Whether late-payment penalties for an insolvent insurer's compensation constitute guaranteeable insurance claims under the Insurance Guarantee Fund law

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 4 septembrie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a deciziei nr. 8594 din 17.08.2017, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016.

Prin cererea depusă la data de 03.11.2017, reclamanta a precizat că îşi modifică cererea de chemare în judecată în sensul că solicită anularea în parte a deciziei nr. 8594/17.08.2017, fără a solicita şi obligarea pârâtei la plata sumelor cuprinse în cererea de plată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 826 din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

- a luat act de renunţarea la judecata cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte decizia nr. 8594/17.08.2017 emisă de pârât, numai cu privire la cererea de plată a penalităţilor în cuantum de 578,60 RON;

- a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât arată că instanţa de fond a reţinut că penalităţile de întârziere reprezintă o creanţă de asigurare, cu interpretarea greşită a noţiunii de creanţe de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Menţionează că întreaga apărare a reclamantei s-a bazat pe o interpretare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a Normei nr. 16/2015 de aplicare, apreciind în mod greşit că penalităţile de întârziere sunt creanţe de asigurări, având acelaşi izvor cu cel al indemnizaţiei de asigurare.

Legiuitorul a definit în mod expres noţiunea creanţei de asigurări, un element esenţial al calificării unei pretenţii ca fiind creanţă de asigurări fiind izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică încadrând în această categorie doar "despăgubirile/indemnizaţiile" şi "primele", nu şi alte categorii de creanţe stabilite în sarcina asigurătorului în faliment.

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii, iar nu plăţi ale altor categorii de creanţe, cum sunt penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înteles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale la termenul scadent, temeiul răspunderii pentru atitudinea culpabilă a B. fiind răspunderea civilă delictuală.

Or, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă. Fondul nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al niciunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligaţiile şi nici patrimoniul acestuia.

Dispoziţiile legale arată că Fondul nu are obligaţia de a acoperi toate tipurile de creanţe, ci doar creanţele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispoziţiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015. Pentru recuperarea creanţelor ce nu se încadrează în categoria creanţelor de asigurări, creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolvenţei şi a formula cerere de înscriere la masa credală.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 8594/17.08.2017, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 4.820,07 RON, compusă din: 2.781,75 RON contravaloarea reparaţiei autovehiculului avariat; 578,60 RON, reprezentând penalităţi de întârziere (calculate de la 09.05.2015 până la 03.12.2015) şi 1.459,72 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 8594/17.08.2017, admiţând cererea de plată pentru suma de 2.781,75 RON reprezentând reparaţia vehiculului, pârâtul FGA a respins cererea de plată pentru suma de 2.038,32 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, motivând că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări a căror plată cade în sarcina FGA.

Luând act de renunţarea reclamantei la judecarea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata despăgubirilor, Curtea de apel a admis în parte cererea reclamantei de anulare parţială a deciziei nr. 8594/17.08.2017 emisă de FGA, numai cu privire la cererea de plată a penalităţilor de întârziere, apreciind că suma pretinsă cu acest titlu reprezintă o creanţă de asigurare, în schimb, sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare.

Prin motivele de recurs, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a formulat critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită dată de curtea de apel dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 - normă cu caracter special, susţinând, în esenţă, că nu reprezintă creanţe de asigurare penalităţile de întârziere născute cu privire la creanţa principală datorată de B. S.A., întrucât nu îşi au izvorul în contractul de răspundere civilă obligatorie încheiat de proprietarul autovehiculului (care a produs accidentul) cu B. S.A., cum greşit a considerat judecătorul fondului.

Chestiunea litigioasă rezidă în stabilirea naturii juridice a creanţelor opuse Fondului de reclamanta A. S.A. în calitate de asigurător Casco (penalităţi de întârziere - solicitate de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în care reclamanta s-a judecat în contradictoriu cu B.).

Înalta Curte constată a fi fondate criticile pârâtului referitoare la lipsa naturii de creanţe de asigurare a penalităţilor de întârziere pretinse de intimata-reclamantă în procesul de faţă.

Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere pe care persoana păgubită le-a solicitat în cadrul litigiilor promovate împotriva asigurătorului pentru neplata despăgubirii nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, dacă nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, dobânzilor şi cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În concluzie, penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă în cauză în vederea obligării asigurătorului la plata despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

Întrucât instanţa de fond a soluţionat cauza cu aplicarea greşită a art. 2, art. 4 şi art. 13 din Legea nr. 213/2015, art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 şi art. 2214 şi art. 2217 din C. civ., Înalta Curte, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi va proceda la rejudecarea în fond a prezentei cauze, însă în limitele impuse prin recursul exercitat în cauză.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 826 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa civilă atacată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată restrânsă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Obligă intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.