Validity of fiscal precautionary measures contingent on concrete justification of asset dissipation risk

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Tîrgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 14 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Inspecţie Fiscală, a solicitat suspendarea executării, până la soluţionarea definitivă a cauzei, şi anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.10.2018 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/8.11.2018 emis de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. La termenul de judecată din data de 5.12.2018, prin sentinţa nr. 172 din 05 decembrie 2018, instanţa de fond a admis cererea reclamantei de suspendare a executării actului administrativ contestat până la soluţionarea definitivă a cererii de anulare. Prin Decizia nr. 1839/2019 din data 03.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Inspecţia Fiscală împotriva sentinţei nr. 172 din 05 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

3. La termenul de judecată din data de 11.01.2019, instanţa de fond a dispus disjungerea cererii prin care s-a solicitat anularea Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/8.11.2018 emis de AJFP Mureş, fiind constituit, în acest sens, dosarul nr. x/2019.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

4. Prin sentinţa nr. 1 din 14 ianuarie 2019, Curtea de Apel Târgu - Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.10.2018 emise de pârâtă.

III Recursul formulat de pârâtă

5. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) Cod procedu­ra civilă, a solicitat casarea sentinţei, rejudecarea şi respingerea cererii formulată de reclamantă ca neîntemeiată, respingerea petitului privind plata cheltuielilor de judecată.

6. În motivarea recursului, a arătat că soluţia este netemeinică, motivat de faptul că instanţa de fond s-a prevalat în adoptarea soluţiei date doar de susţinerile reclamantei; a invocat faptul că motivarea hotărârii este obligatoriu a cuprinde considerentele de fapt şi de drept care au conclus la adoptarea soluţiei materializate ulterior în dispozitiv.

7. A prezentat cele dispuse şi reţinute de instanţa de fond şi a arătat că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.10.2018 Inspecţia Fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Mureş a estimat obligaţii de plată în cuantum total de 5.622.925 RON şi, constatând existenţa pericolului constând în sustragerea debitoarei de la urmărire sau de ascundere ori risipire a averii/patrimoniului, a considerat necesară dispunerea măsurilor asigurătorii.

8. Referitor la acest aspect, învederează faptul că în cadrul inspecţiei fiscale s-a constatat faptul că reclamanta, în perioada 01.07.2015 - 30.05.2018, a realizat venituri din lucrări de armare placa beton desfăşurate în Germania pentru firma B., în valoare totală de 10.949674 RON, lucrările fiind efectuate de angajaţii societăţii care au beneficiat de sume în bani cu titlu de diurnă, calculate pentru perioada detaşării, înregistrate în contabilitate în debitul contului 625 - cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări, în sumă totală de 5.487.427 RON. Potrivit statelor de plată întocmite de societate, salariaţii care prestează muncă în Germania sunt încadraţi la salariul de bază minim pe economie, în toata perioada verificată, pentru care reclamanta a constituit declarat şi virat la bugetul general consolidat al statului obligaţiile de natură salarială declarate la organul fiscal teritorial, în declaraţiile privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală persoanelor asigurate (formular 112).

9. În timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de urmărire ori să îşi risipească/averea având în vedere justificările venite din partea administratorului societăţii referitoare la disproporţia între disponibilităţile acesteia şi obligaţiile suplimentare estimate a se stabili; drept urmare, constatând faptul că reclamanta deţine în proprietate bunuri mobile, conturi bancare şi totodată acţiuni deţinute la entitatea afiliate (părţi sociale 100% din capitalul social la S.C. C. SRL) şi având în vedere faptul că s-au estimat creanţe fiscale suplimentare semnificative în raport cu cele declarate, în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 organele fiscale au dispus instituirea măsurilor asigurătorii prin sechestrarea bunurile aflate în proprietatea contestatoarei, cu o valoare de inventar de 2.462.176 RON, şi instituirea de poprire asiguratorie pe conturile deţinute de aceasta la D. S.A.

10. Astfel, înţelege să reitereze faptul că sechestrul asigurător asupra bunurilor reclamantei şi poprirea asiguratorie au fost instituite in temeiul prevederilor art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015. Raportat la situaţia de fapt existentă şi in susţinerea solicitării de respingere ca neîntemeiată a cererii de anulare a măsurilor asigurătorii, apreciază ca fiind incidente şi prevederile Ordinului nr. 2546 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, Anexa 1, Cap. III. lit. A).

11. Mai mult, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, contrar celor reţinute de instanţa de fond, Inspecţia Fiscală în mod clar a indicat motivele dispunerii acestor măsuri la contestatoare, astfel: în timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să îşi risipească/averea având in vedere justificările venite din partea administratorului societăţii referitoare la disproporţia intre disponibilităţile acesteia si obligaţiile suplimentare estimate a se stabili

12. Totodată, învederează că prin faptele descrise reclamanta a prejudiciat bugetul general consolidat al statului cu o valoare estimată deloc neglijabilă de 5.622.925 RON, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 207/2015, "Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii".

13. Pentru aceste motive, solicită să se aprecieze faptul că organele de Inspecţie fiscală în mod temeinic şi legal au dispus instituirea măsurilor asigurătorii; având în vedere cele constatate de către Inspecţia Fiscală din cadrul A.J.F.P. Mureş, aspecte evidenţiate în concret în motivarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât exista pericolul ca debitoarea să se sustragă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumelor reprezentând prejudiciu estimat, s-a apreciat ca fiind necesară dispunerea de măsuri asigurătorii, motiv pentru care decizia anterior menţionată respectă condiţiile impuse de dispoziţiile legale.

14. Referitor la plata cheltuielilor de judecată, solicită respingerea, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ. trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau prin atitudinea sa în cursul derulării procesului să fi determinat aceste cheltuieli, o altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul; mai mult, nici aspectele privind reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina sa pentru a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.

15. Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare.

IV Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

16. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte, cu opinie majoritară, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

17. Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/31.10.2018, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Inspecţia Fiscală, în temeiul art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere debitele şi accesoriile estimate stabilite ca urmare a unei inspecţiei fiscale, obligaţii bugetare suplimentare estimate în cuantum de 5.622.925 RON, a instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile în valoare totală de 2.462.176 RON, precum şi poprire asiguratorie asupra disponibilităţilor băneşti ale reclamantei şi ale debitorilor săi.

18. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat acţiunea în anulare admisă prin sentinţa recurată.

19. Susţine recurenta că este obligatoriu ca motivarea hotărârii să cuprindă considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei materializate ulterior în dispozitiv şi faptul că instanţa de fond s-a prevalat în adoptarea soluţiei date doar de susţinerile reclamantei. Analizând aceste critici, care nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., se observă, pe de o parte, simpla susţinere a recurentei în sensul că instanţa de fond s-a prevalat în adoptarea soluţiei date doar de susţinerile reclamantei, fără a indica în mod concret, pentru a da posibilitatea analizei acestui motiv de recurs, apărările pe care pârâta le-a formulat şi cărora instanţa de fond nu le-a răspuns. Pe de altă parte, faţă de afirmarea de către recurentă a faptului că este obligatoriu ca motivarea hotărârii să cuprindă considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei, este de observat, din examinarea sentinţei recurate, raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, că hotărârea cuprinde susţinerile reclamantei, apărările pârâtului şi motivele de fapt şi de drept pe care instanţa le-a avut în vedere pentru admiterea cererii, fiind expus raţionamentul juridic care a determinat soluţia pronunţată.

20. Astfel, instanţa de fond a observat că în cuprinsul Deciziei nr. 43/31.10.2018 s-a reţinut: în perioada iulie 2015 - iunie 2018, reclamanta a efectuat plăţi către angajaţii trimişi la muncă în străinătate, cu titlu de diurnă, ceea ce presupune majorarea fondului de salarii, fapt ce pune în evidenţă un compartiment fiscal neadecvat al contribuabilului; în timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să îşi risipească patrimoniul/averea având în vedere justificările venite din partea administratorului societăţii referitoare la disproporţia între disponibilităţile acesteia şi obligaţiile suplimentare estimate a se stabili.

21. A constatat instanţa de fond, în esenţă, că fundament al deciziei privind măsurile asiguratorii, instituite în situaţii excepţionale, îl constituie existenţa reală şi concretă a pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, susţinută de date certe şi de probatoriul administrat, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reţinând generic existenţa pericolului ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

22. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, care se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este nefondat. Recurenta a invocat faptul că Inspecţia Fiscală a indicat în mod clar motivele dispunerii măsurilor, că, având in vedere cele constatate, evidenţiate în concret în motivarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât exista pericolul ca debitoarea să se sustragă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumelor reprezentând prejudiciu estimat, s-a apreciat ca fiind necesară dispunerea de măsuri asigurătorii, că în timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să îşi risipească/averea, având în vedere justificările venite din partea administratorului societăţii referitoare la disproporţia între disponibilităţile acesteia şi obligaţiile suplimentare estimate a se stabili.

23. Susţinerile recurentei sunt nefondate. Emitentul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii a indicat temeiul de drept, art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a arătat faptul că "se dispun măsuri asigurătorii, întrucât s-a constatat existenţa pericolului să vă sustrageţi de la urmărire sau să vă ascundeţi ori să vă risipiţi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", că "au la bază debitele stabilite urmare desfăşurării inspecţiei fiscale, respectiv accesorii estimate aferente acestor debite, constând în: (...)". În continuare, expune situaţia constatată "Din documentele prezentate cu ocazia verificării efectuate (...)" şi invocă faptul că "In timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să îţi risipească patrimoniul/averea având în vedere justificările venite din partea administratorului societăţii referitoare la disproporţia între disponibilităţile acesteia şi obligaţiile suplimentare estimate a se stabili", fiind prezentate activele patrimoniale selectate pentru instituirea efectivă a măsurilor asigurătorii şi modul de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii.

24. Având în vedere cuprinsul deciziei, instanţa de fond a constatat cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 207/2015, forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate în cauză, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reţinând generic existenţa pericolului ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, precum şi faptul că îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale nu justifică prin sine însăşi instituirea asiguratorii, ci se impune în mod distinct a fi dovedită condiţia existenţei pericolului privind sustragerea de la plata obligaţiei fiscale.

25. Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (...) (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

26. Motivarea, atât în fapt cât şi în drept, reprezintă o condiţie de legalitate a actului administrativ, o garanţie împotriva arbitrariului, o dovadă de transparenţă, pentru a da posibilitatea cunoaşterii motivelor pentru care a fost emis, a elementelor de fapt şi de drept care au determinat adoptarea, persoanei interesate să aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei acestuia şi instanţei de judecată învestite de persoana care se pretinde vătămată să efectueze controlul jurisdicţional. Motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, iar aprecierea asupra acesteia se realizează în concret, în raport de natura şi obiectul actului administrativ.

27. Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispoziţiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepţionale avute în vedere. Potrivit dispoziţiilor alin. (2), în cazuri excepţionale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

28. Cazurile excepţionale sunt indicate de legiuitor, aşadar, ca fiind situaţiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

29. Simpla menţionare a acestor situaţii, indicate generic de legiuitor, nu constituie, însă, motivarea deciziei de instituie a măsurii asiguratorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, prezentarea situaţiei de fapt care a condus la stabilirea obligaţiilor fiscale în sarcina contribuabilului, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestora, cuantumul creanţelor fiscale, nu sunt suficiente. Starea de pericol ar putea rezulta din activitatea ce a generat creanţele fiscale, însă în condiţiile în care din aceasta rezultă împrejurări relevante în acest sens, care să afecteze recuperarea obligaţiilor fiscale datorate de contribuabil şi care trebuie evidenţiate.

30. Pericolul avut în vedere de legiuitor nu este constituit, aşadar, de operaţiunile care au format obiectul controlului fiscal şi au determinat obligaţiile fiscale, de stabilirea acestora, întrucât, în această situaţie, orice inspecţie fiscală în urma căreia au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată ar fi însoţită de aplicarea unei măsuri asiguratorii. Or, nu aceasta este voinţa legiuitorului. Pericolul de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, trebuie să rezulte din anumite elemente, împrejurări, acţiuni sau inacţiuni în acest sens.

31. Or, în decizia contestată, acestea sunt inexistente, măsurile asiguratorii dispuse nefiind în concret justificate. Cu excepţia textului legal, a situaţiei de fapt constatate cu ocazia inspecţiei fiscale, singura menţiune suplimentară este referitoare la "justificările venite din partea administratorului societăţii referitoare la disproporţia între disponibilităţile acesteia şi obligaţiile suplimentare estimate a se stabili", reţinută de instanţa de fond, reluată de recurenta pârâtă şi în cererea de recurs.

32. Această menţiune, referitoare la susţineri ale administratorului societăţii, este, în mod evident, insuficientă, în ceea ce priveşte motivarea stării de pericol, nefiind prezentate niciun fel de elemente din care să rezulte în ce constau aceste "justificări" şi în ce fel anume acestea indică sau se concretizează într-o stare de pericol de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, în raport de care să fie posibilă şi analiza legalităţii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

33. Se invocă prin cererea de recurs şi prevederile Ordinului nr. 2546 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, respectiv Anexa 1, Cap. III. lit. A), care prevăd că "organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepţional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii: a) în urma constatării unor împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, în cazul cărora creanţele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare".

34. Recurenta nu arată în ce fel sunt relevante prevederile indicate în raport de motivele reţinute de instanţa de fond, însă acestea reiterează, în sensul dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură fiscală, de asemenea, caracterul excepţional al măsurilor asigurătorii, şi cazurile când pot fi dispuse, condiţii neîndeplinite, pentru motivele expuse anterior.

35. De asemenea, a mai învederat recurenta prin cererea de recurs dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 207/2015, care prevăd că "Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii". Chiar aceste dispoziţii se referă la soluţia "admisă de lege". Or, aceasta este constituită de dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură fiscală, care prevăd condiţia de motivare a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii prin prisma unei stări de pericol, neîndeplinită pentru motivele anterior prezentate.

36. Pentru aceste motive, având în vedere că dispoziţiile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală impun o stare de pericol ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanţelor fiscale, argumentată concret, actul administrativ contestat nu răspunde cerinţelor privind motivarea, nu indică niciun aspect, niciun indiciu rezonabil din care să rezulte concret starea de pericol la care fac referire dispoziţiile legale invocate, fiind corect raţionamentul instanţei privind faptul că nu sunt evidenţiate aspectele care fundamentează concluzia existenţei pericolului ca reclamanta să se sustragă de la obligaţia de plată, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul şi care a condus la anularea deciziei de instituire a măsurii asiguratorii.

37. Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată este, de asemenea, nefondat. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.570 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că opţiunea legiuitorului nu a fost în sensul condiţionării obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată de constatarea relei credinţe, a comportării neglijente sau a exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către partea în sarcina căreia a fost stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată şi nici de soluţionarea definitivă a litigiului.

38. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de existenţa culpei procesuale a celui care a pierdut procesul, iar faţă de admiterea acţiunii, instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fiind nefondată critica de aplicare greşită a acestora.

39. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, este pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivele de recurs fiind nefondate.

V Soluţia instanţei de recurs

40. Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurentă, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, cu opinie majoritară, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş instituţie aflată în subordinea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei civile nr. 1 din 14 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Târgu - Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat .

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.

Cu opinia separată a doamnei judecător E., în sensul admiterii recursului formulat de pârâtă, casării sentinţei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu opinia separată a doamnei judecător E., în sensul admiterii recursului formulat de pârâtă, casării sentinţei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezacord cu opinia majoritară apreciez că soluţia justă în prezenta cauză era aceea de casare a sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Este evident că motivul pentru care prima instanţă a dispus anularea deciziei de instituire a măsurior asigurătorii, a fost acela al nemotivării acesteia.

Acest aspect rezultă cu certitudine atât din considerentele sentinţei recurate, dar şi din cele reţinute de instanţa de control judiciar în paragraful 24 al prezentei decizii. Astfel, având în vedere cuprinsul deciziei, instanţa de fond a constatat că aceasta nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reţinând generic existenţa pericolului ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, precum şi faptul că îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale nu justifică prin sine însăşi instituirea asiguratorii, ci se impune în mod distinct a fi dovedită condiţia existenţei pericolului privind sustragerea de la plata obligaţiei fiscale.

Aşadar, în raport de motivele de recurs formulate, Înalta Curte avea de stabilit dacă decizia supusă cenzurii îndeplinea cerinţa esenţială de legalitate a actului administrativ, aceea a motivării în fapt şi în drept.

Dacă motivarea în drept nu a suscitat nicio dezbatere în prezenta cauză, în schimb, pentru motivarea în fapt s-a reţinut că ea permite persoanei interesate să aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei actului şi instanţei de judecată învestite de persoana care se pretinde vătămată să efectueze controlul jurisdicţional.

În aceste condiţii, este evident că, în lipsa motivării actului administrativ, a cunoaşterii elementelor de fapt care au determinat administraţia să adopte măsura contestată, este imposibil de efectuat controlul judiciar.

Or, în prezenta cauză, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii cuprinde motivarea cazului excepţional, respectiv situaţia în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, prevăzut de art. 213 alin. (2) şi (5) din Legea 207/2017, ce a fost avut în vedere de autoritate la adoptarea acestei măsuri.

Concret, s-a reţinut că au fost indicate motivele dispunerii acestor măsuri la contestatoare, astfel: "în timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să îşi risipească/averea având in vedere justificările venite din partea administratorului societăţii referitoare la disproporţia intre disponibilităţile acesteia si obligaţiile suplimentare estimate a se stabili."

Or, împrejurarea că instanţa de judecată nu este de acord cu motivarea organului fiscal şi aprecierea acesteia că din motivare nu rezultă că este îndeplinit pericolul la care face referire art. 213 citat mai sus, nu poate echivala cu lipsa motivării actului administrativ ca o premisă de anulare a acestuia.

Din cele expuse mai sus, este cert că autoritatea nu s-a limitat la expunerea generică a existenţei pericolului şi nu a pretins că îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale justifică prin sine însăşi instituirea măsurilor asiguratorii, ci a indicat aprecierile sale în legătură cu elementele care erau apte să genereze aplicarea acestora. Chiar dacă motivarea este succintă, ea reprezintă opinia recurentului pârât asupra relevanţei strărilor de fapt fiscale şi împrejurările considerate edificatoare la momentul adoptării deciziei.

Or, din această perspectivă a fost respectată cerinţa indicării unei motivări a pericolului de înstrăinare, inclusiv din perspectiva prevederilor Ordinului 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente, invocat în recurs, potrivit căruia decizia trebuie să cuprindă: "motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii ca urmare a analizării stării de fapt fiscale a debitorului, constatată în urma documentării şi/sau a unei inspecţii fiscale/verificării situaţiei fiscale personale ori ca urmare a constatării la faţa locului, informaţii cu privire la istoria comportamentului fiscal al debitorului, al reprezentanţilor legali şi asociaţilor/acţionarilor majoritari (mod de declarare şi plată, situaţii de atragere a răspunderii solidare, situaţii de insolvenţă sau de insolvabilitate etc.)"

Văzând aceste dispoziţii legale, este cert că decizia cuprinde menţiunile necesare privind motivarea pericolului de înstrăinare, însă împrejurarea dacă acestea sunt întemeiate sau nu şi dacă puteau conduce la consecinţa juridică antamată, exced prezentului cadru procesual, în raport de soluţia pe care instanţa de recurs este chemată să o cenzureze.

Din tot cuprinsul hotărârii primei instanţe rezultă că singurul viciu al deciziei pentru care s-a dispus sancţiunea anulării a fost lipsa de motivare, astfel încât doar asupra acestui aspect se puteai face verificări în faza procesuală a recursului.

Or, în condiţiile în care se constată că pericolul înstrăinării a fost motivat de organul fiscal, împrejurarea că această motivare nu este corespunzătoare şi că de fapt elementele avute în vedere nu sunt de natură să justifice adoptarea măsurii ţineau de analiza pe fond a întrunirii condiţiilor legale pentru instituirea acesteia.

Aşadar, soluţia pe care o apreciez justă era aceea a admiterii recursului şi casării hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ca o consecinţă a constatării că, în fapt, decizia era motivată, urmând ca prima instanţă, în rejudecare, să se pronunţe, cu respectarea dublului grad de jurisdicţie, asupra îndeplinirii condiţiilor legale, inclusiv aceea a existenţei pericolului de înstrăinare pentru adoptarea măsurilor asigurătorii.