Insurance guarantee cap applies per claim under subrogation rights against insolvent insurer

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

1.anularea deciziei nr. 12144/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată la data de 08.01.2018 şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la plata sumei de 6085,95 RON;

2.anularea deciziei nr. 12235/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la plata sumei de 8.014,71 RON;

3. anularea deciziei nr. 12236/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la plata sumei de 2.874,65 RON;

4. anularea deciziei nr. 12237/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la plata sumei de 3.656,66 RON;

5.anularea deciziei nr. 12241/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei la plata sumei de 16.898,10 RON;

6. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestaţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5539 din 28 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat deciziile:

- nr. 12144/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligă pârâtul la plata sumei de 6.085,95 RON

- nr. 12235/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligă pârâtul la plata sumei de 8.014,71 RON

- nr. 12236/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligă pârâtul la plata sumei de 2.874,65 RON

- nr. 12237/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, obligă pârâtul la plata sumei de 3.656,66 RON

- nr. 12241/22.12.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor. A obligat pârâtul la plata sumei de 16.898,10 RON.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.

Art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că, creditor de asigurare este persoana asigurată aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale se poate concluziona că noţiunea de creditor de asigurare are în vedere un singur contract de asigurare încheiat de S.C. A. S.A., neavând relevanţă împrejurarea susţinută de către pârât că falimentul sau deschiderea unei proceduri de faliment împotriva unui asigurător atrage automat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015".

Mai departe apreciază Curtea:

"Deşi temeiul naşterii raportului de garantare a plăţii despăgubirii este falimentul acestei societăţi de asigurare, calitatea reclamantei de unic creditor în cadrul procedurii de faliment nu poate fi extrapolată automat în sfera Legii nr. 213/2015, cu încălcarea dispoziţiilor speciale ale acestei legi."

Pe de o parte instanţa consideră că nu poate fi extrapolată calitatea de unic creditor în sfera Legii nr. 213/2015, dar pe de altă parte menţionează că se încalcă dispoziţiile acestei legi speciale. Este un nonsens.

Definiţiile de creanţă de asigurare şi de creditor de asigurare se regăsesc numai în Legea nr. 213/2015 [art. 4, alin. (1), lit. a) şi b), punctele (i), (ii) şi (iii)] şi în Legea 503/2004 [art. 3, alin. (1), lit. h) şi i)].

În continuare instanţa de fond ajunge la concluzia potrivit căreia, "noţiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare încheiat de S.C. A. S.A., pe de altă parte, aparent confirmată de către pârâtă care cu ocazia întocmirii listei potenţialilor creditori de asigurări afişată pe pagina de internet a acesteia atribuie aceloraşi potenţiali creditori mai multe poziţii corespunzătoare unor poliţe de asigurare şi implicit dosare de daună diferite. Or, dacă interpretarea dispoziţiilor legale menţionate anterior s-ar fi realizat în sensul susţinut de către pârât s-ar fi impus indicarea mai multor poziţii corespunzătoare diverselor poliţe de asigurare şi înregistrarea unor dosare de daună diferite".

Recurentul arată că instanţa putea observa că în cazul dedus judecăţii sunt mai multe dosare de daună datorită faptului că sunt evenimente diferite petrecute în condiţii şi perioade diferite dar, cel mai important instanţa de fond trebuia să observe că este vorba despre un singur contract de asigurare, anume poliţa CASCO nr. x emisă de către S.C. A. S.A. la data de 30.12.2015 pentru perioada 01.01.2016-31.12.2016.

În final, instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 213/2015 prevăd dreptul creditorului de asigurări de a fi despăgubit de pârâtul FGA în limita unui plafon de garantare în fiecare dintre contractele de asigurare încheiat, întrucât există raporturi juridice distincte între asigurat şi asigurător. Însăşi instanţa de fond foloseşte singularul vorbind despre creditorul de asigurări şi nu de creditorii de asigurări.

Dacă am urma acţiunea eronată, a instanţei de fond, Curtea era obligată să observe că se contrazice, în speţă fiind vorba despre un singur contract de asigurare CASCO anume poliţa CASCO nr. x emisa de către S.C. A. S.A. la data de 30.12.2015 pentru perioada 01.01.2016-31.12.2016.

Urmărind această raţiune eronată a instanţei de fond ar însemna că mai multe creanţe de asigurare dacă aparţin unei singure persoane fizice/juridice (care un singur patrimoniu aceste nefiind divizibil) să nască mai mulţi creditori.

În cazul dedus judecăţii prin Deciziile 12144/22 decembrie 2017,12235/22 decembrie 2017,12236/22 decembrie 2017,12237/22 decembrie 2017 şi 12241/22 decembrie 2017 au fost respinse la plată creanţele de asigurare aferente fiecărui eveniment asigurat care a generat o creanţă de asigurare dar aceste creanţe aparţin cumva Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti 1, Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti 2, Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti 3, ş.a.m,d.

Au apărut mai multe personalităţi juridice distincte cu patrimonii diferite.

Un creditor poate deţine mai multe creanţe de asigurare dar acele creanţe nu generează mai mulţi creditori de asigurare.

Dacă în opinia instanţei de fond fiecare creanţa de asigurare - care aparţine aceluiaşi creditor -generează un creditor de asigurare - atunci ne punem următoarea întrebare: care a fost raţiunea legiuitorul de a folosi singularul??? Art. 15, alin. (2) din Legea nr. 213/2015:

"Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".

În opinia instanţei de fond reclamantul-intimat/asiguratul CASCO ar fi un co-creditor de asigurare pentru fiecare creanţă?

Totodată instanţa de fond, era obligată a avea în vedere şi dispoziţiile legale care reglementează patrimoniul.

Poliţele de asigurare CASCO ale reclamantului-intimat, în baza căreia/cărora s-au născut creanţele de asigurare ca urmare a producerii evenimentului asigurat aparţin unui singur patrimoniu, cel al reclamantului-intimat. Sau poate NU?!.

Art. 31 din C. civ. - Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune - dispune:

(1) Orice persoană fizică sau persoană juridica este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.

(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

(3) Patrimoniile de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.

La momentul adoptării noului C. civ. (2009), în doctrină se admitea că nu există nicio contradicţie între ideea de unitate a persoanei şi a patrimoniului şi ideea de divizibilitate a patrimoniului. "Într-adevăr, deşi divizat în mai multe mase de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic, patrimoniul rămâne unitar. Masele patrimoniale reglementate de art. 31 alin. (3) noul C. civ. sunt rezultatul acestei diviziuni.

În urma divizării, o persoană (fizica sau juridica - n.n) nu are mai multe patrimonii (este un patrimoniu unic - un singur creditor sau debitor), ci ... mai multe mase patrimoniale, denumite patrimonii de afectaţiune doar pentru a pune în evidenţă modul în care au fost preluate în teoria modernă a patrimoniului, atât elemente ale teoriei personaliste, cât şi elemente ale teoriei patrimoniului de afectaţiune (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 9-10. Se poate remarca diferenţa de nuanţă faţă de poziţia exprimată de G.N. Luţescu în anul 1947 - n.n., D.C.).

Trei sunt elementele indispensabile pentru înţelegerea noţiunii de patrimoniu: drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul au valoare economică, sunt pecuniare (evaluabile în bani); aceste drepturi şi obligaţii patrimoniale formează o universalitate juridică; patrimoniul este un atribut al personalităţii (V.1 Stoica, Drepturile reale 2009, p. 5).

O masă patrimonială este privită ca universitas iuris, iar nu ca universitas facti. Totuşi, în mod riguros, numai patrimoniul este o adevărată universalitate juridică (universum ius, universitas iuris), iar masele patrimoniale sunt doar părţi ale întregului, în cazul de faţă poliţa/ele de asigurare, chiar dacă fiecare păstrează o unitate specifică determinată de un anumit grad de generalitate, de scopul căruia îi este afectată şi de regimul juridic special (V. Stoica, Drepturile reale 2009, p. 7).

Noul C. civ. consacră şi noţiunea de universalitate de fapt în cuprinsul art. 541.

Numai persoanele pot avea un patrimoniu, pentru că numai persoanele pot avea drepturi şi sarcini, prin persoane trebuie să înţelegem atât persoanele fizice, cât şi persoanele morale.

Orice persoană are un patrimoniu, deoarece orice persoană are drepturi şi obligaţii apreciabile în bani.

O persoană nu poate avea decât un patrimoniu si patrimoniul nu poate fi despărţit de persoană.

Aceste creanţe pe asigurare, pe care le deţine recurentul-reclamant, aparţin unor patrimonii diferite ?

Existenţa patrimoniului, luat în calitatea sa de universalitate, este independentă de bunurile ce compun patrimoniul (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. I, p. 522-524).

În concluzie, orice persoană deţine un patrimoniu; patrimoniul persoanei poate cuprinde mai multe mase patrimoniale, stabilite în condiţiile legii, cum ar fi: masa patrimonială de afectaţiune - care este acea diviziune a patrimoniului care cuprinde bunurile afectate exercitării unei profesii autorizate -, şi masa patrimonială fiduciara - care este acea diviziune a patrimoniului care cuprinde drepturile reale, de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale transferate de către constituitor către unul sau mai mulţi fiduciari, care le exercită într-un scop determinat (U.N.N.P.R., C. civ. al României. îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 24).

Fracţionarea patrimoniului nu se confundă cu separaţia de patrimonii, care este proprie persoanei juridice. Persoana juridică însăşi poate să îşi fracţioneze propriul patrimoniu (unic, separat de cel al organelor de administrare sau al membrilor). Afectaţiunea patrimonială poate consta în alocarea unor active sau fonduri pentru a realiza un proiect anume (de exemplu. Bunurile mobile şi imobile afectate unei fabrici, uzine, unităţi de producţie sau date în fiducie). Dacă titularul întreprinderii este, de fapt, un grup de societăţi, atunci, practic, societăţile din cadrul grupului (care au sau par să aibă personalitate juridică proprie, deci patrimoniu propriu) sunt nimic altceva decât afectaţiuni patrimoniale ale grupului, mai ales în caz de confuziune de patrimonii, art. 193 alin. (2) noul C. civ. este în acest sens (Gh. Piperea, Fracţionarea patrimoniului şi segregarea creditorilor, în R.R.D.A. nr. 10/2011).

De asemenea, Titlul IV din C. civ. - Persoana juridică - Capitolul l: Dispoziţii generale dispune la art. 187 elementele constitutive ale unei persoane juridice:

"Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general".

Totodată, art. 214 C. civ. - Separarea patrimoniilor dispune:(1) Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. (2)Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz. bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe cate le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.

În cazul dedus judecăţii poliţa/ele de asigurare CASCO, în baza căreia/cărora reclamantul-intimat a dobândit o creanţă de asigurare fac parte, aparţin patrimoniului reclamantului-intimat în întregime.

În baza acestor motive expuse pe larg, FGA a apreciat că, reclamantul-intimat este unic creditor de asigurare (nici nu se putea altfel) şi nu devine unic creditor pentru fiecare poliţa de asigurare, cu atât mai mult că, în speţă este o singură poliţă CASCO şi nu mai multe.

Avem mai multe evenimente asigurate petrecute dar ... în baza aceleiaşi poliţe CASCO.

Interesele persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în cazul falimentului unui asigurător nu sunt prejudiciate de existenţa plafonului de garantare de 450.000 RON în limita căruia FGA poate face plăţi în urma procedurii administrative de plată, de vreme ce, potrivit dispoziţiilor art. 17 din Legea 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 - unde se poate înscrie cu toata creanţa, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Poliţa CASCO seria x nr. x a fost emisă la data de 30.12.2015 de către S.C. A. S.A., pentru perioada 01.01.2016-31.12.2016, fiind stabilită o primă de asigurare în sumă de 305.113,65 RON, însă, având în vedere deschiderea procedurii de faliment împotriva debitoarei S.C. A. S.A. (dosar nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă), cererile pentru acordarea contravalorii reparaţiilor au fost formulate către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Ca urmare a avarierii mijloacelor de intervenţie, în baza poliţei menţionate mai sus, I.S.U. "Dealul Spirii" a formulat, pentru Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, următoarele cereri de plată:

1. Cererea de plată nr. x/15.02.2017 pentru suma de 6.085,95 RON;

2. Cererea de plată nr. x/21.04.2017 pentru suma de 8.014,71 RON;

3. Cererea de plată nr. x/15.02.2017 pentru suma de 2.874,65 RON;

4. Cererea de plată nr. x/09.12.2016 pentru suma de 3.656,66 RON;

5. Cererea de plată nr. x/21.04.2017 pentru suma de 16.898,10 RON.

La data de 08.01.2017 intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a comunicat Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti deciziile nr. 12144, nr. 12235, nr. 12236, nr. 12237 şi nr. 12241 din 22.12.2017, prin care au fost respinse cererile de plată constatând că, anterior soluţionării acesteia, s-a achitat deja către S.C. A. S.A. suma de 450.000 RON, plafonul maxim prevăzut de lege pe un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment.

Înalta Curte constată că soluţia Curţii de apel este corectă.

Este nefondat motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că a indicat motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia privind admiterea cererii reclamantului şi anularea deciziilor în discuţie.

De asemenea, din analiza hotărârii primei instanţe nu rezultă că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, iar recurentul nu a adus critici concrete hotărârii primei instanţe sub aspectul acestui motiv de casare.

Cu privire la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă.

De asemenea, în atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte cererea intimatului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanţa constată că este întemeiată, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", în acest sens având în vedere factura seria x nr. x, în sumă de 10500,00, raportat la Anexa nr. 2/09.12.2020 la contractul de asistenţă juridică nr. x/31.07.2020, din care rezultă că suma de 1500 RON constituie onorariul avocaţial eferent serviciilor de asistenţă şi reprezentare juridică, acordate de Cabinet avocat "B." pentru dosarul nr. x/2018, reprezentând onorariu conform contract de asistenţă juridică nr. x/26.03.2019, (conf. împuternicirii avocaţiale seria x 4695395/2019), Înalta Curte va face aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 5539 din 28 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.