Eligibility for restorative measures under O.U.G. 94/2000: exclusion of land passing to state via Law 58/1974 and demolished buildings

Şedinţa publică din data de 02 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 6850/13.04.2017, emise de pârâtă, solicitând, în principal, anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea prevederilor legale incidente, iar în subsidiar, să i se constate calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, pentru imobilul situat în Bucureşti şi să se propună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 RON, estimată provizoriu, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond Prin sentinţa civilă nr. 1265 din 19 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1265 din 19 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menţionate, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici:

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru terenul aferent construcţiei, criticată prin contestaţia promovată, prima instanţă nu a analizat motivele invocate prin acţiune vizând împrejurarea că terenul nu a trecut în proprietatea statului ci a fost dobândit de către B., conform manifestării exprese de voinţă a testatoarei C., astfel că hotărârea primei instanţe nu este motivată corespunzător.

Referitor la motivul de nulitate al deciziei contestate vizând încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare, concluzia primei instanţe este greşită, întrucât nerespectarea dreptului de a susţine cererea de retrocedare, pe de o parte, reprezintă încălcarea unei cerinţe extrinseci actului emis de Comisia Specială de Retrocedare iar, pe de altă parte, a cauzat reclamantei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat.

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că s-a dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de aceste norme legale, inclusiv calitatea de proprietar a B. în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri şi pentru construcţia demolată.

În ceea ce priveşte terenul situat în Bucureşti, str. x, în mod eronat prima instanţă a reţinut că acest teren nu s-ar fi aflat niciodată în proprietatea reclamantei, trecând direct din patrimoniul fostului proprietar, C., în proprietatea statului, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Această concluzie este nelegală, întrucât terenul nu a intrat în patrimoniul statului, în condiţiile în care preluarea în baza Legii nr. 58/1974 a fost realizată fără titlu valabil.

Referitor la calitatea de proprietar a B., imobilul in litigiu a făcut obiectul testamentului încheiat la data de 17.04.1975, voinţa defunctei C. fiind aceea de a transmite, prin succesiune testamentară, întreg imobilul, teren si construcţie, situat în Bucureşti.

Pe de altă parte, soluţia primei instanţe încalcă dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aplicabile în raport de prevederile art. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, având în vedere că, în speţă, B. are calitatea de succesor testamentar al defunctei C..

Referitor la construcţia veche, existentă pe teren la momentul preluării abuzive şi ulterior demolată, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi prevederile pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

De asemenea, se impun a fi înlăturate susţinerile primei instanţe în sensul că reclamanta ar fi trebuit să formuleze cerere în baza Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care competenţa de soluţionare a cererilor de retrocedare a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase aparţine, potrivit dispoziţiilor exprese din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2000, Comisiei Speciale de Retrocedare, înfiinţate conform acestui act normativ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă a susţinut, în esenţă, că sentinţa recurată conţine cerinţele stipulate la art. 425 din C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, întrucât reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi nici dovada preluării abuzive a acestuia de către statul român, nedovedind astfel calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000. În ceea ce priveşte construcţia demolată, s-a constatat că propunerea acordării de măsuri compensatorii nu este posibilă, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu prevederile pct. 3 din Normele metodologice aferente art. 1, construcţiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 6850/13.04.2017 emisă de intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, contestată în prezenta cauză, a fost respinsă cererea înregistrată sub nr. x/04.02.2003, formulată de reclamanta A., privind retrocedarea imobilului teren situat în municipiul Bucureşti, str. x, cu motivarea că terenul a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (art. 1 din decizie).

La art. 2 din aceeaşi decizie, a fost respinsă cererea de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul clădire, demolat, reţinându-se că potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice aferente articolului menţionat, construcţiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

Din parcurgerea considerentelor sentinţei atacate rezultă că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi respectiv, a apărărilor, formulate de părţi pe parcursul procesului, şi a înlăturat, argumentat, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în privinţa deciziei contestate, reţinându-se că motivul de casare cercetat nu are în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care reclamanta a înţeles să convingă instanţa de judecată.

În aceste condiţii, împrejurarea că prima instanţă nu a răspuns fiecărei susţineri formulate de reclamantă sau a grupat şi structurat aceste susţineri în funcţie de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinţei şi nu poate conduce la incidenţa motivului de casare analizat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentinţa recurată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, este neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile legale menţionate, la termenul fixat în vederea analizării şi soluţionării cererii de retrocedare, este invitat să participe un reprezentant al cultului religios, respectiv al comunităţii minorităţii naţionale solicitante, în vederea susţinerii cererii, în baza documentelor legale prezentate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prevederile legale invocate nu instituie în mod expres sancţiunea nulităţii actului administrativ în situaţia în care în cursul procedurii, nu ar fi fost invitat un reprezentat al reclamantei pentru susţinerea cererii de retrocedare a imobilului.

În mod judicios prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii poate interveni în situaţia în care s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului atacat.

Cum în speţă, recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a formula toate criticile pe care le-a considerat pertinente în faţa instanţei învestite cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 6850/13.04.2017, nu se poate reţine că reclamantei i-a fost cauzată o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea acestei decizii şi pe cale de consecinţă, nu se poate constata nerespectarea dreptului la apărare al reclamantei pe parcursul procedurii reglementate de H.G. nr. 1094/2005.

Criticile recurentei privind încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu, sunt neîntemeiate.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în temeiul acestui act normativ, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Rezultă astfel că premisa aplicării acestor dispoziţii legale o constituie calitatea de proprietar la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, or, în cauză, în acord cu judecătorul fondului, se constată că imobilul teren situat în Bucureşti, str. x, a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Împrejurarea că terenul aferent construcţiei a urmat regimul juridic prevăzut de art. 30 din Legea nr. 58/1974, este menţionată în Certificatul de moştenitor nr. x/13.06.1985, prin care B. a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcţiei, terenul aferent acesteia fiind preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, C..

Prin urmare, este corectă concluzia instanţei de fond în sensul că B. nu a avut calitatea de proprietar al terenului, acesta trecând direct în proprietatea statului român, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, situaţie în care nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

În contextul evidenţiat, sunt lipsite de relevanţă criticile recurentei-reclamante vizând caracterul abuziv al preluării, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului constituie premisa aplicării prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, premisă ce nu se regăseşte în cauză.

Susţinerile recurentei potrivit cărora soluţia primei instanţe încalcă dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că B. are calitatea de succesor testamentar al defunctei C., nu pot fi primite.

Dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la aplicare retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, astfel că nu sunt aplicabile nici Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de către recurentă, sunt incidente doar în situaţia existenţei unei cereri formulate în temeiul acestei legi şi care urmează procedura reglementată de acest act normativ, or în speţă, este supusă controlului de legalitate decizia prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamantă în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, prin care a solicitat restituirea imobilului teren şi acordarea de măsuri compensatorii pentru construcţia demolată.

Instanţa de control judiciar împărtăşeşte opinia primei instanţe şi în ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru construcţia existentă la momentul preluării abuzive, pe terenul situat în Bucureşti.

Analizând dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi prevederile pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu intră sub incidenţa actului normativ menţionat construcţiile demolate, situaţie existentă în cauză, astfel cum reiese din adresa nr. x/11.12.2006 emisă de Municipiul Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.

Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora intimata-pârâtă avea obligaţia, fie să soluţioneze cererea în baza Legii nr. 10/2001, norme speciale la care fac trimitere dispoziţiile art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, fie să înainteze dosarul autorităţii competente să aplice prevederile Legii nr. 10/2001, urmează a fi înlăturate.

În speţă, aşa cum s-a reţinut anterior, reclamanta s-a adresat pârâtei cu cerere de retrocedare formulată în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, iar decizia contestată a fost emisă în baza acestui act normativ, nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Mai mult, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exclude retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Totodată, în mod judicios instanţa de fond a constatat că nicio dispoziţie legală nu instituie obligaţia pârâtei de a înainta dosarul administrativ autorităţii competente să aplice dispoziţiile Legii nr. 10/2001, potrivit principiului disponibilităţii, reclamanta fiind cea care avea obligaţia de a sesiza autoritatea competentă să soluţioneze cererile întemeiate pe dispoziţiile legale mai sus enunţate.

Se observă că prin prezentul demers judiciar, recurenta-reclamantă critică, în fapt, lipsa unui act normativ care să prevadă măsuri pentru acordarea de despăgubiri în cazul construcţiilor demolate, omisiune legislativă ce nu poate face obiectul analizei instanţei de judecată, constatându-se că potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, modificarea sau completarea normelor juridice constituie atributul exclusiv al Parlamentului.

Alături de argumentele prezentate anterior, este de menţionat că practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal este în sensul respingerii cererilor de acordare a despăgubirilor pentru construcţiile demolate care au aparţinut cultelor religioase şi care au fost preluate în perioada regimului comunist (decizia nr. 128 din 15 ianuarie 2010, decizia nr. 3402 din 18 octombrie 2018, decizia nr. 1116 din 05 martie 2019, decizia nr. 3572 din 03 iulie 2019).

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1265 din 19 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 decembrie 2020.

Cu opinie separată în sensul că:

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1265 din 19 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată în sensul admiterii acţiunii formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluţia ce se impunea a fi pronunţată este de admitere a recursului declarat de reclamanta A., cu consecinţa admiterii acţiunii.

O.U.G. nr. 94/2000 are ca obiect de reglementare măsurile reparatorii menite să compenseze prejudiciile suferite de persoanele îndreptăţite, cultele religioase din Romania, prin preluarea abuzivă de către Statul Român, în perioada 1945-1989, a unor imobile aflate în proprietatea acestora.

Art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, recurenta reclamantă a dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de normele legale anterior citate, inclusiv calitatea de proprietar a B. asupra imobilului teren şi construcţie, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, fiind astfel îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii inclusiv pentru construcţia demolată ulterior deschiderii succesiunii.

Referitor la terenul din Bucureşti, str. x, s-a reţinut de către instanţa de fond incidenţa Legii nr. 58/1974, act normativ care, în opinie minoritară, contravenea art. 36 alin. (1) din Constituţia din 1965 care garanta proprietatea privată dar şi dispoziţiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din decembrie 1948, care la art. 17 alin. (1) şi (2) prevedea că nici o persoană nu poate fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea sa.

Prin urmare, apreciez că preluarea terenurilor de către stat în baza dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost făcută fără titlu valabil, astfel încât imobilul nu a intrat niciodată în patrimoniul acestuia.

Pe de altă parte, potrivit art. 651 din vechiul C. civ., succesiunile se deschid prin moarte, iar conform art. 688 din acelaşi cod efectul acceptării se suie până la ziua deschiderii succesiunii.

În speţă, aşa cum reiese din certificatul de moştenitor depus în copie la dosarul de fond, d-na C. a decedat la data de 16 octombrie 1984, moştenitoare fiind B., iar din actele dosarului nu reiese că imobilele construcţii ce fac obiectul testamentului ar fi fost demolate la data decesului. Dimpotrivă, masa succesorală astfel cum apare ea descrisă în actul succesoral cuprinde, imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren în suoprafaţă totală de 111 m.p., construcţia existentă pe el,,

Prin Decizia nr. 1/1997 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent constructiei dobandite prin cumparare sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenţiei părţilor din convenţie şi din ansamblul probelor administrate.

Prin analogie, în conditiile în care intenţia numitei C. a fost aceea de a transmite întreaga sa avere, respectiv întreg imobilul din Bucureşti şi nu doar fracţiuni din acesta, rezultă ca B. a avut în patrimoniu, la momentul preluarii abuzive, atât construcţia cât şi terenul aferent.

In ipoteza in care, ulterior înstrăinării, construcţia proprietatea dobânditorului a fost preluată şi mai apoi demolată, art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice din 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001 stabileşte că regimul juridic al terenului rămâne supus incidenţei Legii nr. 10/2001 în favoarea proprietarului terenului de la data trecerii acestuia in proprietatea statului sau a moştenitorilor acestuia, deoarece dobanditorul construcţiei demolate nu mai are dreptul de a obţine titlul de proprietate pentru terenul aferent construcţiei în condiţiile Legii nr. 18/1991.

Totodată, potrivit prevederilor art. 3, 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la masuri reparatori există in favoarea proprietarului terenului la data trecerii acestuia in proprietatea statului, de prevederile legii beneficiind si moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice indreptatite.

Or, potrivit Testamentului defunctei C., B. a avut calitatea de moştenitoare testamentara a defunctei atât asupra construcţiei cat si asupra terenului pe care aceasta era edificată. Referitor la construcţia veche, existentă pe teren la momentul preluării abuzive şi ulterior demolată, sunt elocvente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Rezultă aşadar că O.U.G. nr. 94/2000 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri, ca măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul categoriei de construcţiilor anterior menţionate, nefiind aşadar suprimat, de plano dreptul persoanei îndreptatite la despăgubiri, masurile reparatorii prin echivalent urmând a fi acordate "potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor", conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.