Retroactive application of sectoral reference value for judicial staff salary equalization and entitlement to inflation index and statutory penalty interest on wage differences

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 7 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, urmare declinării de competenţă prin sentinţa civilă nr. 3082/14.09.2017, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, au formulat plângere împotriva plângere împotriva Hotărârii nr. 8/29.03.2017 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi a Deciziilor nr. 12 şi 13 din 13.02.2017 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, solicitând:

- anularea în parte a deciziilor nr. 12 şi nr. 13 din 13.02.2017 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în ceea ce priveşte valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, precum şi data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială majorată în ceea ce priveşte cuantumul acesteia;

- obligarea la emiterea unor noi decizii de încadrare pentru personalul auxiliar şi conex din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10 % potrivit Legii nr. 293/2015, începând cu data de 9.04.2015;

- obligarea pârâtului Ministerul Public la emiterea unor grile unice de salarizare pentru personalul auxiliar de specialitate juridică şi conex, la nivelul cel mai mare aflat în plată pentru fiecare funcţie din familia "justiţie";

- obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul pe care reclamanţii l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 şi venitul efectiv plătit;

- obligarea pârâţilor la plata actualizării cu indicele de inflaţie a diferenţelor salariale şi a dobânzii legale penalizatoare aferente.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 931 din 5 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât următoarele:

(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finaţelor Publice şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

(ii) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte capetele de cerere privind anularea în parte a deciziilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 12/13.02.2017 şi nr. 13/13.02.2017, obligarea la emiterea unor noi decizii de încadrare şi plata diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, şi a dobânzii legale şi a respins aceste capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

(iii) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea la emiterea unor grile unice de salarizare, ca neîntemeiată;

(iv) a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea la emiterea unor grile unice de salarizare şi a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca lipsit de interes;

(v) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, şi a dobânzii legale şi a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

(vi) a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava;

(vii) a anulat în parte Deciziile procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 12/13.02.2017 şi nr. 13/13.02.2017, doar în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi;

(viii) a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava să emită decizii de încadrare prin care drepturile salariale cuvenite reclamanţilor să fie stabilite, în ceea ce priveşte perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, iar în ceea ce priveşte perioada 01.12.2015 - 30.09.2016, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015;

(ix) a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava să plătească reclamanţilor diferenţele dintre, pe de o parte, drepturile salariale recalculate potrivit prezentei hotărâri, iar pe de altă parte, drepturile salariale efectiv plătite reclamanţilor în perioada 09.04.2015 - 30.09.2016, diferenţe actualizate cu indicele de inflaţie, şi dobândă legală penalizatoare calculată de la data scadenţei diferenţelor salariale până la plata efectivă a acestora.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 1.2. au declarat recurs pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenţii-pârâţi au susţinut, în esenţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, că, în raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015 şi avându-se în vedere şi Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale din care rezultă că, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, a fost emis actul administrativ al procurorului general al Parchetului de pe de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind salarizarea procurorilor din cadrul unităţilor de parchet, începând cu data de 01 octombrie 2016, avându-se în vedere noua valoare maximă de referinţă sectorială de 405 RON aflată în plată. Prin urmare, la data de 09 aprilie 2015, nu exista în plată, în cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, nicio indemnizaţie brută lunară pentru procurori stabilită cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile legale pentru anularea Ordinului nr. 332/2017.

Recurenţii-pârâţi au criticat de asemenea şi soluţia instanţei prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii, considerând că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă pentru faptul că intimaţii-reclamanţi nu au contestat, la data emiterii, actele administrative a căror anulare s-a solicitat prin acţiunea de la fond.

Au susţinut recurenţii că, prin admiterea acţiunii, instanţa de fond a încălcat şi principiul neretroactivităţii legii, pentru că data la care se acordă drepturile salariale pretinse prin cererea de chemare în judecată se raportează la Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale. Solicitarea acordării drepturilor începând cu data de 09 aprilie 2015 este vădit neîntemeiată, de vreme ce la acea dată nu exista un salariu la care să te raportezi, acesta fiind statuat prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale.

Au mai susţinut recurenţii-pârâţi că prima instanţă în mod greşit a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin Legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflaţie.

Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Referitor la dobândă, recurenţii au apreciat că dobânda moratorie nu poate fi prezumată, ci este un sistem de reparaţie ataşat răspunderii contractuale. Având în vedere că între reclamanţi şi pârâţi nu este încheiată nicio convenţie care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condiţiilor existenţei acestui tip de răspundere.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză, nu au fost formulate întâmpinări de către părţile intimate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava este nefondat, pentru următoarele considerente:

a) Referitor la criticile recurenţilor-pârâţi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, raportat la conţinutul acestora, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziţii, întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte va examina recursurile deduse judecăţii prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de pârâţi fiind circumscrise acestui caz de casare.

Criticile de nelegalitate prin care pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava au susţinut că, prin emiterea Ordinului nr. 332/27.01.2017 şi salarizarea procurorilor din cadrul unităţilor de parchet, începând cu data de 01 octombrie 2016, avându-se în vedere noua valoare maximă de referinţă sectorială de 405 RON aflată în plată, au fost îndeplinite obligaţiile legale ce le revin în privinţa stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor, vor fi respinse, ca nefondate.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâţii au susţinut că, anterior datei de 01 octombrie 2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamanţilor în raport de valorile de referinţă menţionate în cererea de chemare în judecată, susţinând că, la data de 09 aprilie 2015, nu exista în plată în cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, nicio indemnizaţie brută lunară pentru procurori stabilită cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, iar dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se aplică numai pentru viitor.

În ceea ce priveşte argumentul aplicării retroactive a dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Aşadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ţine de temporalitatea aplicării deciziilor Curţii Constituţionale. În realitate, aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

În ceea ce priveşte data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, Înalta Curte reţine că, într-o serie de litigii, au fost stabilite cu caracter definitiv drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09 aprilie 2015.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09 aprilie 2015, reclamanţii din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01 octombrie 2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice".

Înalta Curte mai reţine că valoarea de referinţă sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01 decembrie 2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015.

Înalta Curte, având în vedere cele prezentate anterior, apreciază că toate criticile invocate de recurenţii-pârâţi privitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, astfel cum acesta este reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din C. civ., sunt neîntemeiate.

În susţinerea acestei opinii, se apreciază că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 respectiv la 09.04.2015, valoarea sectorială de referinţă în cuantum de 405 RON stabilită prin anexa VI la Legea - cadrul nr. 284/2010, era confirmată de practica judiciară în materie, iar ulterior recomandările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au reiterat că practica instanţelor judecătoreşti este corectă.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Ordinul nr. 332/27.01.2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraţilor reclamanţi, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută de instanţa de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor comune formulate de către toţi pârâţii.

b) În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârâţi prin cererea de recurs nu au corespondent în obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Astfel, prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 284/2010, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăresc înlăturarea inegalităţii de tratament, în privinţa indemnizaţiei de încadrare, existentă în raport cu cu alte categorii de personal din sistemul justiţiei, aflate în situaţii identice, inegalitate determinată de necorelarea aplicării dispoziţiilor legale privind salarizarea. Chestiunea de drept dedusă judecăţii priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

În acest sens, va fi avută în vedere Decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.(...)"

Aşadar, reclamanţii nu aveau obligaţia de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 în legătură cu ordinele de salarizare emise începând cu 9.04.2015, aşa încât Înalta Curte constată că este nefondată critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

c) De asemenea, Înalta Curte constată a fi nefondate şi criticile aduse de recurenţii-pârâţi cu privire la admiterea cererii accesorii a reclamanţilor privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la obligaţia de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reţinând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecţia bugetară anuală nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti şi nu reprezintă o obligaţie imposibil de executat de către pârâţi.

Înalta Curte are în vedere că dispoziţiile Legii finanţelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exerciţiului bugetar iniţial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 şi art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli şi sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului iniţial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătoreşti definitive.

De altfel, obligaţia de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătoreşti este prevăzută de art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înţelege acea "fază în procesul execuţiei bugetare, prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătoreşti, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecinţă, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligaţia de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanţă cu actele normative care reglementează plata creanţelor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a dobânzii legale, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferenţelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susţinerile recurenţilor-pârâţi referitoare la necesitatea preexistenţei unei convenţii între părţi, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reţinând că obligaţiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanţilor cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcţie şi a prevederilor Statului judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziţii li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plăţii făcute de un debitor, respectiv dispoziţiile art. 1531 şi următoarele din C. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, situaţie regăsită în speţa de faţă, în care pârâţii nu au respectat obligaţia de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor în cuantumul prevăzut de lege, respectiv prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, la care se adaugă, începând cu data de 01 decembrie 2015, majorarea de 10 % prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Totodată, se va avea în vedere şi că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ dispun că dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

În concluzie, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâţilor de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferenţe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva sentinţei civile nr. 931 din 5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.