Claimants' compensation claims against Guarantee Fund time-barred; appeal rejected

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în tot a Deciziei nr. 10093/19.10.2017 emisă de către pârât, cu consecinţa admiterii cererilor de plată înregistrate pe rolul F.G.A. sub nr. x/17.08.2017 şi nr. y/17.08.2017, astfel cum aceste cereri au fost formulate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1579 din 30 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins cererea formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având ca obiect anulare act administrativ- anularea deciziei nr. 10093/19.10.2017, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen, reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând litigiul în fond, admiterea contestaţiei, astfel cum aceasta a fost formulată.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenţii- reclamanţi au criticat sentinţa recurată ca fiind nelegală, mai în concret, Curtea de Apel a refuzat să răspundă tuturor argumentelor lor principale, conduită care lipseşte hotărârea astfel pronunţată de orice bază legală, deoarece I.C.C.J. nu mai este astfel în măsură să-şi exercite controlul efectiv/real de legalitate.

De asemenea, au mai susţinut recurenţii-reclamanţi, motivarea oferită în sprijinul soluţiei de respingere a contestaţiei (pe lângă aspectul că nu tratează argumentele lor principale), este extrem de contradictorie, lapidară şi incongruentă, toate acestea având ca şi cauză comună (îndeosebi) refuzul efectiv de a se statua asupra naturii termenului de 90 de zile şi de ce i s-a dat acestui termen o anumită calificare juridică, în dauna altei calificări juridice.

În fine, prin o ultimă critică de recurs, recurenţii- reclamanţi au susţinut că hotărârea aici atacată încalcă în litera şi spiritul său dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, de asemenea, realizând o falsă aplicare a art. 14 alin. (1) din aceeaşi Lege nr. 213/2015.

Recurenţii-reclamanţi arată că problema principală a acestei motivări simple este că (inter alia) face totală abstracţie de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 şi, în absenţa tratării şi corelării art. 13 alin. (6) cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, decizia F.G.A., dar şi a Curţii de Apel Bucureşti nu poate să fie decât una profund nelegală.

În opinia recurenţilor, cei 5 ani prevăzuţi la art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 reprezintă un termen de prescripţie, adică, de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune în sens material; aceasta semnifică că, timp de 5 ani de la naşterea dreptului lor, pot solicita Fondului indemnizaţia/despăgubirea, fără ca acest Fond să le poată opună legalmente apărarea/excepţia că au acţionat prea târziu (tardiv) şi că, de fapt, ar fi trebuit să acţioneze mai repede.

Recurenţii-reclamanţi consideră termenul de 90 de zile că poate fi, eventual, un termen de recomandare, aceasta rezultând inclusiv din aceea că legiuitorul nu i-a ataşat nicio sancţiune, caracterul de termen de recomandare rezultând şi din prezumarea raţiunii legii şi a legiuitorului.

Într-un alt argument, constituit dintr-o altă perspectivă, recurenţii susţin că apare că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu este efectiv aplicabil situaţiei din speţă, în sensul în care acest text nu acoperă şi situaţia solicitantului indemnizaţiei/despăgubirii care deţine deja o hotărâre judecătorească definitivă (cazul lor) şi, tot, în opinia acestora, nu poate înţelege că printr-un termen de 90 de zile s-ar putea lipsi de efecte juridice, eficienţă şi finalitate practică o hotărârea judecătorească definitivă, deoarece, în caz contrar, s-ar aduce atingere şi art. 6 din CEDO.

Susţin recurenţii că instanţa de fond efectiv nu a analizat, de fel, toate aceste argumente principale şi, evident că, neanalizându-le, nici nu le-a răspuns în considerentele hotărârii pronunţate.

În sfârşit, dacă in extremis se va constata că pretenţiile contra Fondului sunt tardiv solicitate, consideră că s-ar încălca art. 6 din CEDO, privit şi dintr-o altă perspectivă, anume, a accesibilităţii şi previzibilităţii legii, redând, apoi, art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Şi, pornind de la acest text de lege, recurenţii- reclamanţi arată că pseudo- motivarea Curţii de Apel Bucureşti, cum că legea naţională este (pretins) accesibilă şi previzibilă, este contrazisă chiar de către incapacitatea acestei instanţe de a indica negru pe alb natura termenului de 90 de zile, cu reliefarea amplă a premiselor care au stat la baza calificării juridice a termenului, într-un sens, sau altul.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 13.07.2018, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului declarat în cauză şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei civile recurate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

A. şi B. au învestit instanţa de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, cu o acţiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 10093/19.10.2017 emise de pârât, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumelor stabilite în baza sentinţei penale nr. 2574/28.11.2016 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă la data de 1.02.2017, prin decizia penală nr. 149/A, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara.

Chestiunea litigioasă dezlegată de instanţa de fond a fost aceea a respingerii cererii lor de despăgubiri de către intimatul- pârât, ca fiind tardivă, cu motivarea că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii falimentului C. S.A..

Instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor, ca neîntemeiată, concluzionând că decizia F.G.A. este legală, pentru a obţine o creanţă şi împotriva acestuia reclamanţii trebuind să depună cererea la Fondul de Garantare a Asiguraţilor în termenul legal de 90 de zile, mai sus- amintit, urmând ca dreptul de creanţă împotriva Fondului să se nască doar în momentul emiterii deciziei de admitere a cererii de despăgubire, corect dispunându-se respingerea cererii de despăgubire, care a fost formulată cu nerespectarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Verificând sentinţa recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurenţi, vizând modalitatea de soluţionare a tardivităţii cererii adresate Fondului, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, care stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabileşte o procedură necontencioasă, prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menţionat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative, deoarece, Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, situat în Capitolul III al Legii care prevede procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, stipulează că, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Şi potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, … . Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte reţine că, în speţă, recurenţii- reclamanţi au formulat cererea de despăgubire abia la data de 08 august 2017.

Aşadar, astfel cum, în mod legal, a decis instanţa fondului, şi cu respectarea întocmai a legii, corect s-a respins acţiunea acestora, ca neîntemeiată, termenul de 90 de zile prevăzut pentru procedura legală mai sus- arătată fiind depăşit, atât prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului C. S.A. (28.04.2016), cât şi raportat la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior (01.02.2017, cazul în speţă).

Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedurile de judecată.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 80/2017, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor, prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31.08.2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2.09.2015.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Susţinerile recurenţilor- reclamanţi potrivit cărora, termenul de 90 de zile nu poate atrage tardivitatea cererii lor adresate Fondului, deoarece, în opinia recurenţilor acest termen este doar de recomandare, nu de decădere şi de prescripţie, legiuitorul folosind sintagma "poate formula o cerere motivată", sunt total eronate şi nu vor fi primite.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurenţii îi atribuie semnificaţia de posibilitate, şi nu de obligaţie de decădere, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanţei de recurs, nu dreptul de opţiune între cele două proceduri, procedura administrativă şi una de drept comun, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor şi termenelor stabilite, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, şi care nu au fost respectate.

Împrejurarea că recurenţii- reclamanţi au formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opţiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea şi procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană.

Astfel, din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluţionată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi susţinerile recurenţilor- reclamanţi, în sensul că, în speţă, ne aflăm înlăuntrul termenului general de prescripţie de 5 ani, prevăzut prin art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

Textul art. 13 alin. (6) din Lege este foarte clar:

"Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", pe când, art. 14 alin. (1) prevede că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.".

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă, şi vizează reguli de desfăşurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins: termenul de prescripţie a dreptului la acţiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor şi, respectiv, termenul de a formula cerere pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor.

Termenul de 5 ani de la data naşterii dreptului se referă la plata despăgubirilor înseşi, şi nu la formularea cererii pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor, cum greşit pretind recurenţii, şi în nici un caz nu poate constitui o derogare de la termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut, la rândul său, de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, text pe deplin aplicabil.

Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraţilor.

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, paragraful 51, ori Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunţată în Cauza Fischer contra Austriei, paragraful 28, că imperative de supleţe şi eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor protejate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pot justifica intervenţia prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol convenţional este ca decizia unei asemenea autorităţi să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică un "tribunal" în sensul Convenţiei. Faptul că, prin neparcurgerea acestei proceduri ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiţie nu este nici el de natură să demonstreze neconstituţionalitatea procedurii administrative prealabile analizate.

Astfel că, susţinerile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate şi sub acest aspect.

Aceasta întrucât, în plus, împrejurarea că normele cuprinse în C. proc. civ. au caracter general şi constituie procedura de drept comun în materie civilă [art. 2 alin. (1) C. proc. civ..] nu înseamnă că norme de ordin procedural nu se regăsesc şi în alte legi speciale care, tocmai prin caracterul lor, exclud dreptul comun [conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. "dispoziţiile prezentului cod de aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare"].

În concluzie, Decizia nr. 10093/19.10.2017 emisă de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care consacră o stare de drept reală, este legală, iar hotărârea instanţei de fond care o validează este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material mai sus-arătate, fapt ce nu reclamă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, totodată, că judecătorul fondului a stabilit corect contextul normativ incident din perspectiva clarităţii şi previzibilităţii normei juridice.

Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu denumirea marginală Forma de redactare a actelor normative, alin. (4) "Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor.";

Conform dispoziţiilor art. 25 din acelaşi act normativ, cu denumirea marginală Determinarea conceptelor şi noţiunilor, "În cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite.";

Totodată, art. 36 din Legea nr. 24/2000 cu denumirea marginală Stilul actelor normative prevede că: "(1) Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie.(...) (4) Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia".

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (de exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 14 noiembrie 2006, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă. (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).

Analizând în acest context normativ dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.", Înalta Curte constată că acestea nu sunt lipsite de claritate şi precizie, cum eronat pretind recurenţii-reclamanţi, textul indicând clar şi precis: în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., de asemenea, invocat de recurenţii- reclamanţi, Înalta Curte reţine, din examenul hotărârii recurate, că aceasta răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., cuprinzând motivele pe care se sprijină, iară acestea nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind expuse, pe larg, vaste considerente la pagina 3 din hotărâre.

În fine, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.., recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat critici în sensul textului acestui motiv, ca atare, neputând fi primit.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond, prin care s-a reţinut incidenţa art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este legală, constatând că prima instanţă a apreciat în mod corect cu privire la cererea de plată formulată de creditorul de asigurare.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, ori pct. 8 C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1579 din 30 martie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2020.