Retroactive application of maximum sectoral reference value for judicial salary equalization based on final court decisions

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, la data de 8 august 2017, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, contestaţie împotriva Ordinului nr. 1471/C/2017 emis de Ministrul Justiţiei, plângere împotriva refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a soluţiona contestaţia prealabilă formulată împotriva Ordinului de salarizare nr. 1471/C din data de 24.05.2017 emis de Ministerul Justiţiei, contestaţie respinsă prin adresa nr. x/06.07.2017 a Ministerului Justiţiei, comunicată la data de 13.07.2017, solicitând anularea parţială a acestui ordin si emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamant şi cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015, conform art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea 71/2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1283 din 20 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

- a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată;

- a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei,

- a anulat în parte Ordinul nr. 1471/C/24.05.2017 al Ministrului Justiţiei, în privinţa reclamantului, în ceea ce priveşte data recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, respectiv a unei valori de referinţă sectoriale de 445,5 RON;

- a obligat pe pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamantului ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice astfel: în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON; iar în perioada 01.12.2015 -30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 1.2. a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a criticat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei acţiunii, apreciind că aceasta este greşită. În opinia sa, instanţa de fond trebuia să o admită, întrucât, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, prescripţia începe să curgă de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. În speţă, această dată este 9.04.2015, arătând, totodată, că nimic nu îl împiedica pe reclamant să solicite chiar de la adoptarea Legii nr. 71/2015, cu respectarea termenelor legale imperative, emiterea unui ordin de salarizare cu aplicarea unei noi valori de referinţă sectorială, dacă aprecia că drepturile nu i-au fost calculate corect la acel moment.

Recurentul-pârât a criticat şi soluţia instanţei de fond sub aspectul greşitei reţineri a faptului că reclamantul era îndreptăţit la calcularea indemnizaţiei în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, în condiţiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

A susţinut pârâtul că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau faţă de reclamant, emiţând în acest sens Ordinul ministrului Justiţiei nr. 4680/C/21.12.2016, în raport de art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum şi ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Totodată, atât timp cât dispoziţiile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 erau în vigoare, autoritatea ministerială nu putea emite acte administrative contrare prevederilor legale, astfel încât abia după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 a emis OMJ nr. 4680/C/2016.

A mai arătat pârâtul că, ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, în sensul stabilirii, începând cu data de 01.10.2016, a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, având în vedere că această valoare de referinţă sectorială a fost aplicată la nivelul altor ordonatori principali de credite din sistemul justiţiei. Prin urmare, în opinia recurentului, doar de la data de 01.10.2016 poate fi avută în vedere, la calcularea indemnizaţiilor, valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

Prin notele scrise depuse la dosarul instanţei de recurs la data de 9.12.2020, pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, în raport de OMJ nr. 93/C/2019, emis în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018.

Ulterior emiterii OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017, prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 2066/C/2018 s-a stabilit în favoarea judecătorilor şi asistenţilor judiciari o indemnizaţie de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017. În aplicarea acestui ordin a fost emis OMJ nr. 93/C/2019, prin care au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamantului pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, prin emiterea acestor ordine autoritatea ministerială şi-a îndeplinit obligaţiile impuse prin sentinţa civilă recurată în cauză, astfel încât acţiunea a rămas fără obiect.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

a) Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută de pârât prin raportare la emiterea unor ordine de salarizare colective şi individuale, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantului la calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantului de a-i fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Înalta Curte constată că ordinul colectiv nr. 2066/C/2018 şi ordinul individual nr. 93/C/2019 (în anexele căruia este menţionat reclamantul) au fost emise de Ministerul Justiţiei ulterior pronunţării sentinţei recurate şi după declararea recursului, fiind depuse la dosar în timpul judecării căii de atac. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamantului, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamantului de către pârâtul Ministerul Justiţiei. Cel mult, se poate susţine că această împrejurare vizează interesul procesual al susţinerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantului şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

b) Cât priveşte aspectul prescrierii dreptului la acţiune, Înalta Curte constată că, atât timp cât cererea administrativă a reclamantului datează din 27.06.2017, acţiunea în contencios administrativ având ca obiect constatarea refuzului pârâtului de a da curs favorabil acestei cereri, fiind introdusă în data de 08.08.2017, se situează în interiorul termenului legal de prescriptie de 6 luni, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Referirile recurentului-pârât la art. 7 din Legea nr. 554/2004 sunt nerelevante sub aspectul prescriptiei dreptului la actiune, dat fiind faptul că acest text legal reglementează procedura plângerii prealabile, care este anterioară introducerii acţiunii în instanţă, deci excede problemei prescriptiei dreptului la acţiune.

Ca atare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului referitoare la exceptia prescripţiei acţiunii.

c) În ceea ce priveşte critica referitoare la îndeplinirea de către pârât a obligaţiilor legale ce-i revin, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului Justiţiei nr. 4680/C/2016, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate.

Un prim considerent îl reprezintă chiar emiterea Ordinelor ministrului Justiţiei nr. 2066/C/2018 şi nr. 93/C/2019, în cuprinsul cărora modalitatea de calcul a indemnizaţiei brute lunare este diferită de cea din OMJ nr. 4680/C/2016, confirmând susţinerile reclamantului cu privire la folosirea de către pârât a unei valori de referinţă sectorială eronată pentru calcularea drepturilor salariale cuvenite magistraţilor, începând cu data de 09.04.2015. Astfel, Înalta Curte constată că OMJ nr. 4680/C/2016 OMJ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraţilor să se facă prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, iar prin modificarea adusă prin OMJ nr. 219/C/2017, s-a prevăzut o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeaşi dată - 1 octombrie 2016, fără menţiuni cu privire la perioada 09.04.2015 - 01.10.2016. Pe de altă parte, OMJ nr. 2066/C/2018 şi nr. 92/C/2019 prevăd calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, adică prin utilizarea chiar a unei valori mai mari decât cea menţionată în sentinţa recurată (405 RON).

Aşadar, emiterea în anii 2018-2019 a noilor ordine de salarizare are valoarea unei recunoaşteri a erorilor de calcul din ordinele anterioare, respectiv a folosirii unei valori de referinţă sectorială inferioare, în dezacord cu prevederile legale şi cu deciziile pronunţate de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a condus la existenţa unor diferenţe salariale între reclamante şi alţi magistraţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamantului în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, de la data de 09.04.2015, întrucât la data de 09.04.2015 nu existau în plată indemnizaţii calculate în raport de aceste valori, la nivelul altor ordonatori principali de credite fiind acordată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016. Or, instanţa de fond a reţinut, în raport de hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior, că, într-o serie de litigii au fost stabilite cu caracter definitiv drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, considerent pe care recurentul nu l-a criticat sau invalidat în vreun fel în calea de atac.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamantul din prezenta cauză avea dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu.

Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Este necesar a se menţiona că, la data pronunţării sentinţei de fond, prima instanţă a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiilor aflate în plată, care se calculau în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON. În prezent, Înalta Curte constată că, urmare a emiterii de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a Ordinului nr. 75/15.03.2018, care prevede calcularea indemnizaţiilor cuvenite personalului propriu prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, nivelul maxim al indemnizaţiilor aflate în plată, inclusiv cele cuvenite reclamantului, ar trebui să se raporteze la aceste valori, ceea ce a şi determinat recurentul-pârât Ministrul Justiţiei să procedeze la emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 şi nr. 93/C/2019.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamantului, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1283 din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2020.