Equalization of judicial allowances via sectoral reference value; procedural standing of the principal budgetary authority to pay salary differences

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, la data de 28 august 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat:

- anularea parţială a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 1475/C/24.05.2017, anexa 9, dispoziţiile privind stabilirea drepturilor salariale în favoarea reclamantei şi, drept consecinţă, emiterea unui nou ordin de salarizare, în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinite în cadrul instanţei, astfel:

- stabilirea indemnizaţiei de încadrare în funcţie de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON şi recalcularea venitului lunar total în funcţie de indemnizaţia de încadrare astfel stabilită începând cu data de 9 aprilie 2015 şi până la data de 30 noiembrie 2015;

- stabilirea indemnizaţiei de încadrare în funcţie de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 445 RON şi recalcularea venitului lunar total în funcţie de indemnizaţia de încadrarea astfel stabilită, începând cu data de 1 decembrie 2015 şi până la data de 30 septembrie 2016;

- acordarea diferenţelor salariale rezultate din raportarea la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON pe perioada 9 aprilie 2015- 30 noiembrie 2015, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii;

- acordarea diferenţelor salariale rezultate din raportarea la o valoare de referinţă sectorială de 445 RON pentru intervalul 1 decembrie 2015-30 septembrie 2016, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii;

- acordarea dobânzii legale aferentă diferenţelor datorate, calculată de la data scadenţei la data plăţii efective.

În subsidiar, reclamanta a solicitat stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi acordarea drepturilor salariale cuvenite subsemnatei anterior arătate (inclusiv actualizarea şi dobânda legală), în funcţie de o valoare de referinţă sectorială de 347,112 RON pentru perioada 9 aprilie 2015-30 noiembrie 2015 şi de 381,823 RON pentru perioada 1 decembrie 2015-31 iulie 2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 357 din 2 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

- a respins excepţia prescripţiei, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiate;

- a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei;

- a anulat parţial Ordinul nr. 1475/C/2017, emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut al reclamantei ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege;

- a obligat pârâtul să emită pentru reclamantă ordinul de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015, în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, majorată ulterior cu 10%, conform Legii nr. 293/2015;

- a obligat pârâtul la acordarea diferenţelor salariale rezultate din emiterea ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 1.2. a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond a respins eronat excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care reclamanta nu a urmat în termen legal procedura prevăzută de art. 7 cap. VIII din Anexa la Legea nr. 284/2010.

De asemenea, recurentul-pârât a criticat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei, apreciind că aceasta este greşită. În opinia sa, instanţa de fond trebuia să o admită, în raport de temeiul de drept invocat, respectiv art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, arătând, totodată, că nimic nu a împiedicat pe reclamantă să solicite chiar de la adoptarea Legii nr. 71/2015, cu respectarea termenelor legale imperative, emiterea unui ordin de salarizare cu aplicarea unei noi valori de referinţă sectorială, dacă aprecia că drepturile nu i-au fost calculate corect la acel moment.

Recurentul-pârât a criticat şi soluţia instanţei de fond sub aspectul greşitei reţineri a faptului că reclamanta era îndreptăţită la calcularea indemnizaţiei în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, în condiţiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

A susţinut pârâtul că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau faţă de reclamantă, emiţând în acest sens Ordinul ministrului Justiţiei nr. 4680/C/21.12.2016, în raport de art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum şi ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Totodată, atât timp cât dispoziţiile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 erau în vigoare, autoritatea ministerială nu putea emite acte administrative contrare prevederilor legale, astfel încât abia după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 a emis OMJ nr. 4680/C/2016.

A mai arătat pârâtul că, ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, în sensul stabilirii, începând cu data de 01.10.2016, a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, având în vedere că această valoare de referinţă sectorială a fost aplicată la nivelul altor ordonatori principali de credite din sistemul justiţiei. Prin urmare, în opinia recurentului, doar de la data de 01.10.2016 poate fi avută în vedere, la calcularea indemnizaţiilor, valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

Recurentul-pârât a criticat şi obligarea sa, prin dispozitivul sentinţei recurate, la plata diferenţelor salariale către reclamantă, susţinând că, potrivit Legii nr. 500/2002 şi H.G. nr. 652/2009, această obligaţie revine angajatorului reclamantei, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, iar nu Ministerului Justiţiei.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul instanţei de recurs la data de 10.12.2020, pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, în raport de OMJ nr. 93/C/2019, emis în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018.

Ulterior emiterii OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017, prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 2066/C/2018 s-a stabilit în favoarea judecătorilor şi asistenţilor judiciari o indemnizaţie de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017. În aplicarea acestui ordin a fost emis OMJ nr. 92/C/2019, prin care au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamantei pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, prin emiterea acestor ordine autoritatea ministerială şi-a îndeplinit obligaţiile impuse prin sentinţa civilă recurată în cauză, astfel încât acţiunea a rămas fără obiect.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

a) Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută de pârât prin raportare la emiterea unor ordine de salarizare colective şi individuale, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantei la calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantei de a-i fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Înalta Curte constată că ordinul colectiv nr. 2066/C/2018 şi ordinul individual nr. 92/C/2019 (în anexele căruia este menţionat reclamanta) au fost emise de Ministerul Justiţiei ulterior pronunţării sentinţei recurate şi după declararea recursului, fiind depuse la dosar în timpul judecării căii de atac. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamantului, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamantei de către pârâtul Ministerul Justiţiei. Cel mult, se poate susţine că această împrejurare vizează interesul procesual al susţinerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantei şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

Mai mult, din cuprinsul ordinelor depuse la dosar nu rezultă că reclamantei i-ar fi fost achitate în integralitate drepturile salariale restante, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, astfel cum au solicitat prin acţiune. Potrivit art. 2 din OMJ nr. 92/C/2019, plata diferenţelor salariale se va face după alocarea sumelor corespunzătoare în buget, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă de către pârât vreo dovadă a plăţilor efectuate în temeiul acestui ultim ordin. Aşadar, chiar în ipoteza în care s-ar reţine că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia de emitere a ordinului de salarizare în condiţiile dispuse de instanţa de fond, acesta a făcut dovada îndeplinirii parţiale a obligaţiilor din sentinţă, astfel încât, nici din această perspectivă nu se poate susţine că acţiunea este lipsită de obiect.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

b) În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii în termen a procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 284/2010, Înalta Curte îl constată nefondat.

Astfel, prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 284/2010, întrucât reclamanta nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăreşte înlăturarea inegalităţii de tratament, în privinţa indemnizaţiei de încadrare, existentă în raport cu alţi judecători, aflaţi în situaţii identice, dar şi cu alte categorii de personal din sistemul justiţiei, inegalitate determinată de necorelarea aplicării dispoziţiilor legale privind salarizarea. Chestiunea de drept dedusă judecăţii priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

În acest sens, va fi avută în vedere Decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.(...)"

Aşadar, reclamanta nu aveau obligaţia de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) - Anexa VI din Legea nr. 284/2010 în legătură cu ordinul de salarizare emis începând cu 9.04.2015, aşa încât Înalta Curte constată că este nefondată critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

c) Cât priveşte motivul de recurs referitor la excepţia prescripţiei, invocată de partea recurentă şi întemeiată generic pe art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că este nefondat, nerezultând din motivarea acesteia argumentele pentru care acţiunea ar fi afectată de prescripţie, din moment ce procedura administrativă prealabilă nu este supusă în cauza de faţă dispoziţiei legale referite de recurentul-pârât, ci art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea - cadru nr. 284/2010, iar reclamanta nu avea obligaţia de a îndeplini procedura plângerii prealabile, astfel cum s-a motivat la pct. II a) din prezenta decizie. Şi, totuşi, reclamanta a formulat contestaţie, căreia i s-a răspuns de Ministerul Justiţiei prin adresa nr. x/21.07.2017 fără a se opune în vreun fel prescripţia extinctivă.

Ca atare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la exceptia prescripţiei.

d) În ceea ce priveşte critica referitoare la îndeplinirea de către pârât a obligaţiilor legale ce-i revin, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului Justiţiei nr. 4680/C/2016, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate.

Un prim considerent îl reprezintă chiar emiterea Ordinelor ministrului Justiţiei nr. 2066/C/2018 şi nr. 92/C/2019, în cuprinsul cărora modalitatea de calcul a indemnizaţiei brute lunare este diferită de cea din OMJ nr. 4680/C/2016, confirmând susţinerile reclamantei cu privire la folosirea de către pârât a unei valori de referinţă sectorială eronată pentru calcularea drepturilor salariale cuvenite magistraţilor, începând cu data de 09.04.2015. Astfel, Înalta Curte constată că OMJ nr. 4680/C/2016 OMJ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraţilor să se facă prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, iar prin modificarea adusă prin OMJ nr. 219/C/2017, s-a prevăzut o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeaşi dată - 1 octombrie 2016, fără menţiuni cu privire la perioada 09.04.2015 - 01.10.2016. Pe de altă parte, OMJ nr. 2066/C/2018 şi nr. 92/C/2019 prevăd calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, adică prin utilizarea chiar a unei valori mai mari decât cea menţionată în sentinţa recurată (405 RON).

Aşadar, emiterea în anii 2018-2019 a noilor ordine de salarizare are valoarea unei recunoaşteri a erorilor de calcul din ordinele anterioare, respectiv a folosirii unei valori de referinţă sectorială inferioare, în dezacord cu prevederile legale şi cu deciziile pronunţate de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a condus la existenţa unor diferenţe salariale între reclamante şi alţi magistraţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamantei în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, de la data de 09.04.2015, întrucât la data de 09.04.2015 nu existau în plată indemnizaţii calculate în raport de aceste valori, la nivelul altor ordonatori principali de credite fiind acordată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016. Or, instanţa de fond a reţinut, în raport de hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior, că, într-o serie de litigii au fost stabilite cu caracter definitiv drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, considerent pe care recurentul nu l-a criticat sau invalidat în vreun fel în calea de atac.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanta din prezenta cauză avea dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu.

Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Este necesar a se menţiona că, la data pronunţării sentinţei de fond, prima instanţă a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiilor aflate în plată, care se calculau în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON. În prezent, Înalta Curte constată că, urmare a emiterii de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a Ordinului nr. 75/15.03.2018, care prevede calcularea indemnizaţiilor cuvenite personalului propriu prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, nivelul maxim al indemnizaţiilor aflate în plată, inclusiv cele cuvenite reclamantei, ar trebui să se raporteze la aceste valori, ceea ce a şi determinat recurentul-pârât Ministrul Justiţiei să procedeze la emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 şi nr. 92/C/2019.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamantului, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este legală sub acest aspect.

d) În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa calităţii recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferenţelor salariale cuvenite reclamanţilor, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul Justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între intimaţii-reclamanţi şi Tribunalul Braşov, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Aşadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamantă, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate de reclamantă, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge, capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata către reclamantă a diferenţelor salariale, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 357 din 2 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata diferenţelor salariale, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.