Salary supplement entitlement under Law 153/2017: automatic statutory interest and inflation adjustment for late payment without fault

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în data de 27.04.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe paraţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, solicitând anularea în parte a Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 referitor la drepturile salariale ale reclamantei, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească drepturile salariale cuvenite reclamantei cu începere din data de 01.01.2018, în baza Legii nr. 153/2017 şi să aloce fondurile necesare plăţii diferenţelor salariale, obligarea pârâtei Direcţia Naţională de Probaţiune la plata către reclamantă a diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite şi cele încasate, pe perioada 01.01.2018-zi, actualizate cu inflaţia şi cu dobanda legală calculate de la data scadenţei fiecarei plăţi lunare până la data achitării efective şi integrale a diferenţelor, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4681 din 14 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în privinţa capătului de cerere privind obligarea Minuisterului Justiţiei la alocarea de fonduri. A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, au fost respinse capetele de cerere privind anularea în parte a Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 referitor la drepturile salariale ale reclamantei şi privind obligarea MJ la emiterea unui nou ordin, ca rămase fără obiect, a fost respins capatul de cerere privind obligarea Ministerului Justitiei la alocarea de fonduri, ca fiind introdus de o persoana fără calitate procesuală activă, şi a fost obligată pârâta DNP la plata către reclamantă a diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 şi cele încasate, pe perioada 01.01.2018-zi, actualizate cu inflaţia şi cu dobanda legala calculate de la data scadenţei fiecarei plăţi lunare până la data achitării efective şi integrale a diferenţelor, fiind respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru următoarele motive:

Recurenta arată că în luna ulterioară emiterii OMJ nr. 3396/C/2018, respectiv în luna septembrie 2018, a fost deja efectuată pentru reclamantă plata "diferenţei dintre drepturile salariate cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 şi cele încasate".

Recurenta arată că a formulat calea de atac de faţă, criticând hotărârea pronunţată de instanţa de fond sub aspectul actualizării cu indicele de inflaţie la data plăţii a sumelor achitate, precum şi în ceea ce priveşte obligarea la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe, având în vedere că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., care obligă creditorul la repararea prejudiciului doar în situaţia întrunirii condiţiilor răspunderii civile.

Astfel, în cazul de faţă, pentru a putea obliga pârâta DNP la actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei şi la plata dobânzilor legale, era necesar ca instanţa să fi constatat nelegala emitere a OMJ nr. 603/C/2018, or, aceasta a reţinut în considerentele hotărârii contrariul, apreciind că "se impune şi acordarea inflaţiei şi a dobânzilor legale, dar nu ca urmare a constatării vreunei ilegalităţi săvârşite la emiterea Ordinului MJ nr. 6031 CI08.08.2018, ci ca urmare a emiterii Ordinului MJ nr. 3396/CI30.08.2018", prin acest din urmă act administrativ fiind majorate sporurile reclamantei, din motive de oportunitate, spre limita maximă prevăzută de lege per ordonator de credite, respectiv 30% din salariul de bază.

Recurenta solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile şi, pe cale de consecinţă, nu se justifică actualizarea sumelor acordate prin OMJ nr. 3396/C/2018 cu rata inflaţiei şi nici acordarea dobânzilor legale.

Arată că începând cu data de 01.01.2018, data de la care produce efecte OMJ nr. 3396/C/2018, nu a existat o obligaţie legală a pârâţilor în sensul acordării sporurilor în procent maxim, respectiv în procent total de aproape 30% din salariul de bază (astfel cum s-a acordat prin OMJ nr. 3396/C/2018 de modificare a OMJ nr. 603/C/2018) şi prin urmare lipseşte elementul esenţial al răspunderii civile, respectiv existenţa unei fapte ilicite.

Susţine recurenta că OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 3396/C din 30.08.2018, iar suma sporurilor de care beneficiază intimata-reclamantă a fost stabilită în procent total de aproape 30% din salariul de bază, în vederea respectării dispoziţiilor art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017.

Cu privire la acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, recurenta a invocat caracterul de oportunitate al acestei decizii instituţionale, având în vedere că Direcţia Naţională de Probaţiune, în calitate de ordonator terţiar de credite, are obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 conform cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază (...).

Or, oportunitatea se află în strânsă legătură cu puterea discreţionară a administraţiei publice, ceea ce înseamnă facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluţii posibile aplicabile la cazul concret.

Nu în ultimul rând, recurenta subliniază că limita prevăzută la art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 nu priveşte fiecare salariat în parte, aceasta fiind stabilită per ordonator de credite, ceea ce întăreşte şi mai mult caracterul de oportunitate al acestei decizii instituţionale.

Recurenta reţine că actualizarea drepturilor salariale cu rata inflaţiei reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plăţii, însă susţine că nu există o obligaţie legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor menţionate în actul normativ incident, considerent pentru care nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflaţiei are caracterul unor daune compensatorii.

În ceea ce priveşte plata dobânzilor legale, acestea reprezintă o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Or, aşa cum am arătat mai sus, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligaţii legale în acest sens, nu se poate vorbi de o neexecutare a acesteia, motiv pentru care arată că nu se justifică nici plata acestora.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

Recurentul-pârât a formulat concluzii scrise prin care a solicitat admiterea admiterea recursului şi respingerea cererii privind plata diferenţelor de drepturi salariale în temeiul OMJ 3396/C/2018 ca fiind rămasă fără obiect.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018, intimatei-reclamante i-au fost stabilite drepturile salariale cuvenite la data de 01.01.2018, în temeiul Legii nr. 153/2017, în sensul că salariul de bază i-a fost plafonat la nivelul celui din anul 2022 (10.002 RON) potrivit art. 38 alin. (6) din lege, iar sporurile au fost stabilite prin majorarea cu 25% a sporurilor obţinute în luna decembrie 2017, noile cuantumuri fiind de 1120 RON spor condiţii vătămătoare şi 697 RON spor suprasolicitare şi confidenţialitate cumulate.

Înalta Curte constată că, pe parcursul judecăţii, Ministerul Justitiei a emis Ordinul MJ nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a modificat Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018, în sensul că drepturile salariale ale reclamantei au fost recalculate, retroactiv, cu începere din data de 01.01.2018, iar sporurile i-au fost acordate la nivelul maxim de 30% din salariul de baza (2500 RON suprasolicitare si 500 RON confidenţialitate, totalizand 3.000 RON, adica 30% din salariul de baza de 10.002 RON).

Pentru aceste considerente cererea reclamantei de anulare a Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 şi de emitrere a unui nou ordin a rămas fără obiect, întrucât solicitarile reclamantei au fost rezolvate prin Ordinul MJ nr. 3396/C/30.08.2018.

Criticie formulate de recurentă vizează exclusiv aspectul actualizării sumelor ce i se cuvin reclamantei cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi în ceea ce priveşte obligarea la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe.

Înalta Curte, analizând motivele de recurs în raport cu dispoziţiile legale incidente, constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În conformitate cu art. 1531 din Noul C. civ. (art. 1084 vechiul C. civ.), pentru repararea prejudiciului suferit, creditorul are dreptul la daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflaţiei damnum emergens (pierderea efectivă), cât şi a dobândei legale, lucrum cessans (beneficiul nerealizat).

Natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar a doua reprezintă valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale, respectiv daune compensatorii.

Este nefondată critica susţinută de recurentă, în sensul că nu există o obligaţie legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor solicitate în actul normativ, considerent pentru care nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei şi, nefiind vorba de o neexecutare a unei obligaţii, nu se justifică plata acestora.

Dispoziţiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. prevăd expres faptul că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Din interpretarea coroborată a art. 1531 şi 1535 din C. civ. rezultă că dobânda legală este datorată indiferent de motivul pentru care creanţa nu este plătită la scadenţă şi de existenţa sau nu a unei culpe a debitorului. În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a fi necesară dovedirea unui prejudiciu. Dobânda datorată de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei la scadenţă poartă denumirea de dobândă penalizatoare, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aceasta având un rol sancţionator pentru executarea obligaţiei cu întârziere.

Prin raportare la aceste dispoziţii legale şi văzând prevederile art. 166 din Codul muncii, Înalta Curte constată că pârâtei, în calitate de instituţie bugetară implicată în plata drepturilor salariale, îi este imputabilă executarea cu întârziere a creanţelor. Or, în această situaţie, daunele-interese sub forma dobânzii penalizatoare sunt datorate, fără a fi necesară dovedirea vreunui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză cazul de casare invocat de recurentă, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, motiv pentru care sentinţa atacată va fi menţinută şi, pe cale de consecinţă, recursul formulat va fi respins.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 4681 din 14 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.