Exclusion of judicial jurisdiction over labor disputes subject to sports arbitration clauses under general incompetence rules

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei să dispună anularea art. 61, art. 91.2, art. 95.3, art. 120.4 din regulamentul Disciplinar al B. şi a art. 57 din Statutul B. din anul 2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1224 din 16 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii, ca nefondate; a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate, şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei care a pronunţat sentinţa recurată; în subsidiar, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii în anularea art. 61, art. 91.2, art. 95.3, art. 120.4 din Regulamentul Disciplinar al B., şi a art. 57 din Statutul B. din anul 2014; cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 5 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a relevat, pe scurt, situaţia de fapt în cauză, şi, în dezoltarea motivelor de recurs invocate a susţinut, în esenţă, următoarele:

Sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, aceasta fiind pronunţată de o secţie necompetenta funcţional, nefiind specializată în a soluţiona prezentul litigiu (fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.).

Potrivit art. 136 alin. (1) din C. proc. civ., "Dispoziţiile (...) referitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere."

Aşadar, după cum s-a arătat în cuprinsul notelor de şedinţă depuse la dosarul cauzei, excepţia necompetenţei funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal trebuia soluţionată de către instanţa de fond cu prioritate faţă de orice alte cereri si excepţii formulate în cauză. De altfel, asupra oricărei cereri sau excepţii trebuie să se pronunţe o instanţă şi o secţie din cadrul instanţei care să fie competentă din punct de vedere material, teritorial şi funcţional.

Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, "în cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal (...)"

În sensul acestui articol de lege, a statuat şi Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 104 din 17.01.2012, potrivit căreia, "Maniera de distribuire a cauzelor în funcţie de o anumită specializare a magistraţilor în anumite materii sau domenii ale dreptului ţine de organizarea judiciară (...). încălcarea dispoziţiilor cu caracter organic şi imperativ din Legea nr. 304/2004 atrage pronunţarea unei hotărârii nule şi presupune imperativul rejudecării cauzei de către un judecător specializat în materia procesului determinată după natura obiectului său".

Or, în prezenta cauză, prin acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale, sunt contestate acte ale B. (denumită în continuare şi "B."), entitate de drept privat, asimilată unei autorităţi publice, în sensul Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 2, alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ, sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul acestei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Aşadar, şi actele administrative emise de acestea sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, căzând sub incidenţa garanţiei constituţionale prevăzute de art. 126, alin. (61).

Conform Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000 (art. 35, alin. (2), federaţiile sportive naţionale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică.

Faţă de această situaţie, instanţa de fond a avut la dispoziţie două interpretări posibile. În primul rând, putea să reţină că ne aflăm în prezenţa unor acte administrative ale unei entităţi asimilate unei autorităţi publice, dat fiind că pârâta B. nu a făcut dovada unei convenţii arbitrale valabile sau, chiar dacă ar face dovada unei asemenea convenţii, având în vedere că litigiile de contencios administrativ nu sunt arbitrabile (nu pot fi supuse arbitrajului) - aşa cum consideră în mod unanim doctrina şi jurisprudenţa - şi atunci competenţa funcţională nu poate aparţine decât secţiei de contencios administrativ a CAB.

Pe de altă parte, instanţa de fond putea să reţină că prezentul litigiu este arbitrabil si că există între părţi o convenţie arbitrală valabilă - aşa cum a reţinut în prezenta speţă - şi atunci competenta funcţională aparţinea secţiei Civile a CAB, deci ar fi trebuit admisă excepţia ridicata de recurentul-reclamant şi declinată cauza către aceasta secţie.

Aşadar, se impune casarea sentinţei civile nr. 3925/24.10.2017 şi trimiterea spre rejudecare instanţei de fond, întrucât sentinţa a fost pronunţată fără a se analiza aspectele legate de necompetenţa funcţională a instanţei.

A mai susţinut recurentul că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la convenţia arbitrală, instanţa de fond dispunând în mod nelegal admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti (fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.)

Potrivit art. 542 din C. proc. civ., "persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc (...) drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună."

Potrivit art. 548 alin. (1) din C. proc. civ., "convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii".

Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis.

Potrivit art. 550 alin. (1) din C. proc. civ. "Prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor".

În cuprinsul notelor scrise depuse de intimată la dosarul cauzei, aceasta arată că, Jurisdicţia Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne ("TAS") impusă de statutul B. este una arbitrată".

În acest sens, arat recurentul că între recurentul-reclamant si B. nu s-a încheiat niciodată o convenţie arbitrală într-una din formele reglementate de lege.

Intimata B. nu a prezentat în instanţă convenţia arbitrală scrisă pe care îşi întemeiază excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată. Nici nu ar mai putea face o astfel de probă în cadrul prezentului litigiu, dat fiind faptul că nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei, aceasta fiind decăzută din dreptul de a mai propune probe.

În concluzie, având în vedere toate aceste aspecte evocate anterior, instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti invocată de către Intimata-Pârâtă. Pentru aceste motive, recurentul a solicitat să se caseze sentinţa recurata şi să se dispună rejudecarea prezentei cauze de către instanţa care a judecat fondul.

În altă ordine de idei, dacă, prin reducere la absurd, s-ar considera că ne supunem regulilor instituite de Statutul B. ce vizează convenţia arbitrală, acestea cuprind clauze neuzuale, în sensul art. 1203 din C. civ.

Astfel, potrivit art. 1.203 din C. civ., "Clauzele standard care prevăd (...) în detrimentul celeilalte părţi (...) clauze compromisorii (...) nu produc efecte decât dacă sunt acceptata, în mod expres, în sens, de cealaltă parte".

Or, în cauza nu s-a făcut dovada unei conventii arbitrale care sa fi fost acceptată "în mod expres, în scris", de către Reclamanţi.

Mai mult decât atât, potrivit art. 609 alin. (1) din C. proc. civ., "Părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "Renunţarea la acest drept se poate face numai după pronunţarea hotărârii arbitrale".

Din economia celor două texte de lege mai sus evocate, reiese în mod clar şi neechivoc faptul că pretinsa convenţie arbitrală cuprinsa de Statutul B. este o clauza neuzuala, reglementata de art. 1203 C. civ. De asemenea, această clauză compromisorie impusă de Statutul B., nu poate constitui sub nicio formă, o renunţare a recurentului-reclamant la posibilitatea atacării hotărârilor contestate, prin intermediul acţiunii în anulare, in fata instanţelor judecătoreşti din România.

Aşadar, în nicio situaţie, clauza compromisorie nu poate privi renunţarea la acţiunea în anulare a hotărârilor arbitrale contestate de către Reclamanţi.

Mai mult decât atât, prevederile Statutului B. referitoare la convenţia arbitrală se circumscriu şi noţiunii de clauze nescrise, respectiv clauze care contravin unor dispoziţii legale, ordinii publice sau bunelor moravuri. În această situaţie, aceste clauze nescrise trebuie înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile.

A mai arătat recurentul că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Contrar a ceea ce a reţinut prima instanţa, intimata B. nu a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti prin întâmpinare, iar având în vedere că ne aflăm în situaţia particulară reglementată de art. 554 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta a dispus în mod nelegal admiterea acestei excepţii (fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.)

În prezenta cauză, chestiunea competenţei instanţei derivă dintr-un contract privat. În acest sens, instituţia arbitrajului îşi are sorgintea într-o reglementare de ordin privat. Procedura arbitrajului nu poate fi demarată în lipsa unei convenţii încheiate între părţi, prin care acestea îşi manifestă acordul de voinţe, cu privire la soluţionarea pe calea arbitrajului a diferendelor dintre ele.

Astfel, reiese că şi problema competenţei de judecata in materia arbitrajului este o chestiune de ordin privat.

În consecinţă, aşa cum se reţine şi în Sentinţa atacată, intimata-pârâtă B. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei în prezenta speţă, motiv pentru care nu a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în mod legal.

Acest aspect este definitoriu în judecarea excepţiei sus-menţionate, întrucât în prezenta cauză ne aflăm într-o situaţie particulară în ceea ce priveşte regimul juridic al invocării acestei excepţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 554 alin. (1) din C. proc. civ., "instanţa judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrată, îşi va verifica propria competentă şi se va declara necompetentă numai dacă părţile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenţia arbitrară."

Textul de lege evocat mai sus constituie o derogare de la normele de drept comun ce reglementează excepţia de necompetenţă a instanţelor judecătoreşti. Acesta cuprinde o norma dispozitiva, ceea ce înseamnă că ne aflăm în faţa unei situaţii particulare, în care competenţa de judecata este relativă.

Aşa se explică si faptul că termenul de invocare a excepţiei nu rămâne acelaşi ca cel prevăzut de dispoziţiile art. 1303 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la situaţia particulară ce se regăseşte în prezenta speţă, în care excepţia de necompetenţă este o excepţie relativă, aceasta se impunea a fi fost respinsă ca tardivă, fata de nedepunerea întâmpinării de către pârâtă, în termenul legal.

Intimata B.. nu a depus întâmpinare în termenul legal, obligaţie prevăzută de dispoziţiile art. 6134 alin. (2) coroborat cu art. 2085 alin. (2) din C. proc. civ., în consecinţă, aceasta se impunea a fi decăzută din dreptul de a mai "invoca excepţii, în afara celor de ordine publică. În prezenta situaţie particulară, excepţia de necompetenţă are caracter de excepţie relativă, ce se poate invoca de către intimată doar prin întâmpinare. Întrucât intimata nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei, rezultă că instanţa de fond a invocat din oficiu şi a admis în mod nelegal această excepţie.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 19.07.2018, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În esenţă, criticile recurentului-reclamant constau în aceea că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, aceasta fiind pronunţată de o secţie necompetentă funcţional, nespecializată în a soluţiona prezentul litigiu (art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la convenţia arbitrală, instanţa de fond dispunând în mod nelegal admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât, contrar a ceea ce a reţinut prima instanţă, intimata nu a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti prin întâmpinare, şi, având în vedere situaţia particulară reglementată de art. 554 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta a dispus în mod nelegal admiterea acestei excepţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.)

Înalta Curte constată că motivele de recurs privind soluţionarea cu prioritate a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, soluţionarea cu încălcarea regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material a acestei excepţii, sunt nefondate.

Instanţa de fond a soluţionat în mod corect excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti înaintea excepţiei necompetenţei funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat, în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Ordinea de soluţionare a excepţiilor este reglementată de prevederile art. 248, potrivit cărora "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea te produc."

În ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti este susceptibilă de a opri instanţa de la a tranşa orice alt aspect litigios invocat de părţi, aspect confirmat de dispoziţiile art. 130 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.

Prin urmare, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti se soluţionează cu prioritate faţă de excepţia necompetenţei funcţionale, nefiind posibil ca o instanţă necompetentă general să pronunţe hotărâri prin care să soluţioneze aspecte litigioase, aşa cum pretinde recurentul - reclamant.

În ceea ce priveşte invocarea excepţiei de necompetenţă, art. 130 C. proc. civ. prevede expres sfera persoanelor şi a momentului până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă, susţinerile din recurs fiind nefondate. Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti "poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii."

Pentru aceste motive, sunt nefondate susţinerile recurentului, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti fiind o excepţie de ordine publică, care poate fi invocată în tot cursul procesului şi în orice stare a pricinii, şi care se soluţionează cu prioritate excepţiei de necompetenţă funcţională.

Dispoziţiile art. 554 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "(1) Instanţa judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrală, îşi va verifica propria competenţă şi se va declara necompetentă numai dacă părţile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenţia arbitrală", art. 613 alin. (2), care prevăd că " 2) Întâmpinarea este obligatorie. Dispoziţiile art. 205 - 208 sunt aplicabile în mod corespunzător", raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. civ., "nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel", nu sunt incidente.

Aceste dispoziţii se referă, pe de o parte, la situaţia în care instanţa judecătorească este sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrală, iar pe de altă parte la procedura de judecată a acţiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, şi sunt aplicabile în situaţia în care instanţa de judecată este competentă general să soluţioneze cauza.

Or, în cauză, învestită cu acţiunea în anularea art. 61, art. 91.2, art. 95.3, art. 120.4 din regulamentul Disciplinar al B. şi a art. 57 din Statutul B. din anul 2014, în mod corect a reţinut Curtea de Apel, pentru soluţionarea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, art. 57 alin. (3) din Statutul B., care precizează că "Deciziile pronunţate de Comisia de Recurs a B. pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne", şi art. 58 din acelaşi Statut, potrivit căruia "1. Litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate şi oficiali ai acestora, oficiali ai B./C./D./E., jucători, agenţi de jucători sau agenţi de meciuri urmează a fi soluţionate exclusiv de comisiile cu atribuţii jurisdicţionale ale B.. 2. B., membrii afiliaţi la B., jucătorii, oficialii, agenţii de meci şi agenţii de jucători nu vor înainta litigiile mai sus menţionate instanţelor judecătoreşti, cu excepţia situaţiei în care legislaţia aplicabilă instituie în mod expres obligaţia soluţionării litigiilor în faţa instanţelor competente. 3. Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne este competent să soluţioneze orice litigiu dintre F., G., confederaţii regionale, federaţii naţionale, ligi, cluburi, jucători, oficiali, agenţi de jucători sau agenţi de meciuri licenţiaţi, dacă statutele F./G./B. nu prevăd altfel."

În mod corect a constatat instanţa că, potrivit acestor dispoziţii, litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de Comisia de Disciplină şi Etică din cadrul B., fiind pronunţată Hotărârea nr. 23/25.05.2016 în dosarul nr. x/2015, iar aceasta a fost atacată la Comisia de Recurs din Cadrul B., ca instanţă de ultim grad la nivel naţional, fiind pronunţată Decizia nr. 44/09.11.2016.

Sunt aplicabile disp. art. 57 alin. (3) din Statutul B., care precizează că deciziile Comisiei de Recurs a B.. pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, şi, prin urmare, acestea pot fi cenzurate doar în cadrul jurisdicţiei speciale agreate de părţi, prevederile din regulamentele sportive care impun jurisdicţia unor tribunale sportive excluzând, pentru litigiile ce fac obiectul lor, cu excepţia situaţiei în care legislaţia aplicabilă instituie în mod expres obligaţia soluţionării litigiilor în faţa instanţelor competente, competenţa instanţelor judecătoreşti.

Este nefondată critica recurentului potrivit căreia prima instanţă ar fi stabilit în mod greşit existenţa unei clauze compromisorii.

Prin contractul privind activitatea antrenorului încheiat de către recurentulreclamant sub nr. x/2013, la capitolul XI intitulat Reglementări aplicabile, se specifică în mod expres faptul că reglementările fotbalistice aplicabile acestui contract sunt statutele, regulamentele şi deciziile F., G., B., D. sau C., după caz.

Ca urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantul, prin semnarea acestui contract, şi-a asumat şi obligaţia de a respecta şi Statutul B., prin care se reglementează posibilitatea şi modalitatea de contestare a deciziilor pronunţate de Comisia de Recurs a B..

Susţinerile recurentului - reclamant sunt contrazise chiar de propria conduită a recurentului - reclamant, care s-a judecat în faţa comisiilor arbitrale din cadrul B., potrivit celor anterior reţinute. Mai mult, instanţa de fond a observat şi faptul că la dosarul cauzei a fost depusă hotărârea Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, fiind dovedită urmarea de către reclamant, în paralel, a procedurii arbitrale, apreciind astfel existenţa concordantă a celor două căi procedurale pentru contestarea aceloraşi acte de sancţiune disciplinară emise de B..

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-reclamante, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, fiind corectă şi legală, iar hotărârea nu a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură şi, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1224 din 16 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2020.