Heirs' standing to claim aviation passenger liability insurance benefits for fatal accidents under Article 1.270 Civil Code

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 martie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. le-au chemat în judecată pe pârâtele D. S.A. şi E. ŞI REASIGURARE S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să le oblige în solidar pe pârâte la plata cu titlu de daune morale, ca urmare a accidentului aviatic intervenit la 29 iulie 2013, a următoarelor sume de bani: 1.500.000 euro pentru reclamanta A.; 1.000.000 euro pentru reclamanta B. şi 1.000.000 euro pentru reclamantul C., cu cheltuieli de judecată.

La 27 iulie 2015, F. - custodele succesoral desemnat pentru defuncţii G. şi H. - a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri în caz de deces în cuantum de 56.973,21 euro şi de 38.514,30 franci elveţieni, precum şi a dobânzilor aferente, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6775 din 2 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca nefondată, a anulat cererea de intervenţie în interes propriu şi i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâta D. S.A. a sumei de 14.880 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii şi intervenienta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 628/A din 28 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi, a admis apelul formulat de terţul intervenient F., a anulat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu.

Prin decizia nr. 2557 din 20 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanţii A., C. şi B. şi de pârâtele D. S.A. şi E. ŞI REASIGURARE S.A. împotriva deciziei din apel, care a fost casată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Instanţa de recurs a stabilit, în esenţă, că dreptul şi calitatea reclamanţilor trebuie analizate prin raportare la prevederile din Secţiunea a III-a - răspunderea legală faţă de pasageri din contractul de asigurare. Urmare a calificării juridice a cererii de chemare în judecată, instanţa de recurs a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 2.199, art. 2.223- 2.226, art. 1.349 - 1.350 C. civ. şi Regulamentul (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 2556/A din 18 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi, a admis apelul formulat de terţul intervenient F., a anulat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu.

Împotriva deciziei din apel, atât reclamanţii, cât şi pârâtele au declarat recurs.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi au susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar hotărârea atacată este nemotivată şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel nu a respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, deşi, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., avea această obligaţie.

Concretizând, au susţinut că prin decizia de casare instanţa supremă a constatat că instanţele de fond, în baza rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., aveau obligaţia de a califica acţiunea după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii, dar că, în pofida regulii de drept care instituie principiul rolului activ al judecătorului, precum şi faptului că reclamanţii au precizat ulterior acţiunea ca fiind întemeiată pe dispoziţiile privind asigurarea de bunuri şi răspunderea asigurătorilor, instanţele de fond nu au avut în vedere aceste aspecte şi şi-au fundamentat soluţia raportat strict la temeiul de drept invocat prin cererea iniţială, respectiv la asigurarea de persoane. În acest context, au arătat recurenţii-reclamanţi, instanţa de recurs a casat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea rejudecării fondului, având în vedere faptul că, în virtutea rolului activ, instanţa trebuie să califice în mod corect temeiul de drept al cererii şi să îl aibă în vedere la momentul pronunţării hotărârii.

Cu toate acestea, au arătat, instanţa de apel a reţinut că a fost respectat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului şi că nu se impune o recalificare a cererii de chemare în judecată, motiv pentru care a pronunţat soluţia fără a analiza incidenţa dispoziţiilor art. 2.223 C. civ. referitoare la răspunderea civilă a asigurătorului, ignorând astfel îndrumările date de instanţa de casare în acest sens.

De asemenea, au arătat că, prin decizia de casare, instanţa de recurs a statuat că dreptul şi calitatea reclamanţilor trebuie analizate prin raportare la prevederile din Secţiunea a III-a - răspunderea legală faţă de pasageri din contractul de asigurare şi a subliniat că "ipoteza reţinută de instanţa de apel, în sensul că reclamanţii nu pot beneficia de plata despăgubirilor, în calitate de moştenitori ai pasagerilor decedaţi, lasă practic fără efecte juridice contractele şi poliţele de asigurare pentru pasagerii aeronavelor, întrucât pasagerii nu ar trebui să beneficieze de nicio compensaţie, ca urmare a producerii riscului asigurat, încălcându-se, în mod evident, dispoziţiile legale în materia asigurării aeronavelor."

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel, analizând contractul de asigurare, a respectat doar în parte îndrumările instanţei de recurs, respectiv a făcut referire în hotărârea pronunţată la prevederile cuprinse în Secţiunea a III-a privitoare la răspunderea legală faţă de pasageri, dar a ignorat în totalitate îndrumările vizând modul de aplicare, dând acestor prevederi o interpretare care a lăsat fără efect dispoziţiile legale în materie, cu încălcarea normelor de drept material.

Au conchis recurenţii că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare ce atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile cuprinse în Secţiunea a III-a din Condiţiile de Asigurare nu sunt aplicabile stării de fapt deduse judecăţii, deoarece nu acoperă riscul decesului, ci doar pe cel al vătămării corporale, dar nu a motivat în niciun fel soluţia excluderii aplicabilităţii prevederilor Regulamentului (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 mai 2002 de modificare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2027/97 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente şi Regulamentului (CE) nr. 785/2004, care prevăd expres obligaţia acoperirii prejudiciilor produse prin decesul pasagerilor.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a încălcat astfel dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., care instituie obligativitatea motivării soluţiei pronunţate atât prin raportare la motivele de fapt, cât şi la motivele de drept.

În continuare, invocând motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod corect că în speţă sunt incidente prevederile cuprinse în secţiunea a III-a din contractul de asigurare, referitoare la răspunderea legală faţă de pasageri şi dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European şi Consiliului, însă a aplicat greşit aceste prevederi, lăsându-le practic fără efect.

Autorii căii de atac au afirmat că, deşi răspunderea pârâtelor este una civilă contractuală, izvorând din asigurarea complexă a aeronavelor (poliţa AAC nr. x), respectiv asigurarea CASCO a aparatului de zbor, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că prejudiciul suferit nu poate fi acoperit de asigurător, deoarece reclamanţii nu au nici calitate de asiguraţi, nici de persoane îndreptăţite să obţină despăgubiri pentru producerea riscului asigurat cu privire la bunul asigurat.

În acest context, au arătat că, analizând specificul şi conţinutul contractului de asigurare, rezultă că scopul poliţei îl reprezintă indemnizarea asiguratului în ceea ce priveşte aparatul de zbor, precum şi în ceea ce priveşte răspunderea civilă necesară pentru a acoperi toate răspunderile legale ale asiguratului faţă de terţe persoane şi pasageri, decurgând din deţinerea sau operarea aparatului de zbor, caz în care societatea de asigurare este obligată să repare prejudiciul produs prin avarierea aparatului de zbor, iar cu privire la pasageri răspunde pentru orice prejudiciu creat acestora, care decurge din deţinerea sau operarea aparatului de zbor. Astfel, se susţine, în cazul în care se produce o vătămare corporală a pasagerilor, aceştia vor fi îndreptăţiţi să solicite despăgubiri de la societatea de asigurare în temeiul contractului de asigurare încheiat cu aceasta, iar în ipoteza în care riscul asigurat produs este decesul pasagerilor, contractul va produce efecte asemănătoare celor produse de poliţele de asigurare de viaţă, respectiv dreptul de a obţine despăgubirea aparţine succesorilor persoanei decedate, calitate pe care reclamanţii o deţin, conform certificatelor de moştenitori.

Totodată, au susţinut recurenţii că instanţa de apel a interpretat greşit clauza cuprinsă la punctul 1 din contractul de asigurare ca acoperind doar riscul producerii unei vătămări corporale, nu şi pe cel al unui deces, excluzând astfel de sub incidenţa dispoziţiilor contractului de asigurare starea de fapt dedusă judecaţii şi ignorând prevederile Regulamentului (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European şi Consiliului, potrivit cărora "asigurarea trebuie să includă răspunderea specifică activităţii aeriene faţă de pasageri, bagaje, mărfuri şi părţi terţe. În ceea ce priveşte pasagerii, bagajele şi mărfurile, asigurarea ar trebui să includă decesul şi vătămările corporale cauzate de accidente (...)"

În opinia recurenţilor, o interpretare contrară conduce în mod flagrant la excluderea lor de la beneficiul despăgubirilor, deşi, potrivit art. 1.268 alin. (3) C. civ., "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul."

În final, au arătat că în cauze similare, vizând acelaşi accident aviatic, instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri contrarii celei de faţă.

În motivarea recursului propriu, recurentele-pârâte au arătat că, în fapt, prin hotărârea atacată, instanţa a admis apelul formulat de custodele succesoral, reţinând că instanţa de fond a anulat în mod greşit cererea de intervenţie, pentru lipsa indicării intervenienţilor, apreciind eronat că titularii cererii sunt urmaşii persoanelor decedate I. şi H., în condiţiile în care cererea a fost formulată de custodele succesoral, în calitate de reclamant, care a indicat numele si domiciliul procesual ales in România.

În opinia recurentelor, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 61, art. 80 şi art. 194 lit. a) C. proc. civ.

În continuare, au evocat dispoziţiile textelor de lege sus-menţionate şi au subliniat că, raportat la acestea, intervenientul este o persoană care are un drept strâns legat de dreptul dedus judecaţii, iar în speţă titularii dreptului de despăgubire care face obiectul cererii de intervenţie sunt moştenitorii defuncţilor, care erau cunoscuţi la data introducerii acţiunii, custodele fiind doar reprezentantul legal al moştenitorilor, iar nu titularul dreptului dedus judecăţii, astfel că nu poate formula cereri în nume propriu.

Prin urmare, neindicarea numelor titularilor dreptului la acţiune reprezintă o încălcare a prevederilor art. 194 lit. a) C. proc. civ., astfel că în mod corect instanţa de fond a anulat cererea, în temeiul art. 196 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de apel a înlăturat însă aceste susţineri, apreciind că ele vizează calitatea de reprezentant a terţului intervenient sau calitatea sa procesuală activă şi că prima instanţă s-a pronunţat asupra unor chestiuni legate de lipsa numelui intervenienţilor, iar nu asupra calităţii de reprezentant a custodelui succesoral ori asupra calităţii procesuale a acestuia.

Potrivit recurentelor, aceste argumente sunt nefondate, de vreme ce cadrul procesual a fost stabilit în mod diferit de instanţele de fond, tribunalul apreciind că părţi în proces în calitate de intervenienţi sunt moştenitorii, în timp ce curtea de apel a reţinut că această calitate revine custodelui, care, în opinia lor, este doar un reprezentant al titularilor dreptului la despăgubire care face obiectul cererii de intervenţie.

În acest context, au arătat că, potrivit art. 192 C. proc. civ., orice persoană se poate adresa justiţiei cu o cerere de chemare în judecată, pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, astfel că reclamant este titularul dreptului, iar nu reprezentantul acestuia, iar, potrivit art. 62 alin. (1), raportat la art. 194 lit. a) C. proc. civ., cererea de intervenţie trebuia să cuprindă numele, prenumele şi domiciliul sau reşedinţa titularului dreptului dedus judecaţii.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 17 octombrie 2019, intimatele-pârâte au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei de interes a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi.

La 21 octombrie 2019, intimata F. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurentele-pârâte; pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 25 noiembrie 2019, recurentele-pârâte au răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, care a fost comunicat părţilor.

Niciuna dintre părţi nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 7 octombrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurentele-pârâte, s-a prorogat discutarea excepţiei lipsei de interes a recurenţilor-reclamanţi, în vederea soluţionării acesteia în şedinţă publică. La acelaşi termen de judecată recursurile au fost admise în principiu.

Excepţia lipsei de interes a fost calificată la termenul din 25 noiembrie 2020 drept apărare de fond, urmând ca toate susţinerile formulate cu acest titlu să fie analizate în cadrul recursurilor, acest aspect fiind cuprins în încheierea de dezbateri de la termenul respectiv, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei de interes în promovarea recursului declarat de către recurenţii-reclamanţi, se constată că în întâmpinarea intimatelor-pârâte societăţi de asigurare s-a afirmat că în realitate calea de atac priveşte numai considerentele deciziei din apel, situaţie ce se pliază pe dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Susţinerea nu este întemeiată.

Nicăieri în cuprinsul recursului în discuţie nu se face referire la faptul că acesta ar viza doar considerentele deciziei atacate, dimpotrivă, motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. vizează deopotrivă soluţia din dispozitiv, cât şi considerentele pe care aceasta se bazează şi cu care face corp comun.

Excepţia nu poate fi primită nici din perspectiva afirmaţiei potrivit cu care au căpătat caracter definitiv statuările instanţei de apel (fără a se preciza dacă referirea este făcută la primul ciclu procesual sau la cel din rejudecare) asupra lipsei elementelor răspunderii civile delictuale şi la lipsa răspunderii asigurătorilor. Aceasta întrucât hotărârea pronunţată de curtea de apel în apel în primul ciclu procesual a fost casată în întregul ei de către instanţa supremă, iar, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere.

De altfel, dacă s-ar admite teza propusă de către intimatele-pârâte şi s-ar stabili că referirea vizează decizia de apel din prima instanţă, casarea decisă de instanţa de recurs cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel nici nu şi-ar găsi justificarea dacă s-ar considera că parte din elementele răspunderii civile au fost apreciate în mod definitiv ca neîntrunite, în condiţiile în care aceste elemente trebuie îndeplinite cumulativ.

Dacă s-ar considera că referirea din întâmpinare vizează decizia atacată prin recursurile de faţă, pretinsul caracter definitiv al statuărilor este cu atât mai puţin probabil de reţinut, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut în precedent, recursul declarat de recurenţi vizează decizia în ansamblul ei, dezlegarea dată cel puţin primelor două motive de recurs având aptitudinea virtuală de a conduce, dacă acestea sunt găsite întemeiate, la casarea hotărârii pe aspecte de procedură, care fac de prisos analiza motivelor de fond. Oricum, o evaluare anticipată a interesului, din această perspectivă, este speculativă, ea neputându-se realiza înainte de examinarea concretă a motivelor de recurs, întrucât ar presupune o pronunţare anticipată nepermisă asupra acestora.

Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că interesul reclamanţilor în promovarea recursului propriu decurge şi din împrejurarea că aceştia se află în situaţia apelanţilor al căror apel a fost respins prin decizia atacată, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 458 teza I C. proc. civ.

În consecinţă, apărările dezvoltate în întâmpinare din perspectiva interesului în declararea recursului sunt apreciate ca lipsite de fundament şi vor fi înlăturate.

În ce priveşte ordinea de analiză a celor două căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte vizează exclusiv soluţia dată de instanţa de apel apelului declarat de terţul intervenient, situaţie în care, în dispută fiind cadrul procesual, acest recurs va fi examinat cu prioritate.

Recursul declarat de recurentele-pârâte este nefondat.

Admiţând apelul terţului intervenient, instanţa de apel a reţinut în esenţă în rejudecare că instanţa de fond, anulând cererea de intervenţie, a notat, din perspectiva dispoziţiilor art. 196 C. proc. civ., lipsa numelui intervenienţilor, nu calitatea de reprezentant a custodelui succesoral şi nici calitatea procesuală a acestuia.

Într-adevăr, în ultimul paragraf al considerentelor sentinţei de fond tribunalul, coroborând dispoziţiile art. 62 cu cele ale art. 196 C. proc. civ. (apreciate ca aplicabile ca lege a forului), a procedat la anularea cererii de intervenţie cu motivarea că aceasta nu cuprinde numele intervenienţilor.

Examinând cererea de intervenţie aflată la filele x şi următoarele ale volumului III al dosarului de fond, instanţa supremă constată că F. a intervenit în proces "în calitate de intervenient în interesul urmaşilor încă neidentificaţi (...) ai decedatului I. şi al decedatei H.", pentru ca în fila următoare a cererii de intervenţie să precizeze că intervine în interes propriu.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat că sunt învestiţi cu o cerere de intervenţie în interes propriu, aspect necontestat de către intervenientă în apelul propriu şi nici ulterior, pe parcursul procesului.

În acest context, în care poziţia custodelui succesoral a fost stabilită în mod necontestat ca fiind aceea a intervenientului în interes propriu, Înalta Curte apreciază că raportarea instanţelor la dispoziţiile art. 62 alin. (1) C. proc. civ. este corectă, însă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 196 alin. (1) C. proc. civ. este greşită, în condiţiile în care cererea de intervenţie poartă, aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel, numele intervenientului.

În această linie argumentativă, instanţa supremă apreciază că nu pot fi primite criticile recurentelor-pârâte întemeiate pe încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme analiza condiţiilor formale ale cererii de intervenţie s-a făcut din ipoteza intervenţiei principale şi nici a dispoziţiilor art. 194 lit. a) C. proc. civ., întrucât sancţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1) C. proc. civ. s-a raportat la cerinţele esenţiale ale cererii de chemare în judecată, aplicabile, potrivit art. 62 alin. (1) din cod, şi cererii de intervenţie principală.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 80 C. proc. civ., întrucât aceste prevederi legale sunt aplicabile instituţiei reprezentării, în timp ce prevederile art. 196 alin. (1), raportate la art. 62 alin. (1) din cod îl vizează pe titularul cererii de chemare în judecată şi al intervenţiei în interes propriu, nu pe reprezentantul acestuia. Ca urmare, dispoziţiile art. 80 C. proc. civ. nu au legătură cu soluţia întemeiată pe art. 196 alin. (1) din cod, neputând fi reţinută încălcarea acestora.

În consecinţă, nefiind incident motivul de recurs invocat, încadrabil în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul declarat de recurentele-pârâte urmează a fi respins ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., decizia instanţei de apel de admitere a apelului intervenientei, cu consecinţele care decurg de aici, urmând a fi menţinută.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este fondat şi va fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs circumscris ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, nu a respectat indicaţia dată de instanţa de recurs prin decizia de casare, anume aceea de a manifesta rol activ şi de a califica în mod corespunzător cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., reţinând în mod greşit că principiul rolului activ a fost respectat şi că nu se impune recalificarea cererii de chemare în judecată, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Această susţinere este, însă, contrazisă de considerentele în care instanţa de recurs a calificat ea însăşi cererea de chemare în judecată, obligând instanţa de apel ca în rejudecare să examineze cererea din perspectiva prevederilor Secţiunii III din contractul de asigurare referitoare la răspunderea legală faţă de pasageri, ca şi din perspectiva dispoziţiilor art. 2.199, ale art. 2.223-2.226, ale art. 1.349-1.350 C. civ., coroborate cu prevederile Regulamentului nr. 785/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului (penultimul paragraf al considerentelor de la pagina 6 a deciziei pronunţate în recurs).

Susţinerea recurenţilor-reclamanţilor, făcută în subsecvenţa primei critici, despre ignorarea în analiză a incidenţei dispoziţiilor art. 2.223 C. civ. este contrazisă de paragraful 7 al considerentelor de la dosarului de apel, în care instanţa de apel face referire expresă la dispoziţiile art. 2.223 C. civ., a căror incidenţă a fost analizată în coroborare cu dispoziţiile art. 2.199 şi cu cele ale art. 2.224 C. civ.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a respectat doar în parte indicaţiile din decizia de casare cu privire la modul de aplicare a normelor de drept apreciate ca indicate. Critica este neîntemeiată, întrucât în decizia de casare s-a reţinut doar obligaţia instanţei de rejudecare de a se raporta la aceste prevederi legale, nu şi sensul în care acestea trebuie interpretate şi aplicate, iar considerentele deciziei atacate relevă faptul că această dezlegare a instanţei de casare a fost respectată, nemulţumirea părţilor faţă de modul în care acestea au fost interpretate şi aplicate neputând fi ataşată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 501 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează doar ipoteza lipsei motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată, prin lipsa de raportare la dispoziţiile din Regulamentul (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului.

Critica este nefondată. Preliminar, instanţa supremă reţine că incidenţa acestui motiv de casare ar putea fi reţinută doar în situaţia în care lipsesc toate motivele care întemeiază hotărârea pronunţată ori motive cu o pondere consistentă, semnificativă în economia soluţiei adoptate, nu şi în situaţia în care instanţa de apel a omis să ia în analiză un singur argument de drept, recurenţii-reclamanţi neprecizând în ce mod prevederea legală omisă din analiză ar fi avut aptitudinea de a conduce decisiv la soluţia contrară. Or, o atare precizare era cu atât mai necesară cu cât instanţa de apel nu a reţinut, în motivarea deciziei atacate, că daunele pretinse prin acţiune ar depăşi limitele financiare în care ar fi putut fi angajată răspunderea asigurătorilor, ci a argumentat soluţia prin raportare la categoriile de persoane îndreptăţite la despăgubire şi la situaţiile în care aceste despăgubiri li se cuvin.

În plus, din analiza dosarului se constată faptul că incidenţa dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului a fost invocată în cursul procesului de faţă pentru prima dată în cadrul acestui motiv de recurs, deşi, dacă reclamanţii ar fi apreciat că acest Regulament prezenta o legătură indisolubilă cu dispoziţiile art. 2.199 C. civ., avea posibilitatea de a face referire la el şi de a-l pune în dezbatere contradictorie, în caz contrar neputându-i-se imputa instanţei de apel nepronunţarea asupra acestui temei juridic.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat.

Grupând argumentele aduse în sprijinul acestei critici, instanţa supremă le răspunde prin considerentul comun legat de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2.199, ale art. 2.223 şi ale art. 2.224 C. civ. din perspectiva clauzei 1 lit. a) din Secţiunea a III-a din contractul de asigurare .

Instanţa de apel, raportându-se în mod judicios la dezlegările date prin decizia de casare, a reţinut că temeiul răspunderii invocat de către recurenţii-reclamanţi îl constituie contractul de asigurare, încheiat cu respectarea dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului, dar a apreciat greşit că prejudiciile pretinse de reclamanţi, reglementate de Secţiunea III a contractului de asigurare, nu sunt acoperite de această secţiune a contractului.

Această statuare vine, însă, în contradicţie cu voinţa părţilor semnatare ale contractului de asigurare, care, în Secţiunea III clauza 1 lit. a) au stipulat expres, e adevărat că în mod neuzual, dar perfect inteligibil, că despăgubirile se cuvin "pentru vătămare corporală accidentală (fatală sau altfel) adusă pasagerilor(...)".

Or, deşi părţile au stabilit că despăgubirile sunt datorate pasagerilor, menţionarea cazului de accidentare fatală, plecând de la înţelesul literal al termenilor, exclude acordarea despăgubirilor chiar în persoana pasagerului, pentru simplul motiv că acesta se află în ipoteza unei persoane decedate.

De aceea, interpretarea logico-semantică a clauzei contractuale, făcută în condiţiile art. 1.266 - 1.268 C. civ., îndeosebi cu respectarea principiului interpretării în sensul în care clauzele pot produce efecte, nu în acela în care nu ar putea produce niciunul, impune în această situaţie, de deces al pasagerilor, evaluarea condiţiilor de acordare a despăgubirilor în persoana moştenitorilor acestora.

O astfel de evaluare, însă, nu a fost făcută din perspectiva reţinută în precedent, cu consecinţa că dispoziţiile legale a căror incidenţă a fost analizată au fost interpretate şi aplicate plecând de la o premisă greşită, anume de la interpretarea eronată a unei clauze contractuale, care nesocoteşte voinţa părţilor din contractul de asigurare şi forţa obligatorie a acestui contract, consacrată de art. 1.270 C. civ.

În această situaţie, a pronunţării unei soluţii întemeiate pe aplicarea unor dispoziţii legale care nu au fost circumstanţiate în funcţie de convenţia părţilor şi în care aplicarea legii la situaţia de fapt a fost plasată pe o premisă greşită, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza I şi ale art. 497 C. proc. civ. şi casarea hotărârii atacate.

Urmare a faptului că recursul declarat de către recurentele-pârâte va fi respins, instanţa supremă va casa în parte decizia atacată şi va trimite spre o nouă judecată apelul declarat de către reclamanţi, menţinând soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la apelul declarat de intervenientă.

În rejudecare, instanţa de apel va lua în analiză, pentru ipoteza în care va găsi întemeiat apelul reclamanţilor, necesitatea soluţionării unitare a cauzei din perspectiva cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2556/A din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanţii-reclamanţi.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi E. ŞI REASIGURARE S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.