Leasing lessee's repair claim upheld; guarantee cap applies per creditor, not financier aggregate.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 22.03.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4489/27.02.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 743,62 RON reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul cu număr de înmatriculare x, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3282 din 25 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia FGA nr. 4489/27.02.2017, a obligat pârâtul la soluţionare pe fond a cererii de plată nr. x/05.02.2016 şi la plata către reclamantă a sumei de 50 RON taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că:

Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual active ca neîntemeiată, reţinând că "...reclamanta a formulat prezenta cerere, în calitate de persoană pretins vătămată în sensul art. 1 alin. (2) Legea 554/2004, printr-un act administrativ individual adresat unui alt subiect de drept, dar care a fost emis ca urmare a unei cereri adresate autorităţii parate de reclamanta, în nume propriu". Concluzionează instanţa de fond ca Decizia contestată vatămă dreptul reclamantei A. de a-i fi analizata cererea de plata, respectiv condiţiile de acordare a despăgubirilor solicitate în persoana utilizatorului, titularul cererii de plata depuse la FGA, iar nu în persoana finanţatorului B..

În soluţionarea cererii de plata, FGA a avut în vedere calitatea de creditor de asigurări a B. S.A., contestatorul A. S.R.L. având calitate doar de împuternicit în raporturile cu FGA.

Potrivit împuternicirii, contestatorul A. S.R.L a primit mandat, în relaţia cu FGA si/sau cu C. S.A., după cum urmează: să semneze toate documentele necesare instrumentării dosarului de dauna privind evenimentul asigurat produs la data de 11.06.2015, va participa la constatarea tehnica efectuata de inspectorul de specialitate al Societăţii de Asigurări, cererea de plata", nefiind mandatată să formuleze contestaţie împotriva deciziei.

FGA a admis cererile de plata formulate de creditorul de asigurări B. S.A., plătind în limita plafonului de garantare impus de lege de 450.000 RON pe creditor de asigurare, potrivit borderoului anexat la decizia contestata, FGA neputând face plăţi în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Potrivit dispoziţiilor procedurale, calitatea procesuala activa presupune existenta unei identităţi între persoana reclamantă şi cel care este titularul dreptului afirmat. Or, prezenta cauza are ca obiect contestaţia formulata de A. împotriva Deciziei nr. 4489/27.02.2017, emisa de subscrisa Fondul de garantare a asiguraţilor către B. S.A., în calitate de creditor de asigurare.

În aceste condiţii, instanţa de judecată trebuia să analizeze excepţia calităţii procesual active în promovarea cererii de chemare în judecata prin prisma cadrului procesual, a situaţiei de fapt şi a motivelor invocate şi evidenţiate, atât în decizia contestată cât şi prin apărările invocate.

Mai mult decât atât, în privinţa reclamantului, instanţa de fond avea obligaţia sa constate daca prezentul contestator este titularul dreptului în raportul dedus judecăţii (respectiv obţinerea/încasarea presupuselor despăgubiri datorate) ori se poate prevala de interesul ce poate să fie realizat pe calea justiţiei.

Este mai mult decât evident ca instanţa de fond, atunci când a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale a contestatorului nu a avut în vedere documentele existente la dosarul cauzei, respectiv împuternicirea din data de 11.06.2015, data acestuia de B. S.A., societatea de leasing, în calitate de proprietar a bunului, respectiv finanţator, având atât calitate de creditor de asigurare, cat şi calitate procesuala activa în promovarea contestaţiei împotriva deciziei emisa de subscrisa.

Utilizatorul A. S.R.L. nu are calitate de creditor de asigurare, acesta formulând cererea de plata în baza unui mandat dat de creditorul de asigurare B. S.A..

Se susţine ca utilizatorul este cel asigurat întrucât în poliţa de asigurare CASCO este trecut în calitate de asigurat utilizatorul, acesta fiind asiguratul prin raportare la art. 2199, alin. (1) C. civ.

În realitate, din toate înscrisurile depuse rezultă ca persoana îndreptăţită să încaseze prima de asigurare este B. S.A., proprietar al autoturismului obiect al contractului de leasing financiar şi, totodată, cesionar, conform condiţiilor stabilite de părţi. Astfel, chiar dintr-o primă analiză a poliţei de asigurare reiese că părţile, reclamanta A. S.R.L. şi B. S.A., au convenit cesionarea acesteia în favoarea B. S.A., potrivit Clauzei ce poartă denumirea marginală Menţiuni speciale anexate la poliţă, din care citam: golită cesionată în favoarea B. S.A. ".

Or, în poliţa de asigurare nr. DCA 3513178/01.11.2012 privind asigurarea autovehiculelor pentru avarii şi furt se menţionează în mod expres ca aceasta poliţa de asigurare este cesionata în favoarea B., având ca principal efect cesionarea drepturilor decurgând din contractul de asigurare, în caz de producere a riscului asigurat, indemnizaţia de asigurare urmând a se plăti cesionarului, indiferent de persoana care a încheiat contractul şi, eventual, a achitat primele de asigurare sau o parte din cuantumul acestora. Aşa se explica şi faptul ca B. a dat împuternicire utilizatorului în vederea formulării cererii de plata.

Condiţiile de asigurare, aferente poliţei de asigurare, astfel cum acestea au fost predate de societatea C. - în faliment, în raport de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntara în activitatea de asigurări, republicata au fost analizate de către subscrisa, fiind avute în vedere atât Condiţiile de asigurare - Asigurarea autovehiculelor pentru riscurile de avarii şi furt (Cod: x) - valabile pentru autovehicule comercializate în system leasing/credit de către B. (A), cat şi Condiţiile de asigurare de avarii şi furt a autovehiculelor comercializate în system Leasing/Credit -Casco Leasing (condiţii aplicabile pentru Casco Leasing) (cod AG- 2030003-CA) (B), rezultând, după cum urmează:

(A) în cuprinsul acestor condiţii (AG-2030003 - CA) - asiguratul este titularul interesului cu privire la autovehiculul asigurat, iar beneficiarul este persoana îndreptăţită la despăgubire în cazul producerii unui eveniment asigurat, cu alte cuvinte prin raportare la poliţa de asigurare: B..

De asemenea, conform art. 33 din Condiţii, în cazul vânzării autovehiculului, C. poate accepta transferarea asigurării pe numele noului proprietar, la solicitarea scrisa a acestuia, dar numai cu acordul fostului proprietar şi numai daca nu s-au acordat sau nu se datorează despăgubiri. Aceste dispoziţii vin sa întărească mecanismul juridic potrivit cu care B., în calitatea sa de proprietar al bunului, este beneficiarul asigurării, prevederea contractuala făcând referire la posibilitatea asigurătorului de a accepta transferarea asigurării, doar în condiţiile în care nu se datorează despăgubiri, fără însă a se menţiona daca acestea au implicat o daună parţială sau totală.

Clauze contractuale privitoare la daune parţiale/daune totale sunt cuprinse în prevederile art. 66, şi nu disting cu privire la plata despăgubirii că ar avea un regim juridic diferit şi nici în privinţa calităţii B. de cesionar îndreptăţit la plata despăgubirii doar în situaţia unei daune totale, cum în mod eronat susţine contestatoarea.

(B) în cuprinsul acestor condiţii (Cod: x), asiguratul este persoana nominalizata în cuprinsul Poliţei, care a încheiat contractual de asigurare, iar beneficiarul este persoana desemnata de Asigurat sau în lipsa acesteia, moştenitorii legali ai Asiguratului.

La pct. 13.1 se menţionează în mod expres ca avizarea daunelor se face şi de către utilizator, în baza unei împuterniciri din partea asiguratului (societatea de leasing), document care trebuie depus la dosarul de daună.

De asemenea, prevederile cuprinse la art. 13.21 şi art. 13.22 din condiţii fac referire la despăgubirile cuvenite în caz de daune parţiale/daune totale, fără a distinge/diferenţia că unele se acordă utilizatorului, iar altele sunt acordate cesionarului poliţei de asigurare, cum în mod eronat retine contestatoarea. Chiar şi în caz de furt, despăgubirea se acordă în anumite condiţii (13.28), tot asiguratului.

Prin urmare, chiar dacă în cuprinsul poliţei de asigurare la rubrica asigurat este trecut utilizatorul, este evident că, potrivit condiţiilor contractuale, parte integrantă a poliţei de asigurare, asiguratul este însăşi societatea de leasing, cesionarul poliţei de asigurare. Că este aşa, rezultă chiar din referirile directe din cuprinsul condiţiilor de asigurare la utilizator versus asigurat şi la obligaţiile stipulate în sarcina acestora, inclusiv la avizarea de daună, utilizatorul având nevoie de mandate din partea asiguratului (societatea de leasing - cesionarul poliţei de asigurare). în acest sens, relevante sunt prevederile contractuale: pct. 1.1.48 (utilizatorul este definit ca fiind persoană fizică sau juridică ce foloseşte autovehiculul în baza unui contract de leasing încheiat cu Asiguratul); pct. 9.2 (la solicitarea expresă a asiguratului ori a utilizatorului - dar acesta din urmă caz doar în baza împuternicirii dată de asigurat, asigurarea poate fi extinsă..); 11.2 (asiguratul are obligaţia de a furniza corect toate informaţiile şi datele cerute de asigurător fie în mod direct, fie prin intermediul Utilizatorului); pct. 13.1 (avizarea daunelor poate fi făcută şi de către utilizator, în baza unei împuterniciri din partea asiguratului). 16. 1 (transferul de proprietate către utilizator).

Ca titular al dreptului de despăgubire este societatea de leasing, rezultă în mod evident şi din prevederile contractuale potrivit cărora schimbarea numelui utilizatorului este nerelevantă pentru asigurător, însă schimbarea titularului dreptului de proprietate atrage modificarea (suplimentarea poliţei de asigurare). Avem în vedere în acest sens punctul 16.1 din contractul de asigurare (în cazul transferului de proprietate către utilizator sau vânzării autovehiculul, asigurarea poate fi transferată noului proprietar, la solicitarea scrisă a acestuia, numai cu acordul C. şi numai dacă nu s-a acordat sau nu se datorează despăgubiri).

De asemenea, relevante cauzei sunt şi următoarele aspecte:

- din cuprinsul talonului autovehiculului reiese ca la rubrica proprietar auto este B. S.A. si, la rubrica utilizator A. S.R.L.;

- factura emisă de service-ul auto privind reparaţia autovehiculul a fost emisă de asemenea pe numele proprietarului B. S.A..

Prin urmare, având în vedere ca beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul sa încaseze despăgubirea sau suma asigurata, în prezenta cauza calitate procesuala activa o poate avea doar B., contestatorul A. S.R.L. nefiind titular al cererii de plata, aşa cum în mod total nelegal şi netemeinic a reţinut instanţa de fond, ignorând împuternicirea data de societatea-de leasing utilizatorului, contestatorul fiind doar mandatar.

În raport de aceste argumente, hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 2009 şi următoarele din C. civ., referitoare la mandat, cât şi ale art. 36 din C. proc. civ.

Raportat la această motivare, hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., totodată hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ci doar contradictorii şi motivări străine de natura cauzei, situaţie care atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere însă legătura puternică şi interdependentă criticilor întemeiate pe cele două motive de nelegalitate indicate anterior, dezvoltarea motivelor de recurs, care va fi expusă în continuare, va fi una comună.

Greşita interpretare data de prima instanţa dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a reţinut că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a B., plecând de la premisa că acesta a efectuat plăţi către aceasta în limita plafonului de garantare.

Însăşi instanţa de fond a reţinut calitatea de creditor de asigurare a B., întrucât nu a înţeles sa combată argumentele reale (nici cele susţinute de contestatoare în acţiunea dedusa judecăţii, nici cele formulate de subscrisa în întâmpinare şi susţinerile scrise şi orale) pentru care s-a apreciat ca aceasta este îndreptăţită la plata despăgubirilor de la FGA, în limita plafonului de garantare, dat fiind faptul ca poliţa de asigurare a fost cesionata în favoarea societăţii de leasing, conform menţiunilor din contractul de asigurare facultativ - tip CASCO.

Plecând de la faptul că instanţa de fond a considerat ca finanţatorul B. este creditor de asigurare, îndreptăţit la plata sumelor cuvenite de la FGA, vom ataca considerentele hotărârii potrivit cărora plafonul de garantare se aplica prin raportare la un singur element esenţial izvor primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare.

Sub acest aspect, retine prima instanţa, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 pe de o parte, faptul că, plafonul de garantare de 450.000 RON trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte.

Pe de alta parte, toate aceste concluzii ale instanţei de fond sunt vădit nelegale, fiind rezultatul unei interpretări fundamental greşite a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, cu ignorarea totala a dispoziţiilor legale imperative ale acestui act normativ.

Interpretarea data de prima instanţa dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

Astfel, sub un prim aspect, interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, în sensul ca plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva C., adaugă la lege.

Dispoziţiile art. 15 alin- 2 din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres şi neechivoc faptul ca, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe uit creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. " (subl. noastră).

În măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat sa instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare (fie el de răspundere civila obligatorie, fie facultativ) sau pentru fiecare creanţa de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare " sau "pe fiecare creanţa de asigurări" şi nu "pe fiecare creditor de asigurare ".

Astfel, instanţa de fond face o adăugire nepermisă la textul de lege care reglementează plafonul de garantare şi care prevede în mod neechivoc faptul ca plafonarea se aplica pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare, astfel cum în mod vădit neîntemeiat s-a reţinut.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 " Termenii şi expresiile utilizate în cuprinsul prezentei legi şi care nu au fost definite la alin. (1) au semnificaţia prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare."

Prin urmare, textul Legii 213/2015 cuprinde în mod expres definiţii ale termenilor folosiţi în cuprinsul actului normativ, dar şi norme de interpretare a termenilor folosiţi de lege şi care nu se regăsesc între definţiile de la art. 4.

De vreme ce o lege conţine definţii ale termenilor şi expresiilor folosite, înseamnă ca acestea trebuie urmate cu stricteţe - în litera şi spiritul lor - în aplicarea acestei legi.

Caracterul restrictiv al dispoziţiilor legii este întărit suplimentar şi prin reglementarea unei dispoziţii ce atrage o alta restricţie de interpretare, respectiv pentru termenii şi expresiile ce exced definţiilor art. 4, situaţie în care singura interpretare admisă este "semnificaţia prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din-Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare ".

Revenind la definţiile date de Legea 213/2015 noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare, acestea se regăsesc în conţinutul art. 4 din Legea 213/2015, acest texte stabilind ca:

"în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată -persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă ".

Este fără tăgadă că legiuitorul a simţit nevoia unor definiţii ale acestor noţiuni, tocmai pentru a le circumscrie situaţiei deosebite, de faliment a asigurătorului - aşa cum a făcut-o şi în cazul Legii 85/2014 şi cea a Legi: 503/2004 - situaţie care are o reglementare ce se aplică cu precădere acesteia, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, în privinţa creditorilor de asigurare textul foloseşte singularul în conţinutul definiţiei, stabilind ca aceştia sunt: persoana asigurata, sau beneficiarul asigurării sau persoana păgubita (în cazul asigurării de răspundere civilă).

Este de domeniul evidenţei ca, în lipsa unui contract de asigurare nu exista nici creanţa de asigurare, şi ca nu se poate concepe un creditor de asigurare în lipsa contractului de asigurare în care acest creditor este fie asigurat, fie beneficiar, fie persoana păgubita îndreptăţită la despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare.

Însa, aceasta evidenţă nu poate conduce la concluzia că folosirea singularului în cadrul dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Lega 213/2015, respectiv plata de către Fond a creanţelor de asigurări în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, nu trebuie interpretata în sensul restrictiv, clar şi expres.

Nu trebuie sa uitam faptul ca Legea nr. 213/2015 defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. f), stabilind restrictiv, expres şi clar ca prin plafon de garantare se înţelege " nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi"."

Rezulta, aşadar, ca nu este vorba despre o singura reglementare limitativa, restrictiva, ci este vorba de o reglementare expresa şi neechivoca a plafonului de garantare - respectiv a limitelor obligaţiilor Fondului fata de un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment - dublata de o definţie, definţie ce trebuie aplicata în limitele date de conţinutul literal al termenilor definiţi.

Nu se poate spune ca, în ceea ce priveşte definiţia data de Legea nr. 213/2015 noţiunii de plafon de garantare, textul legii este neclar sau echivoc, şi nici nu se poate susţine ca legiuitorul a oscilat, folosind, în privinţa acestui termen, reglementari diferite în cadrul acestei legi.

Totodată, este de observat faptul ca reglementarea priveşte limita de despăgubire pe care o poate avea Fondul de garantare a asiguraţilor fata de un creditor de asigurare, aceasta definiţie ca şi celelalte stabilite de Legea 213/2015 fiind aplicabile exclusiv în cazul falimentului unui asigurător - situaţia premisa a obligaţiilor Fondului de garantare a asiguraţilor, în acord cu dispoziţiile art. 10 din C. civ.: "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege."

Acesta din urma precizare este esenţială, având în vedere faptul ca domeniul special de reglementare în cauza de fata este cel al asigurărilor, domeniu în care legiuitor a stabilit de-a lungul timpului limitarea răspunderii asigurătorului în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii.

Astfel, în ce priveşte limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila, la art. 24 lit. a) şi b) se prevede ca:

"Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt: a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;

b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României."

De asemenea, prin Ordinul CSA nr. 11/2011, adoptat în aceeaşi materie, se prevede, similar, în cuprinsul art. 24 alin. (2) lit. a) şi b) faptul ca "Limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sunt:

a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 750.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Pentru accidente produse începând cu anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;

b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se' stabileşte, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Pentru accidente produse începând cu anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României, "-art. 24 alin. (2) lit. a) şi b).

Totodată, prin Ordinul CSA nr. 5/2010 se prevede, similar, faptul ca," Limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sunt:

a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor) prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2010, la un nivel de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Pentru accidente produse în anul 2011, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de 750.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Pentru accidente produse în anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;

b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2010, la un nivel de 2.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Pentru accidente produse în anul 2011, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Pentru accidente produse în anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României."

Ceea ce se constată din aceste texte legale de limitare a răspunderii asigurătorilor în materie de răspundere civila este faptul că legiuitorul în mod constant a stabilit limitarea sumei de despăgubire prin raportare la un eveniment/accident, indiferent de numărul de numărul persoanelor prejudiciate prin acest eveniment/accident, fiind cunoscut că, de regulă, accidentele de circulaţie sunt soldate cu o pluralitate de victime, aceştia fiind potenţiali creditori de asigurare, în cazul existentei unui contract de asigurare valabil la data producerii accidentului/evenimentului asigurat.

Prin urmare, nu se poate susţine ca legiuitorul nu are proprietatea termenilor folosiţi - atât în ce priveşte Legea nr. 213/2015, cat şi în ce priveşte actele normative citate anterior - sau ca reglementarea nu este constantă, explicită şi limitativă în materie de răspundere a asigurătorilor, stabilind că, pentru asigurători, limita de despăgubire este stabilită în funcţie de eveniment (riscul asigurat) şi nu de numărul de persoane vătămate - creditori de asigurare, care sunt îndreptăţiţi la despăgubiri.

In cazul acestei limitări - ce priveşte exclusiv şi explicit asigurătorii - limitarea este raportata la un eveniment - risc asigurat - şi nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligaţiile Fondului de garantare a asiguraţilor limitarea este expresa şi neechivoca prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se astfel distincţia clara şi tranşantă între asigurător şi Fond.

Astfel, necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA nu preia funcţiile unui asigurător, astfel cum stabileşte explicit şi neechivoc dispoziţia art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate ".

Daca Fondul este exclus de la a prelua a funcţiile unui asigurător - cea mai importanta funcţie a asigurătorului este plata despăgubirilor în cazul producerii riscului asigurat în schimbul primei de asigurare, în temeiul contractului de asigurare valabil încheiat - înseamnă că nici obligaţia Fondului nu este plata despăgubirilor/indemnizaţiilor în cazul falimentului unui asigurător în locul asigurătorului în contractul de asigurare.

Prin urmare, interpretarea data de instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. în sensul ca plafonul de garantare este stabilit nu pe UN creditor de asigurare - aşa cum prevede explicit textul de lege, şi aşa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) - ci pe fiecare contract de asigurare încheiat de asigurătorul în faliment, este vădit nelegală şi încălca întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţii legale exprese, neraportându-se nici măcar la situaţia dedusa judecăţii.

Pe de altă parte, interpretarea dată de către prima instanţă conduce la concluzia că, în speţă, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraţilor, ipoteză care este exclusă şi care este în mod evident contrar scopului înfiinţării Fondului.

Preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală - nici în Legea nr. 213/2015, nici în Legea nr. 85/2014, nici în Legea nr. 503/2004 sau în orice alt act normativ.

Mai mult, această concluzie vădit nefundamentată, este infirmată de însuşi scopul înfiinţării Fondului de garantare a asiguratilor, precum şi de mecanismul subrogarii Fondului în drepturile creditorilor plătiţi şi înscrierea creanţei sale ca şi creanţa de asigurare împotriva asigurătorului falit, pe toată durata procedurii de faliment, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 18 din Legea 213/2015.

Fondul de garantare a asiguraţilor sau păgubiţii asiguraţilor nu are calitate de asigurător şi între aceasta instituţie şi asigurători, în urma accidentelor de circulaţie nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă, astfel cum în mod absolut nelegal a reţinut prima instanţa.

Niciun text de lege nu prevede.. transmisiunea "obligaţiilor C. sau a oricărui alt asigurător în faliment către fond, iar art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi 206 alin. (1) din Legea 85/2014 ca şi prevederile art. 12, 13 şi 14 din Legea nr. 213/2015 - stipulează clar şi explicit posibilitatea creditorilor de asigurări de "a solicita plata sumelor cuvenite" la data publicării deciziei privind includerea procedurii de redresare financiara şi constatarea stării de insolvabilitate a societăţii de asigurare de la FGA - deci de a urma procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF 16/2015 - şi nu transferul/preluarea/continuarea obligaţiilor de despăgubire ale C. sau ale oricărui alt asigurător falit către/de către fond.

Este vădit neîntemeiat raţionamentul juridic al primei instanţe. trimiterea la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nefiind relevantă în speţă, în condiţiile în care această dispoziţie defineşte creanţa de asigurare.

În raport de această împrejurare, hotărârea primei este dată cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale speciale care reglementează plafonul de garantare şi din această perspectivă impunându-se casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei.

Prima instanţă ignoră cu desăvârşire dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin, fi) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin, fi) şi f2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determina scopul înfiinţării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Nicidecum nu se poate susţine ca Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii în care asigurătorul este parte. Relevante în acest sens sunt hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei, pronunţate în situaţia falimentului C., hotărâri prin care s-a statuat, în mod definitiv, ca:

- Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător;

- procedura de efectuare a plăţilor din disponibilităţile FGA este una speciala reglementata de Legea nr. 213/2015;

- creditorul de asigurări nu poate recurge la procedura de executare silita a FGA pentru titluri executorii obţinute de petent împotriva asigurătorului C. întrucât legea reglementează procedura de urmat pentru obţinerea sumelor cuvenite din disponibilităţile acestuia;

- Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate de asigurător, nu se subroga în drepturile şi obligaţiile asigurătorilor aflaţi în faliment;

- Fondul de garantare nu are nicio obligaţie comuna cu un asigurător.

Aşadar, Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, cu atât mai mult ca obligaţii ale asigurătorului aflat în faliment.

Caracterul independent şi statutul de autoritate distinctă al Fondului conferă acestuia legitimare să solicite acoperirea, din averea societăţii de asigurare aflata în faliment, a creanţelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări. Legea califică creanţele Fondului drept creanţe de asigurări şi, drept consecinţă, acestea vor fi satisfăcute, la fel ca şi celelalte creanţe de asigurări, cu prioritate absolută din valorificarea activelor reprezentând rezervele tehnice ale societăţii de asigurare/reasigurare falimentare.

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, NU stabilesc în niciun caz calitatea Fondului de " continue tor " sau " succesor " al C. S.A. - sau al oricărui alt asigurator aflat în faliment -ci statuează, în chiar primul articol al legii, ca subscrisa este o instituţie de drept public, având o funcţie administrativa, în exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, în sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări să îşi realizeze creanţele de asigurări, certe, lichide şi exigibile din fondurile noastre, în cazul falimentului unui asigurător, urmând o procedură administrativă, necontencioasă, care se finalizează prin emiterea unor acte administrative, respectiv Notificare de plată sau Decizie de respingere.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2105, "Fondul de garantare a asiguraţilor, denumit în continuare Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public. Organizarea şi funcţionarea Fondului se stabilesc prin statut propriu aprobat de către Consiliul Autorităţii de Supraveghere la Financiară, la propunerea Consiliului de administraţie al Fondului."

De asemenea, art. 5 din actul normativ prevede ca, " Resursele financiare ale Fondului provin din următoarele surse: a) contribuţii de la asigurători; b) dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a contribuţiilor de către asigurători; c) sume din fructificarea disponibilităţilor; d) sume din recuperarea creanţelor Fondului; e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii; f) împrumuturile de la instituţiile de credit, sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului."

1.2. Calitatea de creditor de asigurare a finanţatorului B. nu este determinata în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment

Contrar celor reţinute de către prima instanţa, calitatea de creditor de asigurare a finanţatorului nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Premisa de la care a plecat instanţa de fond este una eronată şi nu-si găseşte suportul în dispozitiile legale incidente .

Astfel, concluzia primei instanţe în sensul că plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare şi nu pe creditor de asigurare, adaugă la lege, neputând fi în niciun caz primită.

În fata instanţei de fond a argumentat calitatea de creditor de asigurare a finanţatorului B., aspecte neluate în analiză, instanţa rezumându-se în a arăta că pârâtul a recunoscut calitatea B. de creditor de asigurare, de persoană îndreptăţită a fi protejată ca urmare a insolventei C. SA".

Astfel, S.C. B. S.A. era conform contractului de asigurare beneficiar, însă a devenit parte contractantă (asigurat în locul utilizatorului) în urma cesiunii contractului de asigurare poliţa nr. DCA 3513178 din 01.11.2012 efectuata în favoarea B.. Alin. (1) al art. 1566 C. civ. defineşte cesiunea de creanţă, precizând elementele esenţiale ale acesteia:

a) este o convenţie, prin urmare pentru valabila sa încheiere este necesară întrunirea condiţiilor de validitate a contractelor (prevăzute de art. 1179 noul C. civ.);

b) "funcţia esenţială" a cesiunii este de transmitere a unei creanţe de la cedent la cesionar, în mod definitiv şi irevocabil;

c) creanţa se transmite aşa cum se găseşte aceasta în patrimoniul cedentului, aşadar, păstrându-şi natura şi caracteristicile;

d) deşi convenţia este bipartită (cedent-cesionar), ea produce consecinţe juridice asupra unui terţ, debitorul cedat. în cazul de fata creditorul de asigurare cedează creanţa şi produce consecinţe juridice asupra FGA, terţ în contractul de cesiune.

Cesiunea de creanţă - ca şi subrogaţia (art. 1593 C. civ.) şi preluarea de datorie (art. 1599 C. civ.) -este o operaţiune juridică de transmisiune a obligaţiilor. Ea nu afectează fiinţa obligaţiei, ci o transmite aşa' cum s-a născut şi există în patrimoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic. Prin aceasta, cesiunea, ca, de altfel, şi subrogaţia şi preluarea de datorie, se deosebeşte de novaţie, care nu operează o transmisiune, ci o transformare a obligaţiei - obligaţia iniţială se stinge şi este înlocuită cu o nouă obligaţie (art. 1609 C. civ.).

Asemenea subrogaţiei, cesiunea modifică elementul activ al raportului obligaţional, dreptul de creanţă. Dacă în cazul subrogaţiei însă, iniţiativa operaţiunii juridice aparţine unui terţ - care plăteşte creditorului şi se subrogă în drepturile acestuia faţă de debitor (art. 1594 C. civ.) sau împrumută debitorul în vederea efectuării plăţii şi se subrogă în drepturile creditorului plătit (art. 1595 C. civ.) - în cazul cesiunii, iniţiativa transferului dreptului de creanţă aparţine creditorului cedent, care, cu titlu oneros sau gratuit, transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ. Ca şi preluarea de datorie, cesiunea de creanţă reprezintă o transmisiune a obligaţiilor. În cazul preluării de datorie, se transmite însă elementul pasiv al raportului obligaţional - datoria, iar prin cesiune se transferă elementul activ - dreptul de creanţă.

Dacă ambele instituţii se fundamentează pe un transfer, deosebirile dintre cele două concepte sunt de substanţă.

Prin cesiunea contractului (art. 1315-1320 C. civ.) nu se transferă un drept - cum se întâmplă într-o cesiune de creanţă, ci o poziţie contractuală, un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce aparţin unei părţi în contract. Cesionând contractul, cedentul realizează concomitent o cesiune de creanţă şi o cesiune de obligaţii. De exemplu, prin cesiunea contractului de asigurare de către asigurat, cesionarul dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile asiguratului izvorâte din contractul de asigurare". Cesiunea de creanţă poate interveni în orice raport obligaţional - născut din contract, act juridic unilateral sau fapt juridic - pe când cesiunea contractului nu este posibilă decât în cazul contractelor, de regulă, sinalagmatice.

Cesiunea de creanţă este un contract consensual, pentru validitatea sa nefiind necesară, de regulă, o formă specială. De asemenea, cu excepţia unei stipulaţii contrare, nu este necesar acordul cedatului. Dimpotrivă, cesiunea contractului poate fi realizată doar cu consimţământul celeilalte părţi contractante, cum este cazul cesiunii contractului de asigurare.

Astfel, art. 2212 C. civ. menţionează ca, asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare numai ci acordul scris al asiguratului.

Contractul de asigurare se încheie de către asigurat având în vedere profesionalismul şi credibilitatea asigurătorului. Pentru a nu-i fi afectate interesele, legea a impus asigurătorului ca cesiunea contractului de asigurare să poată fi realizată numai cu acordul scris al asiguratului. Faţă de formularea imperativă a textului comentat, părţile contractante nu vor putea conveni altfel, sub sancţiunea nulităţii clauzei contrare şi înlocuirea sa cu prevederea legală.

Toate aceste susţineri sunt ignorate de instanţa de fond, premisa de la care pleacă judecătorul care a analizat în fond pretenţiile reclamantei-intimate este fundamental greşită, în condiţiile în care alte considerentele privesc raporturi juridice, alte temeiuri de drept şi sunt străine de natura pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plată nr. x/05.02.2016, s-a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraţilor acordarea indemnizaţiei în cuantum de 743,62 RON reprezentând contravaloare reparaţie efectuată la autoturismul cu număr de înmatriculare x, în privinţa căruia a fost emisă poliţa CASCO nr. x/06.06.2012 de C..

Prin Decizia nr. 4489/27.02.2017, Fondul de garantare a asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/05.02.2016 pretins formulată de S.C. B. S.A., reţinând, în esenţă, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, că, în privinţa reclamantei, deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

De asemenea, s-a reţinut că, în cauză, calitatea de creditor de asigurare aparţine finanţatorului S.C. B., iar nu utilizatorului A., atât raportat la calitatea acestuia de proprietar al bunului mobil, conform certificatului de înmatriculare, dar şi prin prisma cesionării poliţie de asigurare CASCO, în care figurează ca şi asigurat utilizatorul A. S.R.L.. Principalul efect al cesiunii drepturilor decurgând din contractul de asigurare este acela că, în caz de producere a riscului asigurat, indemnizaţia de asigurare se va plăti cesionarului contractului de asigurare, indiferent de persoana care a încheiat contractul şi eventual a achitat primele de asigurare sau o parte din cuantumul acestora.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, prin considerentele sentinţei fiind expuse în fapt şi în drept argumentele pentru care instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., a anulat Decizia FGA nr. 4489/27.02.2017 şi a obligat pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii de plată nr. x/05.02.2016, iar hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată soluţia Curţii de apel este corectă, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.

În ceea ce priveşte calitatea de titular al cererii de plată a finanţatorului S.C. B., instanţa de fond a observat în mod corect, din analiza conţinutului cererii de plată, coroborat cu înscrisul intitulat "împuternicire" emis de B., că în cuprinsul împuternicirii se menţionează "cererea de plată semnată de asigurat este valabilă doar în cazul daunei parţiale….În măsura în care dauna este totală/furt/pieirea bunului sau daună majoră, toate drepturile sunt cesionate B.), astfel că, în cauză fiind vorba despre o daună parţială, cererea a fost formulată în nume propriu de utilizatorul A. S.R.L., iar nu în calitate de împuternicit al finanţatorului B..

În aceste condiţii, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, în mod greşit pârâtul a apreciat că titular al cererii de plată este finanţatorul şi în mod greşit a analizat, pe de pe o part,e calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) Legea 213/2015 în privinţa finanţatorului, iar pe de altă parte a stabilit incidenţa art. 15 alin. (2) Legea 213/2015, care instituie plafonul maxim de garantare de 45000 RON,prin raportare la finanţatorul B., în condiţiile în care cererea de plată a fost formulată de utilizatorul A. S.R.L. în nume propriu.

Pe cale de consecinţă, pârâtul era obligat la analizarea dosarului de daună prin raportare la calitatea de creditor de asigurare pretinsă de A., motiv pentru care este legală soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei emisă de pârât, prin care este vătămat dreptul reclamantei A. S.R.L. de a-i fi analizată cererea de plată, respectiv condiţiile de acordare a despăgubirilor solicitate, în persoana utilizatorului, titularul cererii de plată depuse la FGA, iar nu în persoana finanţatorului B..

Pe de altă parte, sunt nefondate şi criticile recurentului care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON. Din această perspectivă, se impune a se avea în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017 şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. b) şi e) şi art. 15 alin. (2), fiind corectă.

Nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie.

Pentru aceste motive, hotărârea instanţei de fond este legală, motivele de recurs fiind nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3282 din 25 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.