Unfairness of CHF mortgage currency risk clause and excludability from consumer protection via suppletive nominalism rule

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 11 ianuarie 2016, sub numărul x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. prin D. S.A.:

- constatarea nulităţii absolute şi a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.5, art. 6.1 lit. b) şi art. 6.2 din convenţia de credit nr. x din 14.03.2008 şi art. 3 din actul adiţional nr. x din 06.09.2010 la contractul de credit, art. I din actul adiţional nr. x/06.09.2010, art. I din actul adiţional nr. x/15.03.2011, art. V din actul adiţional nr. x/30.04.2014;

- obligarea pârâtei la precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă (dobânda de referinţă + marja băncii) din contractul de credit, având în vedere procentul de dobândă şi valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului şi precizarea perioadei de actualizare a ratei de dobândă;

- obligarea pârâtei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii şi a marjei băncii în funcţie de indicele de referinţă Libor de la data semnării contractului, respectiv 14.03.2008;

- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de dobândă fără titlu legal şi contractual, anume 19.777,09 CHF, adică 80.294,62 de RON, conform cursului CHF la 22.10.2015 - 4,06 RON şi cu titlu de comision de acordare, în cuantum de 2.210 CHF, adică 8.972,60 de RON, conform cursului valutar la 22.10.2015 - 4,06 RON;

- obligarea pârâtei la refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic şi marja fixă de la data încheierii contractului de credit;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit şi eliminarea acesteia;

- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ. (2010), art. 992 din C. civ. (1864), Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

La data de 29.01.2016, reclamanţii au depus, la solicitarea instanţei, o cerere precizatoare prin care au evaluat fiecare capăt de cerere.

La aceeaşi dată, reclamanţii au arătat că înţeleg să se judece, în calitate de pârâtă, cu D. S.A., iar nu cu C. .

Prin sentinţa civilă nr. 6815 din 18 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 30 mai 2016, sub nr. x/2016.

La 27 decembrie 2016, reclamanţii au depus o precizare a cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 801 din 13 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată şi modificată; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.2 teza I, în ceea ce priveşte sintagma "în conformitate cu politica Băncii", în art. 5.2 teza a II-a, în art. 6.1 lit. b), referitor la comisionul de acordare, şi în art. 6.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/14.03.2008; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 2.210 franci elveţieni, achitată de aceştia cu titlu de comision de acordare; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii petitelor respinse ale cererii de chemare în judecata formulată şi precizată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de apel a fost depusă şi motivată pe scurt anterior comunicării sentinţei, apelanţii formulând un nou "apel" motivat şi după comunicare, în termenul procedural.

Prin decizia civilă nr. 1298 din 5 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 801/13.03.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 în contradictoriu cu intimata - pârâtă D. S.A.

La 28 septembrie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1298 din 5 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de recurs, recurenţii au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea atacată a fost dată de instanţa de apel cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) cu privire la dobândă.

Consideră că nu pot fi reţinute susţinerile instanţei de apel referitoare la corectitudinea modului în care s-a determinat procentul de dobândă la momentul la care banca s-a aliniat, din punctul ei de vedere, la exigenţele impuse de legiuitor prin O.U.G. nr. 50/2010 şi la faptul că interpretarea dată de recurenţii-reclamanţi clauzelor contractuale ar echivala cu impunerea unei voinţe unilaterale.

Astfel, solicitarea recurenţilor de a se aplica, în urma constatării caracterului abuziv al dobânzii, formula de calcul reprezentată de marja fixă a băncii stabilită în contract la care să se adauge indicele de referinţă al monedei creditului, nu reprezintă altceva decât solicitarea ca instanţa să facă aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 în spiritul urmărit de adoptarea acestui act normativ.

Astfel, rata dobânzii la data de 11.06.2010 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010) ar fi trebuit să fie calculată în funcţie de Euribor la 6 luni + Marja Fixă. Marja fixă trebuia extrasă din cuprinsul contractului de credit şi trebuia să fie de 1.5 pp, astfel cum este menţionată în contract şi nicidecum să fie calculată în funcţie de dobânda aplicabilă de bancă la acel moment din care urma să se scadă valoarea indicelui de referinţă la data implementării ordonanţei. Prin modalitatea în care a fost stabilit procentul de dobândă, banca şi-a impus voinţa în mod unilateral în sensul că, de la momentul încheierii contractului de credit şi până la momentul 2010, a crescut în mod discreţionar dobânda şi mai apoi a «aliniat în mod fictiv» acest procent la normele legale în vigoare prin scăderea din procentul stabilit în mod arbitrar a valorii indicelui de referinţă.

Aşadar, în opinia recurenţilor, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, Banca ar fi trebuit să indice modul de calcul al dobânzii stabilite iniţial în contract şi nu să indice modul de calcul al dobânzii stabilite în mod unilateral de către aceasta.

Recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea recurată este nelegală şi din perspectiva invalidării apărărilor referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Consideră că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că nominalismul monetar este o prevedere supletivă de drept comun naţional, nu de ordine publică comunitară.

Totodată, recurenţii susţin că instanţa de apel a dat o greşită interpretare a legii, apreciind în mod eronat că principiul tradiţional şi supletiv al nominalismului minetar din dreptul comun (art. 1578 C. civ. de la 1864, art. 2164 din actualul C. civ.) ar putea fi contrapus cerinţelor imperative transpuse în Legea nr. 193/2000 şi în Codul consumului (Legea nr. 296/2004) din reglementările europene (Directiva 93/13/CE) privind clauzele abuzive, care impun un echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform cerinţelor bunei-credinţe. Mai mult, arată că, şi în art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 s-a reglementat încă de acum 150 de ani o excepţie de la principiul nominalismului monetar în cazul alterării valorii intrinseci a unor monede, obligaţia de restituire fiind pentru valoarea echivalentă, conform cerinţelor obiective ale bunei-credinţe contractuale şi ale echilibrului contractual.

În acest sens, arată că respectiva clauză de risc valutar este o clauză contractuală de adeziune care, în mod evident, nu a fost negociată în mod direct cu consumatorul, impunând practic ca restituirea împrumutului să se facă în franci elveţieni (CHF), indiferent de evoluţia cursului acestei monede faţă de moneda naţională la data plăţii.

Mai susţin că, la momentul la care au intenţionat să încheie un contract de credit s-au adresat băncii pentru a încheia un împrumut în RON sau euro, însă intimata a promovat în mod agresiv produsul de creditare în franci elveţieini ca fiind cel mai "avantajos" pentru recurenţi, insistând că francul elveţian se bucura de o stabilitate a cursului de schimb.

Recurenţii invocă jurisprudenţa constantă a C.J.U.E. (cauzele C-241/98, C-484/08, C-26/13) şi a Î.C.C.J. (deciziile secţiei a II-a Civile nr. 3661/20.11.2014, nr. 3864/04.12.2014, nr. 1410/21.05.2015) prin care se arată că valabilitatea şi caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii se examinează întotdeauna din perspectiva legislaţiei speciale a protecţiei consumatorilor, nu a dreptului comun.

În acest sens, recurenţii invocă art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecţia consumatorilor şi Codul consumului (Legea nr. 296/2004), în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit din prezenta cauză (înaintea republicării din 2008), respectiv dispoziţiile art. 8, art. 44, art. 47, art. 56 şi art. 27 lit. a). În cazul acestui contract, informarea recurenţilor de către profesionist a fost sumară, înşelătoare, incompletă. Riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului actual al monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile periculoase şi cunoscute de profesionişti ale acestei monede de refugiu.

Conform criteriilor stabilite de C.J.U.E., o clauză potenţial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credinţe şi transparenţei (cauzele Perenicovâ şi Perenic, C-453/10; Invitel, C-472/10; RWE Vertrieb, C-92/11). Sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de netă inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă reală asupra conţinutului acestora. Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, arată că art. 6 alin. (1) din Directivă obligă statele membre să prevadă că o clauză abuzivă ..nu creează obligaţii pentru consumator, în condiţiile stabilite de legislaţiile naţionale". După cum rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E., este vorba despre o dispoziţie imperativă, de ordine publică, care urmăreşte să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi.

Se mai arată că, în speţă, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare (lipsă de transparenţă) asupra riscului valutar accentuat, prezentat de o monedă de refugiu recunoscută internaţional ca francul elveţian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric faţă de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informaţională faţă de consumatori pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei-credinţe obiective între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.

Totodată, recurenţii afirmă că art. 970 C. civ. din 1864 obligă la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor, dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa. Această îndatorire tradiţională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 şi de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile consumatorului şi ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Echilibrul contractual nu vizează persoana contractanţilor, ci contractul însuşi. În executarea contractului trebuie să existe un echilibru între prestaţii şi un echilibru global între drepturile şi obligaţiile părţilor şi clauzele contractuale.

Dacă există un dezechilibru semnificativ, principiul echilibrului contractual permite judecătorului să stabilească un echilibru acolo und acesta lipsea de la început sau să-l restabilească dacă acesta a fost rupt.

Se mai arată că francul elveţian a fost utilizat ca o monedă de substituţie, exclusiv pentru conservarea valorii economice a contractului şi nu ca monedă de creditare; este vorba de un mecanism juridic care este utilizat pentru menţinerea valorii contractului în care părţile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului şi convin ca, la momentul plăţii, cursul care a fost avut în vedere la momentul acordării creditului va fi modificat, prin asumarea în întregime de către consumator a riscului valutar. Astfel, susţin că acest mecanism nu este o aplicare a nominalismului monetar, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deşi a acordat cu titlu de credit o sumă de bani în RON, s-a protejat exclusiv pe sine de o eventuală devalorizare a monedei, valorizându-şi practic creanţa prin raportarea acesteia la francul elveţian, cu consecinţa asumării exclusive a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi consideră că asumarea riscului valutar nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei-credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoştinţă în mod explicit, fiind încălcată, astfel, şi obligaţia de informare.

Prin urmare, în opinia acestora, remediul îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte D. S.A. la 30 octombrie 2018.

La 22 noiembrie 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a depus note scrise, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că, în raport de art. 483 C. proc. civ., decizia pronunţată în apel nu poate fi atacată cu recurs, prin raportare la valoarea obiectului cererii deduse judecăţii. Astfel, arată că, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).

Totodată, intimata-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi din perspectiva art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, conform căruia acţiunile care au ca temei acest act normativ sunt suspuse numai apelului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 22 octombrie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluţionării acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării, la 9 iulie 2020, a cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin rezoluţia din 30 iulie 2020, a fost acordat termen de judecată la 24 noiembrie 2020, ora 900, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reţine că, deşi recursul a fost întemeiat, în drept, şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de casare a fost invocat formal, nefiind dezvoltate critici care să poată fi subsumate acestui motiv de nelegalitate.

Din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii recursului au arătat că, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobândă, Banca şi-a impus voinţa în mod unilateral, în sensul că, de la momentul perfectării contractului de credit şi până la încheierea primului act adiţional (2010), a crescut în mod discreţionar dobânda. Totodată, au susţinut că rata dobânzii la data de 11.06.2010 ar fi trebuit să fie calculată în funcţie de EURIBOR la 6 luni + marja fixă, marjă care, în accepţiunea recurenţilor trebuia extrasă din cuprinsul contractului de credit şi trebuia să fie de 1.5 pp, astfel cum este menţionată în contract şi nicidecum să fie calculată în funcţie de dobânda aplicabilă de bancă la acel moment din care urma să se scadă valoarea indicelui de referinţă la data implementării ordonanţei. Nu în ultimul rând, recurenţii susţin că, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, banca ar fi trebuit să indice modul de calcul al dobânzii stabilite iniţial în contract şi nu să indice modul de calcul al dobânzii stabilit în mod unilateral de către aceasta.

Mai arată că solicitarea de a se aplica în urma constatării caracterului abuziv al dobânzii formula de calcul reprezentată de marja fixă a băncii stabilită în contract la care să se adauge indicele de referinţă al monedei creditului nu reprezintă altceva decât aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 în spiritul urmărit de adoptarea acestui act normativ.

Sub un prim aspect, se remarcă faptul că unele susţineri par a corespunde altei situaţii de fapt decât cea din prezenta cauză. În acest sens, se cuvine amintit faptul că, la paragraful 20 din memoriul de recurs, se face vorbire de o altă bancă decât cea din prezenta cauză, iar, la paragraful 5 din acelaşi memoriu de recurs se susţine că rata dobânzii ar fi trebuit calculată în funcţie de EURIBOR (!!!) la 6 luni plus marja fixă care trebuia să fie de 1,55 pp astfel cum este menţionată în contract (??!). Din nou, această informaţie nu corespunde cu situaţia de fapt care reiese din cuprinsul actelor aflate la dosarul cauzei, venind în contradicţie cu înseşi pretenţiile reclamanţilor din cererea introductivă.

Aşadar, faţă de faptul că, în accepţiunea recurenţilor, rata dobânzii ar fi trebuit calculată la indicele de referinţă EURIBOR, se reţine că această susţinere intră în contradicţie totală inclusiv cu pretenţiile şi susţinerile din cererea introductivă, unde reclamanţii se referă la valoarea indicelui LIBOR, nu EURIBOR, dar şi cu menţiunile din Actul adiţional nr. x din 06.09.2010 unde se prevede (la art. 3.3) că rata de dobândă este variabilă şi se modifică trimestrial în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă astfel: pentru credite în RON dobânda de referinţă este ROBOR la 3 luni, pentru credite în EUR dobânda de referinţă este EURIBOR la 3 luni, pentru credite în CHF (aşa cum este în speţa de faţă), dobânda de referinţă este LIBOR CHF la 3 luni.

Totodată, se face vorbire de o marjă fixă stabilită în contract, or, aşa cum în mod corect au reţinut atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, contractul încheiat la 14 martie 2008 nu prevedea o marjă fixă a băncii, ci doar o dobândă de 6,99% pe an care, abia prin actul adiţional nr. x din 06.09.2010, a fost stabilită potrivit unei formule de calcul bazate pe o marjă fixă şi un indice cunoscut public (LIBOR) care nu putea fi influenţat de bancă.

Mai mult, nu se verifică susţinerile recurenţilor în sensul în care instanţa a nu a făcut aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, în spiritul urmărit de adoptarea acestui act normativ.

În primul rând, aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, în sensul de a calcula dobânda variabilă în mod transparent, cu o formulă de calcul care să aibă ca referinţă un indice cunoscut public: ROBOR/LIBOR/EURIBOR/dobânda de referinţă BNR a fost dusă la îndeplinire în primul rând de banca pârâtă, instanţele nefăcând altceva decât să constate ducerea la îndeplinire a acestui act normativ.

Faptul că recurenţii tind să critice clauzele referitoare la dobândă din contractul încheiat anterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010 prin raportare la modificările impuse instituţiilor de credit prin acest act normativ, dând de înţeles că dobânda ar fi trebuit să cuprindă o formulă de calcul în sensul celor prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, acest raţionament nu poate fi primit întrucât, deşi a fost prevăzută o dobândă variabilă, aceasta nu a fost aplicată până la modificarea contractului prin actul adiţional nr. x din 06.09.2010, dobânda fiind una fixă, în cuantumul prevăzut iniţial, de 6,99% pe an.

Acest aspect reiese atât din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din 14 martie 2008: art. 5.1, în care s-a stabilit faptul că "la data încheierii prezentului contract, rata dobânzii curente este de 6,99%. Dobânda se stabileşte în formă procentuală, ca rată anuală de dobândă", art. 5.2 în care a fost stipulat faptul că " . . . . . . . . . .dobânda curentă poate fi modificată . . . . . . . . . . . .de către Bancă . . . . . . . . . .", art. 5.3, în care a fost prevăzut faptul că "noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont . . . . . . . . . .sau prin afişare la sediile unităţilor bancare...", cât şi din cuprinsul actului adiţional nr. x din 09.09.2010 la contractul de credit mai sus amintit în care, la art. 3.1 a fost stipulat faptul că "la data încheierii prezentului act adiţional, rata dobânzii curente este de 6,99% (aspect care confirmă faptul că dobânda încasată până la această dată a fost una fixă, chiar dacă în contractul din 2008 era prevăzută posibilitatea perceperii unei dobânzi variabile) şi va fi variabilă trimestrial conform următoarei formule de calcul: dobânda de referinţă + marja băncii. La data semnării prezentului act adiţional valoarea dobânzii de referinţă este de 0,22%, iar marja băncii de 6,77%".

La un simplu calcul matematic, dobânda stabilită prin actul adiţional nr. x din 06.09.2010 era aceeaşi cu cea stabilită iniţial ca dobândă fixă, urmând a fi modificată trimestrial în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă, pentru creditele în CHF, dobânda de referinţă fiind LIBOR CHF la 3 luni.

Pentru a concluziona, reţine că instanţele de fond au constatat caracterul abuziv al clauzei de dobândă variabilă, inserată în conţinutul contractului de credit, în forma sa iniţială şi au dispus, în consecinţă, anularea parţială a respectivei clauze. Însă, contrar susţinerilor formulate de recurentă, atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive, aceasta nu poate să completeze contractul, modificând conţinutul acelei clauze. Jurisprudenţa CJUE este constantă şi unanimă în acest sens (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Creditor, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Marc Gómez del E., C-125/18, pct. 59), astfel că cererea recurenţilor de înlocuire a clauzei de dobândă variabilă cu propria formulă de calcul a dobânzii, atât din convenţia de credit iniţială, cât şi din actele adiţionale ulterioare, în mod corect a fost respinsă de instanţa de apel.

Faţă de argumentele mai sus arătate, instanţa supremă constată că niciuna din criticile recurentului subsumate clauzelor referitoare la dobândă nu poate fi primită.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât şi cele supletive ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del E., C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Este de reţinut şi faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând, în cauza de faţă, argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurentul-reclamant, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Nu în ultimul rând, aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii convertirii în moneda naţională a creditului nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăţi, încasări sau transferuri care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituţii de credit care fac comerţ cu bani, în realitate, mecanismul de funcţionare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse şi servicii, potrivit cerinţelor economiei, la preţuri care să acopere costurile şi riscurile, dar şi în vederea obţinerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituţiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit şi activitatea de comerţ cu bunuri şi servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

Nefiind, aşadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, "toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secţiunea a II-a intitulată "Operaţiuni valutare între rezidenţi", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalităţile în care rezidenţii pot dobândi valută este şi cea care presupune accesarea unui credit.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidenţă că este posibilă atât perfectarea, cât şi rambursarea creditelor în valută.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1298 din 5 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1298 din 5 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.