Salary recalculation upheld for auxiliary court staff; prosecutor's office liable for payment as salary order issuer

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă, la data de 05 aprilie 2017, sub nr. x/2017 şi, ulterior, declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (sentinţa civilă nr. 1687 din 17.08.2017), reclamanţii A., B., C., D., E. au chemat în judecată pe pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, solicitand instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, sa dispuna: anularea in parte a deciziilor nr. 6-7/01.02.2017 si nr. 28-29/16.02.2017 emise de parat, in ceea ce priveste data recalcularii si VRS aplicabile drepturilor salariale ale reclamantilor; obligarea paratului la emiterea unor noi decizii prin care sa recalculeze drepturile salariale ale reclamantilor: -pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015, şi -pe baza unei VRS de 445,5 RON, cu incepere din data de 01.12.2015; obligarea paratului la plata diferentelor dintre drepturile salariale cuvenite si cele incasate cu incepere din data de 09.04.2015, actualizate cu inflatie, precum si la plata dobanzii legale, şi obligarea paratului la completarea carnetelor de munca.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1323 din 21 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului in privinta capatului de cerere avand ca obiect plata diferentelor salariale; a admis în parte actiunea formulată de reclamanţii A., E., D., C. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău; a anulat în parte deciziile nr. 6-7/01.02.2017 si nr. 28-29/16.02.2017 emise de parat, in ceea ce priveste data recalcularii si VRS aplicabile drepturilor salariale ale reclamantilor; a obligat paratul la emiterea unor noi decizii prin care sa recalculeze drepturile salariale ale reclamantilor: -pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 şi -pe baza unei VRS de 445,5 RON, cu incepere din data de 01.12.2015; a respins capătul de cerere privind completarea carnetelor de munca, drept neintemeiat şi a respins capatul de cerere avand ca obiect plata diferentelor salariale, ca fiind introdus impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasivă.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen, reclamanţii A., E., D., C. şi B., prin care au solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii excepţiei ridicate de instanţă privind lipsa calităţii procesuale pasive, precum şi admiterea cererii de obligare a intimatului-pârât la plata diferenţelor salariale rezultate în urma emiterii noilor decizii pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015- 01.12.2015, respectiv, de 445,5 RON, cu începere din data de 01.12.2015, cât şi pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, solicitând admiterea recursului, astfel cum este formulat, casarea sentinţei civile recurate, iar, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În recursul lor, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au relevat scurt istoric în fapt al cauzei şi au criticat sentinţa recurată pentru nelegalitate, privitor la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în privinţa capătului de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale şi respingerea capătului de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, sens în care, au invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Chiar dacă plata efectivă a drepturilor salariale se efectuează de către Parchetul de pe lângă Tribunal, în speţă, Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, totuşi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău primeşte fondurile băneşti pentru plata salariilor pentru toţi salariaţii din cadrul P.C.A. Bacău, emite ordinul de salarizare şi transmite mai departe către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ fondul necesar achitării salariilor.

În aceste condiţii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău va emite alte decizii, dar, pentru aducerea la îndeplinire a acestor decizii, va trebui să şi vireze sumele necesare.

Recurenţii- reclamanţi consideră că în lipsa obligării acestui intimat la plata diferenţelor salariale, s-ar găsi în situaţia de a nu-şi vedea finalizate demersurile în obţinerea drepturilor, Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ neputând să achite aceste sume în lipsa unei obligaţii în sarcina Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău de a vira sumele, sentinţa de faţă, aşa cum a fost ea admisă, rămânând fără finalitate, fără posibilitate de punere în executare, în continuare, fiind evocată de către recurenţi practica judiciară a altor instanţe, în dosare similare.

În recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a criticat sentinţa recurată pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:

După enunţarea evoluţiei legislative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pornind de la Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 83/2014, introducerea alin. (51) după alin. (5) la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, apoi O.U.G. nr. 57/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, la nivelul parchetelor de pe lângă curţiel de apel au fost emise noi decizii de salarizare, prin care s-a dispus reclacularea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 35/2015, începând cu data de 1 octombrie 2016.

În aceste condiţii, a apreciat recurentul-pârât că soluţia instanţei de fond echivalează cu modificarea legilor de salarizare, fiind evident că legiuitorul nu a înţeles să reglementeze salarizarea personalului plătit din fonduri publice în modalitatea stabilită prin sentinţa recurată, fiind încălcat astfel şi principiul separaţiei puterilor în stat, atributul legiferării aparţinând puterii legislative.

Un alt motiv de nelegalitate a sentinţei recurate este, în opinia recurentului, încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1997, în sensul că Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care a avut ca obiect aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016 nu poate opera retroactiv.

Astfel, prin raportare la această decizie a Curţii Constituţionale, la nivelul Ministerului Public au fost emise acte administrative de salarizare prin care, începând cu 1 august 2016, diferitele categorii profesionale au beneficiat de drepturi salariale majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizaţie de încadrare brută lunară a valorii de referinţă sectorială majorată cu 18%, acesta reprezenrând la acea dată nivelul maxim în plată la nivelul Ministerului Public, iar, ulterior, s-a dispus reclacularea începând cu data de 1 octombrie 2016 a drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, avându-se în vedere Ordinele nr. 283/25.10.2016 şi nr. 350/28.11.2016 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În concluzie, a susţinut recurentul că sentinţa instanţei de fond este dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii, creşterile salariale care fac obiectul prezentei acţiuni neputând fi acordate anterior datei de 1 octombrie 2016, întrucât anterior acestei date nu existau în plată astfel de drepturi la nivelul familiei ocupaţionale Justiţie.

4. Apărarea formulată în cauză

Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanţi, înregistrată la 23.07.2018, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin ordinele contestate emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, s-a dispus ca, începând cu data de 01.10.2016, personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul parchetelor arondate să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază, calculat prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie din cadrul instanţelor arondate Curţii de Apel Bacău.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au formulat contestaţie administrativă, sub aspectul modului de calcul al drepturilor salariale, solicitând ca nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare brută să fie stabilit prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 20.01.2014, majorată cu 10%, de la data de 01.12.2015. Contestaţia a fost respinsă ca nefondată, avându-se în vedere că din relaţiile primite de la celelalte parchete ar rezulta că, până la data de 01.10.2016, la stabilirea drepturilor salariale ale personalului auxiliar şi conex nu a fost avută în vedere valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel că nu există temei ca, pentru perioadă anterioară datei de 01.10.2016, să fie avută în vedere, la stabilirea salariului de bază, valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

Reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu cererea de faţă, prin care au solicitat revocarea deciziilor nr. 6/01.02.2017, nr. 7/01.02.2017, nr. 28/16.02.2017 şi nr. 29/16.02.2017 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, emiterea unor noi decizii de salarizare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, la care să se adauge majorarea de 10% prevăzută de Legea 295/2015, plata diferenţei dintre venitul efectiv plătit şi cel cuvenit urmare recalculării, diferenţe ce urmează să fie actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, acţiunea fiind admisă în parte.

În ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte constată că principala critică de nelegalitate formulată de aceştia priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, susţinând recurenţii că, deşi plata efectivă a drepturilor salariale se efectuează de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, totuşi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău primeşte fondurile băneşti pentru plata salariilor pentru toţi salariaţii din cadrul P.C.A. Bacău, emite ordinul de salarizare şi transmite mai departe către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ fondul necesar achitării salariilor.

Înalta Curte apreciază întemeiată această critică, reţinând că deşi nu deţine calitatea de ordonator principal de credite pârâtul exercită atribuţia plăţii efective a acestor drepturi.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu este obligat, în sine, efectiv, să achite diferenţele şi drepturile salariale solicitate de reclamanţi, ci să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii acestor drepturi, obligaţie care se înscrie în sfera atribuţiilor legale ce-i revin recurentului-pârât.

Astfel, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituţia angajatoare, în calitatea sa de ordonator principal de credite, iar recurentului-pârât îi revine obligaţia asigurării cadrului necesar efectuării plăţii, respectiv, a îndeplinirii tuturor operaţiunilor şi formalităţilor de ordin administrativ care să permită încasarea de către recurenţii-reclamanţi a sumelor ce li se cuvin în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău este emitentul ordinului de salarizare, astfel că, nu prezintă relevanţă faptul că acesta are rolul de a vira banii, şi, de asemenea, nici că recurenţii- reclamanţi sunt angajaţi de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

În cauză, reclamanţii, personal auxiliar în cadrul recurentului-pârât, contestă modalitatea de calculare a drepturilor salariale, solicitând recalcularea şi plata acestora în cuantumul cuvenit, potrivit legii, respectiv, obligarea la emiterea de noi ordine de încadrare salarială, dar şi la plata sumelor cuvenite.

Cât timp plata drepturilor salariale presupune recunoaşterea dreptului la o anumită modalitate de calcul şi la un anumit cuantum, aspecte executabile prin concursul său, apărările recurentului-pârât, factor decizional în materie, greşit însuşite de către instanţa de fond, în sensul că plata s-ar face de către parchetele de pe lângă tribunale, sunt neîntemeiate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a făcut o analiză greşită excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, motiv pentru care, constatând că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa în parte sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, şi va obliga pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău la plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi prin acţiunea introductivă; vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

În ce priveşte recursul declarat de pârât:

În esenţă, recurentul- pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a criticat faptul că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, atât în ceea ce priveşte data de la care s-a dispus acordarea valorii de referinţă sectoriale, cât şi cuantumul acesteia.

Reţine instanţa că este nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că prima instanţă a ignorat data de la care se aplică dispoziţiile hotârării pronunţate de instanţa de contencios constituţional, cu privire la acordarea valorii de referinţă sectoriale de 405 RON.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat pârâtul.

Aşa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentului că egalizarea indemnizaţiilor se putea face numai după pronunţarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordrea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât sub acest critica pârâtului apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referinţă de 405 RON, Înalta Curte reţine că este nefondată critica pârâtului privind aplicarea acesteia numai după data de 01.10.2016, dată la care ordonatorii de credite au stabilit că aceasta este valoarea avută în vedere pentru familia ocupaţională "Justiţie".

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Astfel, în cadrul pârâtului Ministerul Justiţiei în luna decembrie 2014 nivelul maxim de salarizare în plată era unul ce aduna la valoarea de referinţă sectorială de 291,98 RON majorările de 5%, 2% şi 11% obţinute de unii judecători prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, rezultând deci o valoare de referinţă sectorială totală de 347,10 RON, confirmată de altfel şi de Ordinul ministrului justiţiei nr. 4680/C/12.12.2016, în luna decembrie 2014 (deci inclusiv la 09.04.2015), la ordonatorul principal de credite Ministerul Justiţiei existând un nivel maxim de 347,10 RON al valorii de referinţă sectorială de care beneficiau judecătorii, asa cum acesta recunoaşte inclusiv prin motivele de recurs.

Deşi valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ordonator principal de credite), începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, prin sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia din data de 22.06.2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziţii de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentinţă producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupaţională "Justiţie".

În acelaşi sens este de altfel şi jurisprudenţa constantă a celorlalte instanţe, prin care s-a reţinut data de 09.04.2015 pentru acordarea valorii de referinţă de 405 RON, de exemplu sentinţa civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Cluj şi sentinţa civilă nr. 2194 din 15.12.2016 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

În acest context, urmează să fie înlăturată şi critica recurentului-pârât în sensul că au fost stabilite în mod corect drepturile salariale, începând cu 1 august 2016, pentru diferitele categorii profesionale, acestea fiind majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizaţie de încadrare brută lunară a valorii de referinţă sectorială majorată cu 18%, acesta reprezentând la acea dată nivelul maxim în plată la nivelul Ministerului Public, iar, ulterior, s-a dispus reclacularea începând cu data de 1 octombrie 2016 a drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, avându-se în vedere Ordinele nr. 283/25.10.2016 şi nr. 350/28.11.2016 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât nu se putea aplica un alt coeficient pentru o perioadă anterioară datei de 1 octombrie 2016.

Aminteşte instanţa de control judiciar că potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalităţii actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptăţită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale, care este compus atât din debitul principal, cât şi din beneficiul nerealizat.

Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reţine că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinul de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispoziţiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, în înţelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condiţiile angajării răspunderii fiind îndeplinite.

Prin urmare, reclamanţii au dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferenţa de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 1323 din 21 martie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi obligă pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU la plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi prin acţiunea introductivă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU împotriva sentinţei civile nr. 1323 din 21 martie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2020.

Cu opinie separată, în sensul:

Respinge recursurile declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi de pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU împotriva sentinţei civile nr. 1323 din 21 martie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Opinia separată vizează numai modul de soluţionare al recursului formulat de reclamanţi cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău referitor la capătul de cerere vizând plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi prin acţiunea introductivă.

Faţă de acest aspect, în opinia separată, concordant celor reţinute prin sentinţa recurată, consider că pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu are legitimare procesuală pasivă în raport cu capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat plata diferenţelor salariale pentru următoarele considerente:

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantii au calitatea de personal auxiliar şi conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecatoria Roman.

Potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunţată în recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă) şi a dispoziţiilor art. 93 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privinţa acestei cereri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

Totodată, recurentul pârât nu poate fi obligat şi la plata drepturilor salariale restante, deoarece o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina sa, ci în sarcina parchetului cu personalitate juridică în cadrul căreia reclamanţii funcţionează.

Potrivit art. 131 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, bugetul pentru parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 304/2004: "Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică." iar art. 93 din aceeaşi lege arată că: "Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terţiari de credite."

Astfel, în raport de obligaţiile ce revin pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite personalului care activează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătoriile din circumscripţia sa nu poate să atragă obligarea acestuia la plata efectivă a drepturilor salariale numai prin prisma calităţii de ordonator secundar de credite.

Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între recurenţii-reclamanţi şi parchetul cu presonalitate juridică în cadrul căruia aceştia îşi desfăşoară activitatea, în speţă Parchetul de pe lîngă Tribunalul Neamţ, imediat ierarhic superior Parchetului de pe lângă Judecatoria Roman unde activează aceştia, şi al cărui prim-procuror are calitatea de ordonator de credite, în timp ce pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău are calitatea de ordonator secundar de credite, gestionând bugetele parchetelor din raza sa de competenţă, plata efectivă a drepturilor salariale se face în speţă de către Parchetul de pe lîngă Tribunalul Neamţ, al cărui prim-procuror este ordonator terţiar de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Se are în vedere mutatis mutandis şi că problema existenţei unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Pentru considerentele expuse opinez în sensul că, în sarcina pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ.