Abusiveness of foreign-currency mortgage loan clauses: exclusion of currency risk provisions from consumer protection scope via statutory nominalism principle

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 mai 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. şi C.., solicitând să se dispună: 1. constatarea nulităţii absolute şi a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 6.4 şi 6.10, art. 8.2 din Convenţia de credit nr. x/14.09.2006; 2. precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă (dobânda de referinţă + marja băncii) din Contractul de credit nr. x din 14.09.2006, având în vedere procentul de dobândă şi valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului şi precizarea perioadei de actualizare a ratei de dobândă; 3. obligarea pârâtei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii şi a marjei băncii în funcţie de indicele de referinţă Libor de la data semnării contractului, respectiv 14.09.2006; 4. restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de dobândă fără titlu legal şi contractual şi cu titlu de comision de acordare în baza clauzelor abuzive menţionate; 5. refacerea graficelor de rambursare, având în vedere indicele Libor actualizat periodic şi marja fixă de la data încheierii contractului de credit; 6. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia; 7. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; 8. denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; 9. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ. (2010), art. 992 din C. civ. (1864), Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

Prin sentinţa civilă nr. 18327/2015 din 12 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 14 decembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1007 din 27 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6.4 şi în art. 8.2 din contractul de credit ipotecar nr. x/14.09.2006. A obligat pârâta B. S.A. să restituie reclamantului suma de 2.110 franci elveţieni, achitată de acesta cu titlu de comision de acordare. A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. Totodată, s-a luat act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâtele B. S.A. şi C..

Prin decizia civilă nr. 1945A/2018 din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. şi a admis apelul pârâtelor B. S.A. şi C.., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins ca nefondate şi cererile de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 8.2 din contractul de credit ipotecar x/14.09.2006, privind comisionul de acordare, precum şi cererea de restituire a comisionului încasat de banca pârâtă; a menţinut în rest dispoziţiile din sentinţa apelată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la 19 decembrie 2018, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine că, în ceea ce priveşte clauza contractuală privind dobânda, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. B) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Arată că întreaga acţiune priveşte caracterul adecvat al preţului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puţin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, respectiv, elementele componente ale acesteia.

Recurentul arată că solicită restituirea sumelor prevăzute cu titlu de dobândă excedentară raportat la valoarea ratei de dobândă stabilită iniţial, având în vedere nulitatea absolută a clauzei contractuale prin care Banca poate modifica dobânda fără consimţământul clientului. Pe cale de consecinţă, apreciază că se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, restabilirea pentru toată perioada menţionată a ratei dobânzii astfel cum a fost stabilită de către părţi la momentul semnării convenţiei.

Totodată, arată că, începând cu data de 11 iunie 2010, în conformitate cu prevederile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, Banca era obligată să aplice anumite reguli şi, contrar susţinerilor pârâtei, consideră că modificarea clauzei referitoare la dobânda curentă în sensul respectării prevederilor legale nu reprezintă o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, ci este unica modalitate de a asigura continuarea raporturilor contractuale dintre părţi.

Referitor la comisionul de acordare credit, recurentul-reclamant susţine că este o clauză abuzivă prin prisma alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât perceperea acestuia nu este justificată în mod clar şi neechivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.

De asemenea, consideră că este abuziv întrucât este raportat la cuantumul creditului şi nu la volumul de muncă, precum şi la complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales că aceste contracte sunt preformulate).

Recurentul opinează că este necesar ca în contractul de credit să se indice în mod transparent motivele pentru care se justifică remuneraţia corespunzătoare acestui comision, având în vedere că efectiv creditorul este obligat să furnizeze o contraprestaţie reală pentru a obţine comisionul menţionat; or, în speţă, comisionul nu a fost definit în contract şi nu se justifică suma calculată în acest mod.

Mai arată şi faptul că, din modul în care a fost formulat, rezultă că acest comison de acordare nu a fost negociat, banca fiind cea care trebuia să dovedească acest lucru.

Prin urmare, consideră că Banca trebuie să fie obligată să restituie sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, întrucât acestea reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurentul susţine că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. B) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Astfel, solicită a se avea în vedere hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc şi alţii, prin care s-a constatat că această clauză (de risc valutar) face parte din obiectul principal al contractului de credit, iar, în situaţia în care nu a fost exprimată în mod clar de către bancă, se poate constata caracterul abuziv al acesteia.

Recurentul subliniază că, în situaţia în care Banca acordă un împrumut încheiat în monedă străină, aceasta are obligaţia să furnizeze împrumutatului informaţii care să-i permită să adopte o decizie în cunoştinţă de cauză.

Banca trebuie să dovească faptul că a informat consumatorul cu privire la riscul valutar. Arată că, dacă i-ar fi fost furnizate informaţiile cu privire la riscul valutar, ar fi fost anihilate cu siguranţă avantajele produsului de creditare în franci elveţieni, comparativ cu cele existente în alte monede străine, cu pierderi semnificative pentru instituţiile bancare.

Mai arată că, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar, în cazul unui contract pe termen lung, Banca a profitat de asimetria informaţională faţă de consumator pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, contrar bunei-credinţe şi creând un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai susţine şi faptul că Banca a impus efectiv creditul în CHF ca singura opţiune a recurentului pentru obţinea unui credit bancar la acel moment.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, solicită să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, având în vedere şi faptul că în contract nu se specifică ce se întâmplă efectiv cu suportarea riscului valutar în caz de devalorizare/hipervalorizare a monedei CHF, recurentul-reclamant nu a fost informat, iar dezechilibrul contractual rezultă din suportarea în întregime a riscului valutar de către acesta, risc valutar care nu a fost reglementat în niciun fel în contract.

Totodată, făcând referire la prevederile Anexei nr. 2, în care sunt indicate categoriile de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută cu alţi rezidenţi, recurentul susţine că achitarea ratelor lunare în baza unui contract de credit nu se încadrează în niciuna din situaţiile vizate, astfel încât, în accepţiunea sa, plata acestor rate se impune a fi făcută exclusiv în moneda naţională. În plus, subliniază faptul că efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro şi din euro în CHF cu consecinţa împovărării consumatorului şi determinând o onerozitate excesivă faţă de obligaţia asumată, fapt contrar principiului echităţii şi al bunei credinţe ce ar trebui să guverneze executarea contractului.

În susţinerea argumentelor sale, recurentul-reclamant invocă practică judiciară, respectiv decizia civilă nr. 2805 din 19 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2014, decizia nr. 230 din 27 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi sentinţa nr. 6815 din 4 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2015.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 21 ianuarie 2019, fără ca acestea să uzeze de dreptul de a depune întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 18 februarie 2020, recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen de judecată la 7 aprilie 2020, în vederea soluţionării acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul fixat în data de 7 aprilie 2020, fiind sub incidenţa art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Ulterior încetării stării de urgenţă pe teritoriul României, prin rezoluţia din 18 mai 2020, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la data de 2 iunie 2020.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării, la 9 iulie 2020, a cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin rezoluţia din 30 iulie 2020, a fost acordat termen de judecată la 24 noiembrie 2020, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei şi a recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reţine că, deşi recursul a fost întemeiat, în drept, şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a argumentat şi nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat, astfel încât se apreciază că a fost invocat doar în mod formal.

Din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul recursului a susţinut că, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobândă, instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Sub aspectul dispoziţiilor legale incidente, se reţine că, faţă de data la care a fost încheiat Contractul de credit bancar ipotecar în discuţie (14 septembrie 2006), acesta era guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Totodată, se reţine că anexa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, la care face trimitere recurentul, cuprinde o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive. Una din aceste clauze este şi cea prevăzută la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 care "obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului", recurentul sugerând că art. 6.4 şi art. 6.10 din Convenţia de credit nr. x/14.09.2006 (a căror nulitate absolută a solicitat-o prin cererea introductivă) ar fi abuzive din perspectiva clauzei prevăzute la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul arată că întreaga acţiune priveşte caracterul adecvat al preţului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puţin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia.

Prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul naţional prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa de recurs reţine că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Prin urmare, o clauză este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv în măsura în care face parte din obiectul principal al contractului şi este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Cum clauzele referitoare la dobândă fac parte din obiectul principal al contractului, instanţele devolutive au analizat clauzele indicate de reclamant din perspectiva caracterului clar şi inteligibil care nu poate fi limitată doar la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C/26-13, Kásler contra O.T.P.

În speţa de faţă, prin contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la 14 septembrie 2006, Banca se angaja să acorde Clientului (recurentului-reclamant) un împrumut ipotecar/credit în sumă de 84.400 CHF pentru care împrumutatul urma a datora dobândă, în condiţiile prevăzute de art. 6 din Contract.

Art. 6.4 şi art. 6.10 din contractul de credit mai sus amintit reglementau natura variabilă a dobânzii şi modul de modificare a acesteia.

Aşa cum a statuat prima instanţă de fond, din maniera în care este redactată clauza de la art. 6.4 din contract, nu se poate deduce în mod clar şi inteligibil care va fi evoluţia în timp a dobânzii pe care reclamantul trebuie să o plătească Băncii. În plus, s-a reţinut că modul de redactare dă posibilitatea Băncii să aprecieze în mod unilateral şi discreţionar criteriile în funcţie de care va stabili valoarea dobânzii. Aşadar, clauza prevăzută la art. 6.4 din contract a fost considerată abuzivă prin aceea că mecanismul de formare a dobânzii creditului este unul netransparent, reclamantul neputând evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta.

Cu toate acestea, faţă de solicitarea reclamantului de a i se restitui sumele percepute cu titlu de dobândă excedentară raportat la valoarea ratei dobânzii stabilite la momentul semnării contractului, solicitare reiterată şi în recurs, în mod corect instanţele devolutive au reţinut că reclamantul solicită restituirea unor sume reprezentând diferenţa dintre dobânda efectiv achitată şi cea stabilită după formula indicată de parte. În plus, s-a reţinut că reclamantul nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză că Banca a modificat cuantumul dobânzii contractuale în temeiul art. 6.4 din contractul de credit ipotecar.

În acest sens, se cuvine amintit că, la termenul din 27 februarie 2017, prima instanţă de fond a luat act de faptul că reclamantul nu a mai solicitat proba cu expertiza contabilă, iar, în calea de atac a apelului, a precizat că nu solicită administrarea unor probe noi.

Aşadar, pretenţiile recurentului-reclamant de restituire a sumelor plătite cu titlu de dobândă excedentară se bazează exclusiv pe o formulă de calcul proprie, prezentată în faţa primei instanţe de fond, în vederea evaluării capetelor de cerere formulate, acesta precizând că, în ceea ce priveşte dobânda, a avut în vedere sumele prevăzute în graficul de rambursare, iar cuantumul a fost determinat prin însumarea acestora până la sfârşitul perioadei contractuale.

Totodată, întrucât instanţele de fond au reţinut că reclamantul nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză faptul că Banca a modificat cuantumul dobânzii contractuale în temeiul art. 6.4 din contractul de credit ipotecar, acestea nu au acordat diferenţa de dobândă solicitată.

Mai mult, instanţa de apel a arătat că această clauză, nefiind pusă în aplicare de Bancă, nu a dus la o majorare a dobânzii contractuale.

Prin urmare, nefiind reţinută ca dovedită modificarea cuantumului dobânzii în temeiul art. 6.4 din contractul de credit, constatarea nulităţii absolute a respectivei clauze contractuale nu poate avea efectul dorit de reclamant.

De altfel, tot sub aspect probatoriu, se cuvine amintit faptul că recurentul a menţionat explicit prin însăşi cererea de recurs că nu solicită administrarea unor probe noi nici în această etapă procesuală.

Cât priveşte clauza prevăzută de art. 6.10 din contractul de credit, în mod corect, ambele instanţe de fond au constatat faptul că, niciunde în cuprinsul cererii de chemare în judecată sau în cererile precizatoare, reclamantul nu a arătat în concret de ce consideră respectiva clauză abuzivă şi nulă absolut, nefiind expus niciun motiv de fapt cu privire la caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6.10 din contractul de credit ipotecar nr. x/14.09.2006.

Aceeaşi remarcă poate fi făcută şi în ceea ce priveşte cererea de apel, în privinţa căreia Curtea a reţinut că apelantul-reclamant nu a adus niciun fel de critici acestei soluţii, nu a solicitat anularea sentinţei cu referire la acest capăt de cerere, nu a formulat motive noi şi nici nu a explicitat acest capăt de cerere în calea de atac.

Este adevărat că reclamantul a ales să formuleze calea de atac a apelului înainte de a cunoaşte considerentele sentinţei primei instanţe, însă această manieră în care a ales să se îndrepte împotriva hotărârii primei instanţe şi, în cele din urmă, de a se apăra, putea fi complinită cu argumente şi apărări până la primul termen de judecată în faţa instanţei de apel.

În altă ordine de idei, aşa cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel, algoritmul propus de reclamant ca variantă de interpretare a contractului nu este descris în cuprinsul clauzelor contractuale, fiind străin de convenţia părţilor.

În plus, se reţine că, din modul de formulare a clauzei atacate, aceasta a avut o aplicabilitate limitată în timp, respectiv, de la încheierea contractului (14.09.2006) până la 31 august 2018, adică pe perioada în care clientul împrumutat plătea dobânda fixă de 4,99%, încetându-şi efectele ulterior, după data de 31.08.2018, când urma să se achite o dobândă variabilă.

Totodată, se cuvine menţionat că, din data de 13.10.2009, prin actele adiţionale încheiate de părţile litigante, în privinţa cărora instanţa de apel a reţinut caracterul negociat, contractul a suferit modificări succesive, inclusiv în ceea ce priveşte plata dobânzii. Mai mult, s-a reţinut că toate actele adiţionale ulterioare au avut la bază solicitarea împrumutatului de găsire a unor noi modalităţi de rambursare a creditului, concretizată în facilităţile acordate de pârâte, astfel încât, doar până la încheierea actelor adiţionale s-ar putea reţine caracteristicile clauzei abuzive, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, astfel cum în mod judicios s-a reţinut de instanţa de apel, recurentul-reclamant a fost notificat de Bancă în legătură cu dobânda la credit raportată la indicii de referinţă publici (ROBOR/EURIBOR/LIBOR) plus marja care rămâne fixă pe toată durata creditului, cu menţiunea că, nesemnarea actului adiţional era considerată acceptare tacită, în temeiul art. 95 alin. (2) şi (5) din O.U.G. nr. 50/2010, modificare comunicată şi semnată la data de 03.09.2010, astfel cum reiese din documentul depus de însuşi recurentul-reclamant la dosar (a se vedea dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti).

Aşadar, în mod corect a fost reţinut faptul că, după data de 01.09.2008, dobânda variabilă era cuantificată prin art. 6.3 din contract, într-un mod transparent şi clar, raportat la o marjă fixă şi la un indice de referinţă obiectiv, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 şi a adaptării contractului nemaifiind posibilă o revizuire a dobânzii prin simpla decizie legată de politica Băncii.

Prin urmare, instanţa supremă constată că niciuna din criticile recurentului subsumate clauzelor referitoare la dobândă nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte clauza privind comisionul de acordare (prevăzută de art. 8.2 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 14.09.2006, în sensul că, pentru creditul acordat, Clientul va plăti un comision de acordare de 2110 CHF), în dezacord cu instanţa de apel care, admiţând apelul pârâtelor, nu a considerat-o abuzivă, recurentul-raclamant susţine, în esenţă, că perceperea acestui comision nu este justificată, nefiind menţionate serviciile oferite de Bancă în schimbul încasării acestui comision.

Totodată, recurentul consideră că o astfel de clauză este abuzivă întrucât acest comision nu a fost negociat, nu a fost definit în contract, este calculat prin raportare la cuantumul creditului, şi nu la volumul de muncă sau la complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

Nu în ultimul rând, consideră că o astfel de clauză poate fi apreciată ca abuzivă, putând fi asimilată, în viziunea recurentului, clauzei care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, prevăzută la lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, în considerentele hotărârii recurate, se regăseşte analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare, reţinându-se, contrar susţinerii recurentului, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauza analizată. Valoarea comisionului de acordare în sumă fixă, clar indicată şi data perceperii acestuia rezultă din stipulaţiile contractuale, recurentul fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl priveşte.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, C.J.U.E. a stabilit, în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss), că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de acordare este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

În mod firesc, raportat la considerentele anterioare, nu se justifică nici solicitarea de restituire a sumelor percepute de către intimatele-pârâte cu titlu de comision de acordare. Atât timp cât clauza este considerată legală, nefiind anulată, ea a produs efecte şi nu poate fi justificată o restituire a sumei achitate, întemeiată pe plata nedatorată sau pe îmbogăţire fără justă cauză.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare, sunt neîntemeiate.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurentul-reclamant.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât şi cele supletive ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del F., C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Este de reţinut şi faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând, în cauza de faţă, argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurentul-reclamant, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Nu în ultimul rând, aserţiunile recurentului în susţinerea posibilităţii convertirii în moneda naţională a creditului nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăţi, încasări sau transferuri care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituţii de credit care fac comerţ cu bani, în realitate, mecanismul de funcţionare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse şi servicii, potrivit cerinţelor economiei, la preţuri care să acopere costurile şi riscurile, dar şi în vederea obţinerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituţiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit şi activitatea de comerţ cu bunuri şi servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

În acest context, se cuvine amintit faptul că produsele şi serviciile bancare au unele particularităţi care le diferenţiază faţă de celelalte produse şi servicii, prin aceea că sunt imateriale, adică nu au un suport fizic, dar satisfac anumite cerinţe, sunt indispensabile societăţii, facilitând circulaţia bunurilor materiale, sunt condiţionate de reglementări bancare care stabilesc anumite condiţii de funcţionare, risc, garantare, produsele (creditele) dau acces la monedă, iar serviciile (plăţile interbancare) asigură transferurile monetare între participanţii la tranzacţii.

Nefiind, aşadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, "toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secţiunea a II-a intitulată "Operaţiuni valutare între rezidenţi", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalităţile în care rezidenţii pot dobândi valută este şi cea care presupune accesarea unui credit.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidenţă că este posibilă atât perfectarea, cât şi rambursarea creditelor în valută.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1945A/2018 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1945A/2018 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.