Tax authority procedural fault justifying judicial costs in mooted action; fee proportionality as merit issue beyond cassation review

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ca, într-un termen de 5 zile de la data pronunţării hotărârii, să procedeze la emiterea deciziei de soluţionare cu privire la Cererea de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/20.01.2017 vizând un cuantum al obligaţiilor fiscale accesorii de 2.191.601 RON, obligarea pârâtei, în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităţi către Societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere în situaţia neîndeplinirii în termen a obligaţiilor stabilite de instanţă în urma admiterii primului capăt de cerere de mai sus, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 640 din 16 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.100 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei atacate, iar în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă arată că în mod nelegal instanţa a admis cererea reclamantei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON reprezentând onorariu avocaţial, de vreme ce nu a dat dovadă nici de rea credinţă şi nici de un comportament neglijent, care să determine instanţa să o oblige la plata cheltuielilor de judecată, ci a acţionat în conformitate cu atribuţiile sale legale.

În opinia recurentei-pârâte, art. 453 din C. proc. civ. nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuzivă şi nelimitată a părţilor care pierd procesele, ci o modalitate justă de reparaţie pentru persoanele care se văd chemate în judecată în mod nefondat.

Arată că, în aplicarea art. 453 din C. proc. civ., sunt relevante prevederile art. 132 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora onorariile avocaţiale sunt stabilite în funcţie de dificultatea, complexitatea şi durata cazului, dar şi de timpul şi volumul muncii depuse pentru executarea mandatului.

Face trimitere şi la decizia CCR nr. 401/2005, în care se arată că "instanţa de judecată are dreptul de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitutinea şi complexitatea activităţii depuse".

În cauză, condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu a fost îndeplinit, cu atât mai mult cu cât contractul de asistenţă juridică a fost încheiat între reclamantă şi cabinetul de avocatură, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili fiind numai un terţ la perfectarea lui.

Nu sunt îndeplinite nici criteriile legate de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. La momentul înregistrării pe rolul instanţei, speţa nu prezenta un fenomen social nou care să fi determinat caracterul de noutate al unei astfel de cauze şi, pe cale de consecinţă, o complexitate pentru început, atât în pregătirea apărării din partea avocaţilor, cât şi în soluţionarea pricinii de către instanţa de judecată. Consideră că munca concretă a avocaţilor în cauză a fost una obişnuită, la fel cu cea depusă pentru un litigiu comun.

Aşadar, cheltuielile de judecată pretinse de către reclamantă şi acordate de către instanţa de judecată cu titlu de onorariu avocaţial nu au caracter necesar, cheltuielile de judecată achitate având un cuantum prea ridicat în raport de gradul de complexitate al cauzei şi activitatea prestată de către mandatarul avocat, angajat să susţină interesele reclamantei.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că în mod eronat instanţa a dispus obligarea sa la plata sumei de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru. În acest sens, face trimitere la art. 45 alin. (1) lit. c) şi alin. (5) din O.U.G. nr. 80/2013, arătând că reclamanta putea solicita restituirea taxei de timbru numai de la unitatea teritorială la care a fost achitată taxa.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, întrucât, deşi recurenta îşi întemeiază cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta se limitează la a reitera apărările formulate în faţa instanţei de fond, ceea ce nu echivalează cu o veritabilă motivare a recursului.

Astfel, recurenta reia apărările formulate în primă instanţă, făcând abstracţie de faptul că recursul poate viza doar motive de nelegalitate a hotărârii atacate, neputând fi supuse controlului instanţei de recurs toate aspectele analizate de către instanţa de fond.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În fapt, confruntându-se cu "tăcerea" organului fiscal, societatea reclamantă a fost obligată să iasă din pasivitate şi să formuleze acţiune în justiţie având ca obiect obligarea autorităţii la emiterea Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale accesorii.

Cu o culpabilă întârziere, şi numai ca urmare a acestui demers judiciar, organul fiscal a procedat la emiterea Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale accesorii, motiv pentru care, chiar şi în ipoteza rămânerii fără obiect a cererii sale, în opinia intimatei-reclamante, culpa procesuală pentru purtarea prezentului litigiu aparţine exclusiv pârâtei.

Arată că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală, noţiune complexă ce trebuie raportată la determinarea unui subiect de drept să înainteze o acţiune în justiţie.

Consideră că soluţia nu trebuie dispusă doar prin raportare la interpretarea gramaticală a articolelor C. proc. civ., ci cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor ce au generat necesitatea formulării acţiunii în justiţie.

De asemenea, arată că stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât criterii obiective, cât şi criterii subiective, iar recurenta nu aduce nicio dovadă asupra faptului că instanţa de fond nu ar fi aplicat aceste criterii în stabilirea cuantumului onorariului avocaţial.

Or, ţinând seama de faptul că organul fiscal, nesocotind termenul impus prin lege, a emis Decizia de anulare a obligaţiilor fiscale accesorii numai după ce societatea a formulat o acţiune în obligare în faţa instanţelor de judecată, iar nu la solicitările exprese ale acesteia, intimata-reclamantă consideră că este îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar.

Cât priveşte argumentul recurentei, conform căruia în mod eronat ar fi fost obligată de către instanţă la plata taxei de timbru, arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 din C. proc. civ., cheltuielile de judecată includ şi taxele de timbru.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că atât excepţia nulităţii cât şi recursul sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

II.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimata A. S.R.L., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că, prin cererea de recurs, criticile recurentei-pârâte nu vizează doar modul în care instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci şi aplicarea art. 453 C. proc. civ., critici care pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

II.2. În ceea ce priveşte fondul recursului

Trecând la analiza criticilor din recurs, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili vizează soluţia primei instanţe de obligare a acestei părţi litigante la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial redus şi taxă judiciară de timbru.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte privind greşita ei obligare a plata cheltuielilor de judecată, instanţa de recurs precizează că aceasta are în mod indiscutabil calitatea de parte în prezentul litigiu.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit a fost obligată la cheltuieli de judecată de către instanţa de fond prin prisma dispoziţiilor anterior menţionate, întrucât nu s-a dovedit reaua sa credinţă şi nici că a avut un comportament neglijent, ci a acţionat în conformitate cu atribuţiile sale legale.

Aceste critici ale recurentei-pârâte sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. a fost respinsă ca rămasă fără obiect, având în vedere că pârâta a recunoscut pretenţiile reclamantei şi a procedat la emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale accesorii, în cursul soluţionării procesului.

În doctrina şi practica judecătorească este unanim acceptat faptul că, în cazul respingerii cererii reclamantului, ca rămasă fără obiect, urmare îndeplinirii obligaţiilor de către pârât în cursul soluţionării cauzei, culpa procesuală aparţine pârâtului.

Culpa procesuală a pârâtei, raportat la demersul judiciar pe care societatea A. S.R.L. l-a declanşat prin formularea cererii de obligare a autorităţii pârâte la emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale accesorii, a fost dovedită, faţă de soluţia pronunţată în cauză, în care s-a respins cererea de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect, fiind astfel întrunite cerinţele unei răspunderi civile delictuale sub aspectul cheltuielilor de judecată ocazionate de necesitatea apelării la intervenţia instanţei judecătoreşti pentru ca reclamanta să obţină pretenţia solicitată.

Totodată, nu se pot reţine criticile referitoare la lipsa culpei sale procesuale, raportat numai la reaua credinţă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, cât timp s-a constatat necesitatea declanşării de către reclamantă a unui proces pe parcursul căruia aceasta a efectuat cheltuieli de judecată şi în care s-a demonstrat că organul fiscal a procedat la emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale accesorii, doar urmare a acestui demers judiciar.

Prin urmare, fundamentul suportării cheltuielilor de judecată de către pârâtă există, întrucât aceasta se află în culpă procesuală, astfel că cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată, instanţa de fond procedând în mod corect la admiterea acestei solicitări, făcând şi aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

Sub aspectul criticilor vizând diminuarea cheltuielilor reprezentate de onorariul avocaţial în discuţie, Înalta Curte reţine că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluţiei astfel dispuse, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut că:

"proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate."

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, referitor la diminuarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În referire la critica recurentei-pârâte vizând greşita obligare a sa la plata taxei judiciare de timbru, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, având în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 din C. proc. civ., cheltuielile de judecată includ şi taxele de timbru.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 640 din 16 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.