CHF mortgage appeal rejected; abusive-clause claims fail on nominalism, clear fees, and non-retroactive law; borrowers pay 1,091.97 RON costs.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 noiembrie 2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, sub nr. x/2014, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtele D., prin mandatar, E. S.A., şi E. S.A., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.4, art. 5.1 lit. c), e) şi art. 5.2. din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103248 din 22 ianuarie 2008 şi, pe cale de consecinţă, să fie exoneraţi pe viitor de la plata comisionului de administrare, să le fie restituite sumele achitate cu titlu de comision de administrare cu dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale, precum şi dobânzile calculate şi încasate de bancă în mod abuziv, de la data încheierii contractului de credit.

Au solicitat de asemenea, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, să fie denominate plăţile în moneda naţională, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor republicată, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, art. 480 şi art. 992 din C. civ. de la 1864 şi Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E.

Prin sentinţa civilă nr. 3338 din 7 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţe materiale a instanţei, invocată din oficiu, şi a declinat cauza spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare a declinării, la 10 iulie 2015, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 26 octombrie 2015, instanţa a apreciat că, pentru verificarea competenţei, se impune ca reclamanţii să precizeze valoarea obiectului cererii de chemare în judecată pentru fiecare capăt de cerere în parte, modul de calcul şi înscrisurile pe care se fundamentează, sens în care, pentru a da posibilitatea reclamanţilor să precizeze valoarea obiectului cererii de chemare în judecată pentru fiecare capăt de cerere în parte, a amânat judecata cauzei, acordând termen la 18 ianuarie 2016.

La 18 ianuarie 2016, reclamanţii, prin avocat, au depus la dosar o cerere precizatoare, în cuprinsul căreia au indicat valoarea fiecărui capăt de cerere, iar instanţa, în urma verificării competenţei materiale, prin încherierea din 28 martie 2016, a stabilit că, în speţă, aceasta aparţine tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 2187 din 11 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte, acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 4.4. din contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. 103248/22.01.2008 în privinţa sintagmei "fără a fi a obligat în nici un fel", precum şi a clauzei stipulate la art. 5.1. lit. c) din acelaşi contract în privinţa comisionului de administrare lunar. Totodată, a dispus restituirea de către pârâte, reclamanţilor, a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare de la data încasării până la data restituirii integrale, precum şi a dobânzii legale aferente, calculată de la data plăţii acestui comision până la data restituirii efective. A respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii sus-menţionate, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtele, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 560 din 13 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2187 din 11 aprilie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a admis apelul pârâtelor D. şi E. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată. Totodată, curtea i-a obligat pe apelanţii-reclamanţi, în solidar, la plata către apelanta-pârâtă E. S.A. a sumei de 1.900,56 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la 30 iulie 2018, în termen legal, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În memoriul depus la dosar, recurenţii-reclamanţi au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi, respectiv, că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenţii au criticat considerentele pentru care instanţa de apel le-a respins calea ordinară de atac şi, implicit, acţiunea introductivă, respectiv cele potrivit cărora a reţinut că "nu se poate susţine că apelantele-pârâte nu ar fi acţionat cu bună-credinţă, deoarece aveau obligaţia de a explica clienţilor riscurile şi de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, câtă vreme evoluţia CHF nu depinde în niciun fel de conduita creditoarei, ci de factorii la care s-a făcut referire anterior."

Din această perspectivă, au susţinut că instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii au arătat că instanţa de apel s-a pronunţat cu ignorarea interpretărilor obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României, respectiv în Decizia pronunţată în cauza C-186/16.

În acest sens, au susţinut că, potrivit C.J.U.E., banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligaţiilor sale financiare viitoare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Mai mult decât atât, referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, au arătat că acesta derivă inclusiv din reaua-credinţă cu care au acţionat pârâtele prin aceea că le-au indus o impresie falsă asupra creditului în CHF, prezentându-l ca fiind net favorabil altor produse de creditare, fără să le expună şi potenţialele dezavantaje ale produsului financiar recomandat. Astfel, au conchis că dezechilibrul major între părţi rezidă în imposibilitatea consumatorilor de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor lor, pârâtele impunându-le să suporte diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie sau limitare a întinderii acestei obligaţii.

Au mai arătat că riscul de indexare a cursului valutar nu a fost discutat între părţi, astfel că nu au avut posibilitatea să reflecteze anterior încheierii contractului asupra riscului de a se împrumuta în franci elveţieni.

În acest sens, au reiterat că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de informare, deşi aceasta îi incumba legal, în baza dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 289/2004, Regulamentului B.N.R. nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice şi Directivei 2008/48/CE.

În susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii au menţionat că se impune executarea în RON a obligaţiilor decurgând din contractul dedus judecăţii. Detaliind, au arătat că efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorilor ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării acestora, contrar principiilor echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

Astfel, au apreciat că se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia.

Referitor la clauzele privind comisionul de administrare şi dobânda asumată, recurenţii au susţinut că soluţia de respingere a acţiunii, este de asemenea consecinţa greşitei aplicări de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina lor obligaţia de plată a unui comision de administrare, au subliniat că acestea nu au fost negociate cu consumatorul, nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, sunt lipsite de cauză juridică în contextul în care nu stabilesc în sarcina băncii pârâte contraprestaţii determinate sau măcar determinabile în schimbul perceperii acestui comision şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe, aşa cum s-a statuat prin Hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-415/11 - Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa. Pentru argumentele expuse, au conchis că respectiva clauză are caracter abuziv şi trebuia să fie anulată, cu consecinţa restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de administrare.

De asemenea, au menţionat că, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligaţiei este ireversibilă şi nu mai este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară. În schimb, au subliniat că, în speţă, este pe deplin realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza clauzelor lovite de nulitate absolută.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 1341 şi următoarele C. civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, au solicitat să se constate întrunirea cumulativă a condiţiilor impuse de legiuitor pentru ca aceasta să opereze, de vreme ce prestaţia lor cu privire la comisionul de administrare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi şi că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la perceperea dobânzii, recurenţii au arătat că, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, a devenit obligatoriu ca, în contracte, să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile, aceasta urmând să fie raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a B.N.R., în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului.

La momentul evocat, autorii prezentului demers judiciar au susţinut că banca pârâtă a comis un abuz majorând în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, prin majorarea marjei băncii. Din această perspectivă, au subliniat că nicăieri în cuprinsul actului normativ evocat nu se permite majorarea dobânzii aplicabile, şi nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile, aşa cum, în speţă, au făcut cu rea-credinţă pârâtele.

Pentru toate considerentele anterior expuse, recurenţii-reclamanţi au reiterat solicitarea de casare a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin memoriul depus la dosar, în temeiul art. 10 şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 146 din Constituţia României, recurenţii au solicitat şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La 3 septembrie 2018, cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte, conform dovezilor de înmânare aflate la dosar.

La 5 octombrie 2018, intimatele-pârâte au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, anularea acestuia în condiţiile art. 493 alin. (5) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La 16 octombrie, respectiv, la 17 octombrie 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor, care nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport propunându-se soluţia de admitere în principiu a recursului şi soluţionarea acestuia în procedura prevăzută de art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu, cu fixarea unui termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea judecării pe fond a cauzei.

Totodată, faţă de cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a propus respingerea cererii, ca rămasă fără obiect, având în vedere pronunţarea de către instanţa de contencios constituţional a Deciziei nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 2 din 3 ianuarie 2019, prin care a fost tranşată chestiunea de interes pentru recurenţi, în speţă.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 6 octombrie 2020, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, acesta fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, se reţine că, deşi recursul a fost întemeiat, în drept, şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu au argumentat şi nu au arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat, astfel încât se apreciază că a fost invocat doar în mod formal.

Din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii recursului au susţinut că, în ceea ce priveşte clauzele de risc valutar, comisionul de administrare şi dobândă, instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Totodată, se cuvine menţionat faptul că actul juridic care face obiectul litigiului, respectiv, Contractul de credit bancar ipotecar în discuţie, a fost încheiat la data de 22 ianuarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reţine că, sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au susţinut că a fost încălcată obligaţia de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanţa de apel reţinând greşit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susţinând, aşadar, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Nu în ultimul rând, aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii convertirii în moneda naţională a creditului nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăţi, încasări sau transferuri care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituţii de credit care fac comerţ cu bani, în realitate, mecanismul de funcţionare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse şi servicii, potrivit cerinţelor economiei, la preţuri care să acopere costurile şi riscurile, dar şi în vederea obţinerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituţiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit şi activitatea de comerţ cu bunuri şi servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

În acest context, se cuvine amintit faptul că produsele şi serviciile bancare au unele particularităţi care le diferenţiază faţă de celelalte produse şi servicii, prin aceea că sunt imateriale, adică nu au un suport fizic, dar satisfac anumite cerinţe, sunt indispensabile societăţii, facilitând circulaţia bunurilor materiale, sunt condiţionate de reglementări bancare care stabilesc anumite condiţii de funcţionare, risc, garantare, produsele (creditele) dau acces la monedă, iar serviciile (plăţile interbancare) asigură transferurile monetare între participanţii la tranzacţii.

Nefiind, aşadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, "toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secţiunea a II-a intitulată "Operaţiuni valutare între rezidenţi", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalităţile în care rezidenţii pot dobândi valută este şi cea care presupune accesarea unui credit.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidenţă că este posibilă atât perfectarea, cât şi rambursarea creditelor în valută.

Referitor la clauza privind perceperea comisionului de administrare, recurenţii-reclamanţi susţin că aceasta este abuzivă întrucât nu a fost negociată cu consumatorul, nu este exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, este lipsită de cauză juridică în contextul în care nu stabileşte în sarcina băncii pârâte contraprestaţii determinate sau măcar determinabile în schimbul perceperii acestui comision şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe, iar activitatea generică ce rezultă din denumirea unui astfel de comision nu justifică valoarea acestuia şi nici nu indică riscurile la care banca se expune şi care fac necesară plata sumelor datorate cu acest titlu.

Aşadar, critica vizează caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103248/22.01.2008 prin care s-a stabilit în sarcina consumatorilor - recurenţi-reclamanţi obligaţia de a achita un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a.

În esenţă, recurenţii au motivat că această clauză nu a fost negociată, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu consecinţa încasării unui venit nejustificat de către Bancă.

În ceea ce priveşte critica privind lipsa negocierii unei astfel de clauze, instanţa de recurs reţine că lipsa unei negocieri individuale nu intră în contradicţie cu concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzei, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, ci, reprezintă doar o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Aşadar, împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzei care reglementează comisionul de administrare.

Prin urmare, această cerinţă a unei redactări clare şi inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situaţia în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislaţia naţională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunţate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeaşi decizie preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil, fără utilizarea unor termeni abuzivi sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credinţă din partea Băncii, iar, pe de altă parte, a reţinut că perceperea unui comision de administrare de 0,15% aplicabil la sold nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care activitatea băncilor presupune, printre altele, efectuarea de către creditor a unei activităţi de monitorizare a modului în care clientul utilizează/rambursează creditul sau îşi îndeplineşte toate celelalte obligaţii contractuale pe întreaga perioadă de derulare a acestuia care, în cauză, este de 360 de luni.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, la art. V pct. 5.1 lit. c) din contractul încheiat între părţi, s-a prevăzut perceperea unui comision de administrare de 0,15% care va fi plătit de către împrumutat începând cu rata a 13-a.

La acest comision se face referire şi la art. 6.1, unde se menţionează că rambursările se vor face lunar, în rate ce includ, începând cu luna a 7-a de la acordarea creditului: dobânda lunară şi comisionul lunar de administrare calculate la soldul facilităţii de credit şi începând cu luna a 49-a: principalul, dobânda lunară şi comisionul lunar de administrare calculate la soldul facilităţii de credit.

Aşadar, din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii contractuale cu înscrisurile aflate la dosar (graficul de rambursare), în mod corect a reţinut instanţa de apel că acest comision a fost prevăzut a fi achitat prin raportare la soldul creditului, sold care până în luna a 49-a a rămas acelaşi, ca urmare a faptului că abia de la acest moment s-a prevăzut şi includerea unei părţi din principal în ratele lunare.

Ulterior, începând cu rata 57 - scadentă la 25.10.2012 - şi până în octombrie 2015 nu s-a mai perceput comision de administrare.

Totodată, se impune menţiunea că, prin Actul adiţional nr. x/04.10.2012 la contract, art. 5.1 lit. c) a fost modificat, în sensul că s-a prevăzut expres că acest comision de administrare de 0,15% se percepe la soldul creditului.

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de administrare este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

Nu în ultimul rând, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, sub aspectul legalităţii comisionului de administrare, încasarea acestuia nu a fost interzisă nici după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la decizia instanţei de apel de modificare a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii şi în privinţa capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv clauzei referitoare la dobânda variabilă, instanţa de recurs reţine următoarele:

Recurenţii au arătat că, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, a devenit obligatoriu ca, în contracte, să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile, aceasta urmând să fie raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a B.N.R., în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului.

La momentul evocat, autorii prezentului demers judiciar au susţinut că banca pârâtă a comis un abuz majorând în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, prin majorarea marjei băncii. Din această perspectivă, au subliniat că nicăieri în cuprinsul actului normativ evocat nu se permite majorarea dobânzii aplicabile, şi nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile, aşa cum au făcut pârâtele.

În speţa de faţă, prin contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103248 încheiat la 22 ianuarie 2008, Banca se angaja să acorde Împrumutatului un credit ipotecar pentru achiziţie imobil, în sumă de 119.700 CHF pentru care acesta datora dobândă, în condiţiile prevăzute de art. IV din Contract.

Având în vedere că, potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71", instanţa supremă constată că actul normativ de care se prevalează recurenţii nu este aplicabil în speţă întrucât, faţă de data la care părţile au încheiat contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103248 (22.01.2008), contractul, pe lângă faptul că avea o durată determinată, era în curs de derulare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 (21 iunie 2010), iar, pe de altă parte, regulile de care fac vorbire recurenţii sunt inserate la art. 37 din respectivul act normativ, dispoziţie legală care nu se numără printre articolele mai sus redate, aplicabile inclusiv contractelor aflate în derulare, aşa cum este contractul în speţă.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 560 din 13 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei E. S.A. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă E. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 1.091,97 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedite prin înscrisurile existente la paginile 120-121 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. la plata către intimata-pârâtă E. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1.091,97 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 560 din 13 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. la plata către intimata-pârâtă E. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1.091,97 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.