Guarantee Fund appeal dismissed after lower court annulled rejection of subrogation claim and ordered payment based on per-claim statutory cap

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20.03.2017 sub numărul de dosar sus indicat, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 4488/27.02.2017 emisă de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3863 din 23 octombrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantei S.C. A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 4488/27.02.2017 emisă de pârât şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON onorariu avocat cenzurat, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., şi 20 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că sentinţa civila nr. 3863/23.10.2017 a fost data cu aplicarea greşita a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004.

În soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-intimate instanţa de fond retine ca aceasta are calitate procesuala activa, având în vedere ca reclamanta a formulat prezenta cerere, în calitate de persoana pretins vătămata în sensul art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004, printr-un act administrativ individual adresat unui alt subiect de drept, dar care a fost emis ca urmare a unei cereri adresate autorităţii parate de reclamanta, în nume propriu.

Or, daca utilizatorul s-a adresat în nume propriu cu cerere de plata şi nu ca mandatar al finanţatorului A., aşa cum reţine instanţa, atunci în mod greşit instanţa de fond a considerat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004 în soluţionarea excepţiei calităţii procesuale active a reclamantei, aceasta, în raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti, având deschisă calea unei acţiuni în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea 554/2015 şi nu în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004.

Prin urmare, pornind de Ia constatarea instanţei de fond potrivit cu care intimata-reclamanta s-a adresat în nume propriu FGA şi era îndreptăţită să facă acest lucru, şi nu în calitate de mandatară a finanţatorului A., atunci aceasta putea să se adreseze instanţei în temeiul raportului de drept administrativ creat prin cererea respectivă, putând solicita "recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată"(art. I alin. (1) din Legea 554/2004) şi nu să atace un act administrativ adresat şi comunicat unei terţe persoane (art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004).

Or, prin aplicarea în cauză a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004 au fost ignorate de instanţă tocmai raporturile de drept administrativ directe create în urma investirii cu cerere, pe care de altfel le-a considerat ca prevalând faţă de conţinutul poliţei de asigurare cesionate în favoarea finanţatorului şi care justifica calitatea intimatei-reclamante de mandatar al finanţatorului şi nu de titular al unui drept de creanţă de asigurări.

A mai susţinut recurentul că sentinţa civilă nr. 4143/06.11.2017 cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În analiza sa, Curtea susţine pe de-o parte ca reclamanta-intimata este formulata de utilizator în nume propriu, iar cesiunea poliţei în favoarea finanţatorului A. nu este deloc valorificată, iar pe de altă parte, Curtea susţine că "pârâtul a recunoscut calitatea A. de creditor de asigurare, de persoana îndreptăţită a fi protejată ca urmare a insolventei B. SA", făcând mai apoi analiza calităţii creditorului de asigurare tot în raport de A. fata de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea 213/2015 şi concluzionând ca Legea 213/2015 ar defini creanţa de asigurare şi pe cea de creditor de asigurare prin raportare la un contract de asigurare. După aceasta analiza, care, repetam priveşte finanţatorul -cesionar A. şi nu intimata -reclamantă, Curtea revine la aceasta din urma si, în mod surprinzător, sustine ca "In ce priveşte apărările paratului referitoare la calitatea reclamantei de unic creditor de asigurare în procedura de faliment a B. S.A., Curtea retine ca nu prezintă relevanta pentru soluţionare a prezentei cauze.

Aceste reţineri sunt total greşite şi nu au în vedere Decizia emisă de FGA, adresată finanţatorului A., creditor de asigurare, şi pentru care, în adevăr s-a atins plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015. Aşa fiind nicio clipa nu s-a considerat că intimata-reclamantă este creditor de asigurare şi, prin urmare, nicio clipă nu s-a vorbit în decizie despre un plafon atins prin plăţi făcute C., şi, ca atare, nu există nicio posibilitate ca sa fi vorbit despre "calitatea reclamantei de unic creditor de asigurare în procedura de faliment a B. SA".

Or, în măsura în care Curtea a ajuns la concluzia ca "in mod greşit Fondul de garantare a apreciat ca titular al cererii este finanţatorul şi pe cale de consecinţa în mod greşit a analizat de pe o parte calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) Legea 213/2015 în privinţa finanţatorului, iar pe de alta parte a stabilit incidenţa art. 15 alin. (2) Legea 213/2015 care instituie plafonul maxim de garantare de 450000 RON tot prin raportare la finanţatorul A.", atunci cum se poate explica faptul că în a doua parte a motivării instanţa se raportează la analiza "greşită" a Fondului privind calitatea de creditor de asigurare a A. şi a plafonului de garantare referindu-se la intimata-reclamantă, contrarietatea de motivare fiind astfel evidentă.

3. Interpretarea dată de prima instanţa dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege

Astfel, sub un prim aspect, interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B., adaugă la lege, dispoziţiile actului normativ în discuţie stabilind o cu totul altă situaţie decât cea reţinută în considerentele sentinţei recurate.

Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres şi neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" în măsura în care, legiuitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanţă de asigurări" şi nu "pe fiecare creditor de asigurare".

Astfel, instanţa de fond face o adăugire nepermisă la textul de lege care reglementează plafonul de garantare şi care prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare, astfel cum în mod vădit neîntemeiat s-a reţinut.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015:

"Termenii şi expresiile utilizate în cuprinsul prezentei legi şi care nu au fost definite la alin. (1) au semnificaţia prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare."

Prin urmare, textul Legii 213/2015 cuprinde în mod expres definiţii ale termenilor folosiţi în cuprinsul actului normativ, dar şi norme de interpretare a termenilor folosiţi de lege şi care nu se regăsesc între definţiile de la art. 4. De vreme ce o lege conţine definţii ale termenilor şi expresiilor folosite, înseamnă ca acestea trebuie urmate cu stricteţe - în litera şi spiritul lor - în aplicarea acestei legi.

Caracterul restrictiv al dispoziţiilor legii este întărit suplimentar şi prin reglementarea unei dispoziţii ce atrage o alta restricţie de interpretare, respectiv pentru termenii şi expresiile ce exced definţiilor art. 4, situaţie în care singura interpretare admisa este "semnificaţia prevăzută la ari. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi la aii. 2 (Un Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare ".

Această din urma prevedere expresa a legii infirma susţinerile instanţei de fond cu privire la diferenţele de interpretare ce trebuiesc date termenilor şi expresiilor folosite în Legea nr. 213/2015 fata de cele folosite în cadrul Legii nr. 85/2014 şi Legii nr. 503/2004, confirmând susţinerea FGA potrivit căreia unitatea de reglementare în domeniul falimentului unui asigurător asigurata prin cele trei legi, impune şi unitatea de interpretare a dispoziţiilor acestora. Revenind la definiţiile date de Legea nr. 213/2015 noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare, acestea se regăsesc în conţinutul art. 4 din Legea nr. 213/2015, acest texte stabilind ca:

"în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

Este fără tăgadă că legiuitorul a simţit nevoia unor definiţii ale acestor noţiuni, tocmai pentru a le circumscrie situaţiei deosebite, de faliment a asigurătorului - aşa cum a făcut-o şi în cazul Legii 85/2014 şi cea a Legii 503/2004 - situaţie care are o reglementare ce se aplica cu precădere acesteia, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, în privinţa creditorilor de asigurare textul foloseşte singularul în conţinutul definiţiei, stabilind ca aceştia sunt: persoana asigurata, sau beneficiarul asigurării sau persoana păgubita (în cazul asigurării de răspundere civilă).

Este de domeniul evidentei ca, în lipsa unui contract de asigurare nu exista nici creanţa de asigurare şi ca nu se poate concepe un creditor de asigurare în lipsa contractului de asigurare în care acest creditor este fie asigurat, fie beneficiar, fie persoana păgubita îndreptăţită la despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit ca urmare a producerii unui risc acoperi printr-un contract de asigurare. Însă, această evidenţă nu poate conduce la concluzia ca folosirea singularului în cadrul dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Lega 213/2015, respectiv plata de către Fond a creanţelor de asigurări în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, nu trebuie interpretata în sensul sau restrictiv, clar şi expres.

Legea nr. 213/2015 defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. f), stabilind restrictiv, expres şi clar ca prin plafon de garantare se înţelege " nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi ".Rezulta, aşadar, ca nu este vorba despre o singura reglementare limitativa, restrictiva, ci este vorba de o reglementare expresa şi neechivoca a plafonului de garantare - respectiv a limitelor obligaţiilor Fondului fata de un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment - dublata de o definiţie, definiţie ce trebuie aplicata în limitele date de conţinutul literal al termenilor definiţi.

Nu se poate spune ca, în ce priveşte definiţia data de Legea nr. 213/2015 noţiunii de plafon de garantare, textul legii este neclar sau echivoc, şi nici nu se poate susţine ca legiuitorul a oscilat, folosind, în privinţa acestui termen, reglementari diferite în cadrul acestei legi.

Totodată, este de observat faptul ca reglementarea priveşte limita de despăgubire pe care o poate avea Fondul de garantare a asiguraţilor fata de un creditor de asigurare, aceasta definiţie ca şi celelalte stabilite de Legea 213/2015 fiind aplicabile exclusiv în cazul falimentului unui asigurător - situaţia premisa a obligaţiilor Fondului de garantare a asiguraţilor, în acord cu dispoziţiile art. 10 din C. civ. "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege."

Acesta din urma precizare este esenţială, având în vedere faptul ca domeniul special de reglementare în cauza de fata este cel al asigurărilor, domeniu în care legiuitor a stabilit de-a lungul timpului limitarea răspunderii asigurătorului în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii.

Astfel, în ce priveşte limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila, la art. 24 lit. a) şi b) se prevede ca:

"Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt: a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;

b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României."

De asemenea, prin Ordinul CSA nr. 11/2011, adoptat în aceeaşi materie, se prevăd, similar, în cuprinsul art. 24 alin. (2) lit. a) şi b) Limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor .

De asemenea, Ordinul CSA nr. 5/2010 prevede, similar, limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Ceea ce se constată din aceste texte legale de limitare a răspunderii asigurătorilor în materie de răspundere civila este faptul ca, legiuitorul, în mod constant a stabilit limitarea sumei de despăgubire prin raportare Ia un eveniment/accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate prin acest eveniment/accident, fiind cunoscut ca, de regula, accidentele de circulaţie sunt soldate cu o pluralitate victime, aceştia fiind potenţiali creditori de asigurare, în cazul existentei unui contract de asigurare valabil la data producerii accidentului/evenimentului asigurat.

Prin urmare, nu se poate susţine ca legiuitorul nu are proprietatea termenilor folosiţi - atât în ce priveşte Legea nr. 213/2015, cat şi în ce priveşte actele normative citate anterior - sau ca reglementarea nu este constanta, explicita şi limitativa în materie de răspundere a asigurătorilor, stabilind, astfel cum am arătat ca, pentru asigurători, limita de despăgubire este stabilita în funcţie de eveniment (riscul asigurat) şi nu de numărul de persoane vătămate - creditori de asigurare, care sunt îndreptăţiţi la despăgubiri.

În cazul acestei limitări - ce priveşte exclusiv şi explicit asigurătorii - limitarea este raportata la un eveniment -risc asigurat - şi nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligaţiile Fondului de garantare a asiguraţilor limitarea este expresă şi neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se astfel distincţia clară şi tranşantă între asigurător şi Fond.

Astfel, necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FG A la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA nu preia funcţiile unui asigurător, astfel cum stabileşte explicit şi neechivoc dispoziţia art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate ".

Dacă Fondul este exclus de Ia a prelua a funcţiile unui asigurător - cea mai importanta funcţie a asigurătorului este plata despăgubirilor în cazul producerii riscului asigurat în schimbul primei de asigurare, în temeiul contractului de asigurare valabil încheiat - înseamnă că nici obligaţia Fondului nu este plata despăgubirilor/indemnizaţiilor în cazul falimentului unui asigurător în locul asigurătorului în contractul de asigurare.

Prin urmare, interpretarea data de instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul ca plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - aşa cum prevede explicit textul de lege, şi aşa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) - ci pe fiecare contrat de asigurare RCA încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare şi, în final, o creanţa de asigurare, este vădit nelegală şi încalcă întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţii legale exprese.

Interpretarea dată de către prima instanţă conduce la concluzia că, în speţă, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraţilor, ipoteză care este exclusă şi care este în mod evident contrar scopului înfiinţării Fondului.

Preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală - nici în Legea nr. 213/2015, nici în Legea nr. 85/2014, nici în Legea nr. 503/2004 sau în orice alt act normativ.

Mai mult, această concluzie vădit nefundamentată, este infirmată de însuşi scopul înfiinţării Fondului de garantare a asiguraţilor, precum şi de mecanismul subrogării Fondului în drepturile creditorilor plătiţi şi înscrierea creanţei sale ca şi creanţă de asigurare împotriva asigurătorului falit, pe toată durata procedurii de faliment, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 18 din Legea 213/2015.

Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate de asigurător şi între această instituţie şi asigurători, asiguraţi sau păgubiţii în urma accidentelor de circulaţie nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă, astfel cum în mod absolut nelegal a reţinut prima instanţă.

Niciun text de lege nu prevede "transmisiunea" obligaţiilor B. sau a oricărui alt asigurător în faliment către Fond, iar art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi 206 alin. (1) din Legea 85/2014-ca şi prevederile art. 12, 13 şi 14 din Legea nr. 213/2015 - stipulează clar şi explicit posibilitatea creditorilor de asigurări de ..a solicita viaţa sumelor cuvenite " la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiara şi constatarea stării de insolvabilitate a societăţii de asigurare de la FGA - deci de a urma procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF 16/2015 - şi nu "transferul"/"preluarea"/"continuarea" obligaţiilor de despăgubire ale B. sau ale oricărui alt asigurător falit către/de către Fond.

Este vădit neîntemeiat raţionamentul juridic al primei instanţe, singura trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nefiind relevantă în speţă, în condiţiile în care, această dispoziţie defineşte creanţa de asigurare. Or, chestiunea de drept, singura de altfel relevantă, supusă dezlegării, este cea privitoare la calitatea intimatei-reclamante (asigurător CASCO) de unic creditor de asigurare, chestiune pe care instanţa de fond nu a înţeles să o tranşeze.

În raport de aceasta împrejurare, hotărârea primei instanţe este şi nemotivata, impunându-se şi din aceasta perspectiva casarea şi rejudecarea pe fond a pretenţiilor D..

În altă ordine de idei, prima instanţă ignoră cu desăvârşire dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin, fii din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin, fii şi f21 din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determina scopul înfiinţării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Nicidecum nu se poate susţine ca Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii în care asigurătorul este parte.

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, nu stabilesc în niciun caz calitatea Fondului de "continuator" sau "succesor" al B. S.A. - sau al oricărui alt asigurator aflat în faliment-ci statuează, în chiar primul articol al legii, ca este o instituţie de drept public, având o funcţie administrativa, în exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, în sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări să îşi realizeze creanţele de asigurări, certe, lichide şi exigibile din fondurile noastre, în cazul falimentului unui asigurător, urmând o procedura administrativa, necontencioasa, care se finalizează prin emiterea unor acte administrative, respectiv Notificare de plată sau Decizie de respingere.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2105, "Fondul de garantare a asiguraţilor, denumit în continuare Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public. Organizarea şi funcţionarea Fondului se stabilesc prin statut propriu aprobat de către Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară, la propunerea Consiliului de administraţie al Fondului."

De asemenea, art. 5 din actul normativ prevede ca, " Resursele financiare ale Fondului provin din următoarele surse: a) contribuţii de la asigurători; b) dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a contribuţiilor de către asigurători; c) sume din fructificarea disponibilităţilor; d) sume din recuperarea creanţelor Fondului; e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii; J) împrumuturile de Ia instituţiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului."

Prin urmare fondurile FGSA - patrimoniul FGA - sunt asigurate prin plata contribuţiei stabilite de lege şi plătită de toţi asigurătorii şi nu prin preluarea patrimoniului sau a unei părţi din patrimoniul unui asigurător.

Prin urmare este evident cu FGA nu are calitatea de continuator/succesor al unui asigurător aflat în faliment, neîncasând prime de asigurare, nepreluând patrimoniul sau parte din patrimoniul asigurătorului aflat în faliment, şi neavând nicio convenţie sau contract de mandat sau reprezentare cu asigurătorii aflaţi în faliment.

Cat priveşte contribuţia datorata de asigurători Fondului, aceasta este o obligaţie ex legeni, actul prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia de plată a unui asigurător către Fond, constituind titlu de creanţă, potrivit dispoziţiilor art. 9 din aceeaşi lege.

Mai mult decât atât, Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 prevede Ia art. 5 faptul ca, "Societatea are obligaţia predării în termen de cel mult 30 zile de la publicarea deciziei de închidere a procedurii de redresare financiară prin administrare specială către Fondul de garantare a evidenţelor complete ale dosarelor de daună, precum şi a evidenţelor tehnico-operative şi contabile aferente acestor dosare, în vederea publicării listei potenţialilor creditori în asigurări, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată ".

Prin urmare, Fondul nu a preluat patrimoniul sau parte din patrimoniul B., ci exclusiv dosarele de daună, precum şi evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acestor dosare. Prin urmare, a desfăşurat o activitate administrativa, activitate care se continuă în toate celelalte etape stabilite de lege, prin primirea şi înregistrarea cererilor petenţilor, analizarea dosarelor, aprobarea sau respingerea acestor petiţii de către Comisia speciala şi finalizarea activităţii, prin emiterea de ordine de plata sau decizii de respingere a petiţiilor creditorilor de asigurări.

Raţionamentul instanţei de fond este unul fundamental greşit, obligaţiile Fondului fiind în realitate obligaţii proprii, noi, ex legem, şi nu o continuare/preluare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Fondul neînlocuind asigurătorii faliţi în raporturile lor juridice de asigurare, ci constituind un sprijin pentru creditorii de asigurări ai unui asigurător insolvent, ca pentru în timp determinat şi în cadrul plafonului de garantare de 450.000 RON, să primească despăgubiri/indemnizaţii din fondurile sale.

Interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării FGA, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din legea 213/2015. În acest sens, introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei.

Pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultimă sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare în faliment. în niciun caz nu se poate susţine că FGA "am preluat riscul din piaţa", căci într-o astfel de ipoteză ar însemna fie că este succesor al B., fie fidejusor al acesteia. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi nicidecum acceptată, de vreme ce FGA este o schemă de garantare.

Prin urmare, şi din această perspectivă concluzia primei instanţe apare ca vădit nelegală, scopul înfiinţării FGA şi modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze mecanismul garantării fiind de natură să infirme în mod evident aceasta concluzie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plată nr. x/09.12.2015, s-a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraţilor acordarea indemnizaţiei în cuantum de 2.202,49 RON reprezentând contravaloare reparaţie efectuată la autoturismul cu număr de înmatriculare x, în privinţa căruia a fost emisă poliţa CASCO nr. x/09.04.2014 de B..

Prin Decizia nr. 4488/27.02.2017, Fondul de garantare a asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/09.12.2015 formulată de S.C. A. S.A., reţinând, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, că în privinţa reclamantei deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

De asemenea, s-a constatat că, în cauză, calitatea de creditor de asigurare aparţine finanţatorului S.C. A., iar nu utilizatorului E., atât raportat la calitatea acestuia de proprietar al bunului mobil, conform certificatului de înmatriculare, dar şi prin prisma cesionării poliţie de asigurare CASCO, în care figurează ca şi asigurat utilizatorul E.. S-a reţinut că principalul efect al cesiunii drepturilor decurgând din contractul de asigurare este acela că, în caz de producere a riscului asigurat, indemnizaţia de asigurare se va plăti cesionarului contractului de asigurare, indiferent de persoana care a încheiat contractul şi eventual a achitat primele de asigurare sau o parte din cuantumul acestora.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ. este nefondat. Hotărârea recurată este motivată, instanţa de fond a expus motivele de fapt şi de drept care au condus la admiterea acţiunii, nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ. este nefondat.

Din analiza conţinutului cererii de plată, coroborat cu înscrisul intitulat "împuternicire" emis de A., din care rezultă că în cuprinsul împuternicirii se menţionează "cererea de plată semnată de asigurat este valabilă doar în cazul daunei parţiale….În măsura în care dauna este totală/furt/pieirea bunului sau daună majoră, toate drepturile sunt cesionate A.", prima instanţă a constatat în mod corect că în cauză fiind vorba despre o daună parţială (aspect necontestat de părţi), cererea a fost formulată în nume propriu de utilizatorul E., şi nu în calitate de împuternicit al finanţatorului A.. Faţă de aceste împrejurări, în mod greşit a fost analizată calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) Legea 213/2015 în privinţa finanţatorului.

Pe de altă parte, sunt nefondate şi criticile recurentului care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă, iar hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie.

Pentru aceste motive, hotărârea instanţei de fond este legală, motivele de recurs fiind nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3863 din 23 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.