prevăzută de dispoziţiile art. 18 indice 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit căruia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii.

Sunt de amintit unele dintre considerentele deciziei de neconstituţionalitate, potrivit cărora:

(…)

17. Curtea constată că se ajunge astfel la situaţia în care neexercitarea unei opţiuni pentru o anumită modalitate de despăgubire, coroborată cu nereglementarea unei modalităţi de despăgubire aplicabilă în lipsa exprimării vreunei opţiuni, să determine chiar pierderea dreptului subiectiv de a obţine valorificarea titlurilor de despăgubire. Aşadar, persoana îndreptăţită nu este decăzută din dreptul de a-şi exprima o anumită opţiune, ci chiar din dreptul de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat, aspect ce aduce în discuţie încălcarea art. 44 din Constituţie.

(…)

25. Or, de vreme ce exprimarea dreptului de opţiune se află sub sancţiunea pierderii chiar a dreptului subiectiv la despăgubiri, Curtea constată că textul de lege criticat consacră o soluţie legislativă care aduce atingere dreptului de proprietate privată al persoanei îndreptăţite la despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv în perioada regimului comunist, reprezentând o ingerinţă a statului în exerciţiul acestui drept fundamental.

(…)

30. (…) legiuitorul putea adopta o reglementare alternativă care să îndeplinească cu aceeaşi eficienţă scopul legitim urmărit şi care să nu aducă atingere dreptului de proprietate privată al titularilor dreptului la despăgubiri, ceea ce duce la concluzia irefragabilă că textul criticat nu satisface exigenţele testului ingerinţei minime asupra dreptului de proprietate privată, iar măsura promovată nu este necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit.

(…)

46. (...) începând cu 15 martie 2012, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 şi Legea nr. 117/2012, a fost suspendată atât emiterea titlurilor de plată, cât şi a celor de conversie până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

47. În acest cadru legislativ, se observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 marchează o etapă distinctă în procedura de despăgubire, în sensul că adoptarea ei se blochează, practic, întreg procesul de despăgubire până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, ceea ce implică o analiză distinctă în privinţa situaţiilor juridice calificate facta praeterita sau pendentia la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă menţionate, respectiv 15 martie 2012.

(…)

49. În ceea ce priveşte situaţia titlurilor de despăgubire emise între 29 iunie 2007 - 15 martie 2009, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 31 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 79 şi 80, s-a statuat că, întrucât "valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai în cele două modalităţi prevăzute de art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu pe calea unei acţiuni în instanţă, rezultă în mod neîndoielnic că termenul de 3 ani este de decădere, iar nu de prescripţie şi, pe cale de consecinţă, nu este susceptibil de întrerupere sau de suspendare. Prin urmare, pentru a nu pierde dreptul subiectiv de a obţine valorificarea titlurilor de despăgubire, în condiţiile art. 2.545 alin. (2) din C. civ., creditorul trebuie să îşi manifeste opţiunea, în sensul art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii acestor titluri, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul «Proprietatea»".

50. Prin aceeaşi decizie, paragraful 81, s-a arătat că "Împrejurarea că, ulterior exprimării opţiunii creditorului, se suspendă emiterea titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie nu are niciun efect asupra termenului în care trebuia să fi fost făcută valorificarea titlurilor de despăgubire", instanţa supremă statuând în consecinţă că "Termenul de 3 ani prevăzut de art. 181alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 [...] nu este afectat de prevederile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 [...], şi ale articolului unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 [...], aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012".

51. Astfel, având în vedere că termenul de decădere nu este susceptibil de suspendare sau întrerupere, Curtea reţine că, pentru titlurile de despăgubiri emise în perioada 29 iunie 2007 - 25 ianuarie 2009, acesta s-a împlinit la 25 ianuarie 2012, iar pentru cele emise în perioada 26 ianuarie - 15 martie 2009, termenul s-a împlinit în intervalul temporal cuprins între 25 ianuarie şi 14 martie 2012, după caz. Rezultă că pentru titlurile de despăgubire emise în perioada 29 iunie 2007 - 15 martie 2009, potrivit cadrului legal existent, termenul de decădere s-a împlinit în perioada 25 ianuarie - 14 martie 2012, în funcţie de data emiterii acestora.

52. În acest context, Curtea observă că în perioada 29 iunie 2007 - 30 iunie 2010, cadrul normativ a permis posibilitatea opţiunii între titluri de plată şi de conversie, întrucât ambele categorii de titluri puteau fi emise, dar în perioada 1 iulie 2010 - 14 martie 2012 nu a existat posibilitatea reală a opţiunii între titluri de plată şi cele de conversie, emiterea primelor fiind suspendată. Astfel, pe toată perioada în care termenul de decădere era susceptibil a se împlini (25 ianuarie - 14 martie 2012), precum şi pe o perioadă de timp anterioară destul de extinsă (1 iulie 2010 - 24 ianuarie 2012) - perioadă care se suprapune cu cea în care subzista obligaţia realizării opţiunii pentru titlul de plată sau de conversie -, se constată că dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite a fost iluzoriu, pentru că, deşi formal putea să realizeze opţiunea, în mod efectiv, indiferent de opţiunea sa, putea primi doar titluri de conversie. De altfel, în acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a observat că titlurile de despăgubiri nu pot fi convertite decât în acţiuni la Fondul "Proprietatea" (Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful 67), aspect care întăreşte concluzia potrivit căreia nu mai exista o opţiune între titlurile de plată şi cele de conversie. Mai mult, în perioada 15 ianuarie - 1 mai 2011 nu au fost emise nici titluri de plată, nici titluri de conversie, procedura emiterii lor fiind suspendată, iar ulterior datei de 1 iulie 2010 şi până la ieşirea din vigoare a capitolului V1din Legea nr. 247/2005 nu s-a reluat emiterea titlurilor de plată, ceea ce sprijină concluzia caracterului iluzoriu al opţiunii la care este obligată persoana îndreptăţită.

(…)

55. Mai mult, Curtea observă că în expunerea de motive la Legea nr. 117/2012 se arată că, la data adoptării legii, acţiunile deţinute de stat la Fondul "Proprietatea" erau aproape epuizate (statul mai deţinea o participaţie de doar 0,34%), iar "ulterior momentului epuizării Fondului «Proprietatea», prin emiterea de titluri de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în lipsa unei participaţii a statului la Fondul «Proprietatea», nu mai pot fi parcurse toate etapele procesului de acordare a despăgubirilor reglementate de către titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că persoanele îndreptăţite se află în imposibilitatea exercitării după această dată a dreptului de opţiune privind dreptul la despăgubire sub formă de acţiuni la Fondul «Proprietatea»", ceea ce demonstrează nu numai că din 15 martie 2012 dreptul de opţiune a devenit iluzoriu, dar şi inexistent, chiar Guvernul recunoscând în mod expres acest lucru.

56. Faţă de cele arătate, Curtea reţine că, în temeiul textului criticat, coroborat cu intervenţiile legislative ulterioare, cetăţeanul a fost pus în faţa unei situaţii inacceptabile din punct de vedere juridic: să opteze între două modalităţi de valorificare a titlului de despăgubire, sub sancţiunea decăderii din însuşi dreptul la despăgubire, deşi una dintre modalităţile de despăgubire nu a fost nicicând actuală, nefiind utilizabilă în perioada de referinţă. S-a ajuns, astfel, la situaţia în care, în lipsa opţiunii între o modalitate de despăgubire existentă şi una iluzorie, să se piardă însuşi dreptul la despăgubire. Mai mult, Curtea subliniază că a existat o perioadă în care singura modalitate de despăgubire a fost suspendată, potrivit art. 187din titlul VII al Legii nr. 247/2005, un interval de timp de peste 100 de zile, în care dreptul de opţiune era exercitat între două modalităţi de despăgubire dintre care una suspendată în contextul regulilor determinate de listarea la bursă a Fondului "Proprietatea" (măsură temporară şi previzibilă), iar cealaltă a fost suspendată succesiv până la ieşirea din vigoare a textului criticat, aspect care indică un caracter imprevizibil al acesteia/o inconstanţă a legiuitorului cu evidente efecte asupra conduitei persoanelor îndreptăţite cărora această modalitate de despăgubire ar fi putut ipotetic să le fie aplicată.

(…)

62. Prin urmare, soluţia legislativă cuprinsă în art. 181alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007) care condiţionează însuşi dreptul la despăgubiri al deţinătorilor de titluri de despăgubire de exercitarea dreptului de opţiune pentru o anumită modalitate de despăgubire este neconstituţională.

În concluzie, după declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 18 indice 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se confirmă legalitatea sentinţei recurate, prin care s-a constatat că ANRP a valorificat greşit sancţiunea decăderii din dreptul de opţiune pentru o anumită modalitate de despăgubire.

O altă critică a recurentei-pârâte se referă la reţinerea instanţei de fond potrivit căreia nu s-ar fi invocat de către autoritatea pârâtă argumente care să facă inaplicabile prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013. Recurenta arată că, în condiţiile în care reclamantul ori persoana îndreptăţită nu au urmat procedura administrativă privind valorificarea deciziei de despăgubire, aceştia nu se încadrează în prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, întrucât nu au constituit un dosar de opţiune privind valorificarea titlului de despăgubire.

Înalta Curte constată că, în privinţa acestor critici, este relevantă o a doua decizie de neconstituţionalitate nr. 602 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul oficial la data de 9 octombrie 2020, prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 40 din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Conform considerentelor acestei decizii, (...) 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, potrivit cărora: "(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014."

13. Prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate sunt criticate în interpretarea obligatorie dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 40 din 14 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 8 decembrie 2016, în sensul că acestea "nu sunt aplicabile persoanelor îndreptăţite sau autorilor acestora care au obţinut titluri de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi nu au urmat procedura administrativă prevăzută în capitolul V^1 secţiunea 1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, nerespectând termenele privind valorificarea acestor titluri".

(...)

25. Curtea observă că, atâta vreme cât art. 181alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 se bucura de prezumţia de constituţionalitate, era evident că art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 se putea referi numai la persoanele îndreptăţite care nu şi-au pierdut dreptul subiectiv de a obţine valorificarea titlurilor de despăgubire, respectiv cei care şi-au exercitat dreptul de opţiune. Însă, în condiţiile constatării neconstituţionalităţii art. 181alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 în modul indicat, rezultă că nu şi-au pierdut dreptul subiectiv de a obţine valorificarea titlurilor de despăgubire nici persoanele îndreptăţite care nu şi-au exercitat dreptul de opţiune. Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, indiferent că au exercitat sau nu dreptul de opţiune, nicio persoană îndreptăţită nu şi-a pierdut dreptul subiectiv de a obţine valorificarea titlurilor de despăgubire.

26. Art. 181alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 formau un corpus legislativ unitar, între acestea existând o legătură funcţională indisolubilă, dar întrucât primul şi-a pierdut prezumţia de constituţionalitate, cel de-al doilea trebuie să acopere sfera creditorilor titulari ai unor titluri de despăgubire emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi care nu au optat pentru una dintre cele două modalităţi de valorificare a acestora, prin transformarea în titlu de plată şi/sau titlu de conversie în acţiuni la Fondul "Proprietatea", care sunt, astfel, şi ei îndreptăţiţi la despăgubiri băneşti. Art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 se referă, în mod generic, la dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, de unde rezultă că dreptul la despăgubire se valorifică indiferent că persoanele şi-au exercitat sau nu dreptul de opţiune.

27. În acest context, interpretarea art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 dată prin Decizia nr. 40 din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept devine contrară art. 15 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât afectează dreptul de proprietate privată al titularilor unui titlu de despăgubire care nu şi-au exprimat dreptul de opţiune în privinţa modalităţii de despăgubire, în condiţiile incerte de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Această a doua decizie a Curţii Constituţionale vine să confirme legalitatea sentinţei recurate, prin care s-a reţinut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Celelalte argumente din cererea de recurs nu se impune a mai fi analizate întrucât se îndreaptă împotriva considerentelor instanţei de fond care a apreciat, îndepărtându-se de la motivarea refuzului de emitere a titlului de plată, că în cauză nu poate fi reţinută nici împlinirea unui termen de prescripţie.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând caracterul nefondat al motivelor de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta A.N.R.P.

În temeiul art. 451-453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă A.N.R.P. la plata către intimatul-reclamant A. a sumei totale de 3.700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs cu titlu de onorarii de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 978 din 22 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă A.N.R.P. la plata către intimatul-reclamant A. a sumei totale de 3.700 RON, reprezentând onorarii de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.