Landowner's untimely appeal over Natura 2000 logging compensation forfeited; cross-appeal rejected for lack of interest.

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL APELOR ŞI PĂDURILOR şi GUVERNUL ROMÂNIEI, solicitând instanţei obligarea pârâţilor la acordarea de compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care reclamanta, ca proprietar, nu le-a putut recolta datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă în sumă totală de 5.781.038,7 RON pentru anii 2014, 2015, 2()16 şi perioada 01.01.2017 - 05.07.2017, după cum urmează: - 1.327.179,0 RON pentru anul 2014; -1.743.249,5 RON pentru anul 2015; -1.795.595,3 RON pentru anul 2016, şi - 915.014,9 RON pentru perioada 01.01.2017-05.07.2017, pentru suprafaţa totală de 2.560,76 ha situată în Situl Natura 2000, Parcul National Defileul Jiului ROSCI 0063 şi Nordul Gorjului de Vest ROSCI 0129; a solicitat obligarea pârâţilor şi la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii până la plata efectivă a sumei datorate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 225/2018 din 12 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a respins acţiunea privind pe reclamanta A. şi pe pârâţii Ministerul Apelor şi Pădurilor şi Guvernul Romaniei.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, reclamanta A., înregistrat la data de 30 mai 2018, cât şi pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, prin care a solicitat admiterea recursului, şi casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii excepţiilor invocate prin întâmpinare.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta- reclamantă şi recurentul-pârât şi-au depus, reciproc, întâmpinări cu privire la recursul celeilalte părţi, cât şi intimatul- pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor (actual, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor)- întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea cererii de recurs, şi menţinerea sentinţei civile recurate, ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.â

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Fiind luată în examinare cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepţia tardivităţii recursului promovat de reclamanta A. invocată din oficiu de către instanţă, pentru formularea acestuia cu depăşirea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte urmează să o admită şi să anuleze recursul, ca fiind tardiv formulat, având în vedere următoarele considerente:

Prin dispoziţiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, întemeindu-se pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Prin urmare, legea pretinde exercitarea căii de atac în termenul menţionat, termen legal imperativ, care are ca punct/moment de plecare data comunicării hotărârii, moment de la care se calculează termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru formularea cererii de recurs deduse judecăţii, ce se calculează potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când au început, nici ziua când s-au sfârşit acestea).

Termenul imperativ de 15 de zile, în care se poate declara recurs, este socotit de la momentul comunicării respectivei hotărâri, şi acest fapt nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părţii, iar, potrivit dispoziţiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează în termenul de declarare, fapt care nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părţii.

Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din acelaşi act normativ, când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte, iar potrivit alin. (2) din acelaşi text, " (2) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.".

În situaţia nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd următoarele: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că sentinţa instanţei de fond a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 11 mai 2018, şi, în aplicarea prevederilor legale anterior redate, reiese că termenul pentru exercitarea recursului s-a împlinit la data de 28 mai 2018. Or, conform datei de expediere, recursul a fost exercitat la 30 mai 2018, de altfel, data menţionată de însăşi recurenta- reclamantă pe actul de procedură.

Prin urmare, recursul a fost declarat cu încălcarea termenului legal, imperativ şi de decădere prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voinţa sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac.

Or, neexercitarea dreptului procesual- în speţă, a recursului- în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancţiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea, iar consecinţa este rămânerea definitivă a hotărârii pe data expirării termenului, astfel încât, aceasta nu mai poate fi analizată.

Legea procesual civilă reglementează şi situaţia în care partea, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, a fost în imposibilitate de exercitare în termenul legal a unui act procedural, caz în care devin aplicabile dispoziţiile art. 186 ce dispun: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Or, Înalta Curte constată că, în speţă, recurenta-reclamantă nu a solicitat repunerea sa în termen.

În ce priveşte calculul termenului, vor fi aplicate dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care dispun în sensul că:

"Când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte", şi cele de la alin. (2) al aceluiaşi text.

Având în vedere această situaţie, cât şi dispoziţiile art. 185 C. proc. civ., potrivit cărora, neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea părţii din dreptul de a exercita această cale extraordinară de atac, conform art. 185 alin. (1) teza I C. proc. civ., afară de cazul când legea dispune altfel -ceea ce, în cauză, nu se poate reţine-, sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei -ceea ce, în cauză, nu s-a susţinut,

Înalta Curte urmează a da eficienţă textului de lege sus- evocat şi, pe cale de consecinţă, a admite excepţia tardivităţii formulării recursului, invocată din oficiu, şi a anula recursul declarat de recurenta- reclamantă A., ca fiind formulat cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

Prin aplicarea acestor dispoziţii, imperative, nu se poate considera o încălcare a dreptului la o cale efectivă de atac (art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că liberul acces la justiţie nu reprezintă un drept absolut, exerciţiul acestuia fiind supus unor limite şi condiţii de procedură prevăzute de dreptul intern, cum sunt cele referitoare la nerespectarea termenelor procedurale, situaţie regăsită în speţa de faţă.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantă nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, nerespectarea termenului de declarare a recursului prevăzut de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 atrăgând aplicarea prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în temeiul cărora recursul va fi anulat.

Cât priveşte recursul promovat de pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, examinând, cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Prin art. 32 C. proc. civ. s-au reglementat condiţiile de exercitare a acţiunii civile, la lit. d) stipulându-se în sensul că orice cerere poate fi formulată sau susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

În ceea ce priveşte cerinţele legale ale condiţiei interesului de a acţiona, prin art. 33 C. proc. civ. s-a prevăzut că acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Aşadar, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

Condiţia determinării interesului vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte, în concret, în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, fiind echivalentă cu cerinţa interesului însuşi.

În speţă, prin recursul promovat, recurentul-pârât Guvernul României critică exclusiv modalitatea de soluţionare a excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii, autorităţii de lucru judecat şi lipsei calităţii sale procesual- pasive, invocate prin întâmpinare, în esenţă susţinând că, din analiza hotărârii judecătoreşti recurate, se poate observa că instanţa de fond a dispus, în mod greşit, respingerea excepţiilor invocate, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii excepţiilor invocate.

Or, câtă vreme aceste excepţii nu sunt în mod explicit soluţionate prin dispozitivul hotărârii, sentinţa instanţei de fond purtând doar asupra respingerii acţiunii reclamantei, şi fără a se pronunţa în mod formal, pe excepţiile invocate, prin întâmpinare, prin urmare, recurentul-pârât avea la dispoziţie doar procedura de completare a hotărârii, procedură obligatorie, în condiţiile art. 445 C. proc. civ.

Ca atare, cum interesul declarării recursului nu poate fi analizat decât în raport cu dispozitivul sentinţei atacate şi cum, prin dispozitivul sentinţei recurate în speţă, s-a respins acţiunea promovată de reclamantă, în raport de aceste împrejurări, Înalta Curte reţine că nu există interesul procesual în exercitarea recursului de către pârât, promovarea căii de atac fiind determinată, astfel cum a arătat în scris, doar de modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate prin întâmpinare.

Prin urmare, interesul de a acţiona al pârâtului nu este actual şi determinat, potrivit art. 33 din C. proc. civ., astfel că nu este îndeplinită condiţia de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului promovat de pârâtul Guvernul României şi va respinge recursul declarat de acesta, ca fiind lipsit de interes.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii recursului promovat de reclamantă, invocată din oficiu, şi va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca fiind formulat cu depăşirea termenului prevăzut de lege; va admite excepţia lipsei de interes a recursului promovat de pârât, invocată din oficiu, şi va respinge recursul declarat de recurentul-pârât GUVERNUL ROMÂNIEI, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii recursului promovat de reclamantă, invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 225/2018 din 12 aprilie 2018, a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca fiind formulat cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

Admite excepţia lipsei de interes a recursului promovat de pârât, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât GUVERNUL ROMÂNIEI împotriva sentinţei nr. 225/2018 din 12 aprilie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca fiind lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2020.