Abusiveness of currency risk clauses in foreign-currency loans and exclusion from Directive 93/13/CEE via mandatory monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 28 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. prin C. S.A., pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv, cu consecinţa nulităţii absolute a clauzelor referitoare la valuta creditului, respectiv riscul valutar şi/sau aplicarea impreviziunii la prezenta cauză şi, pe cale de consecinţă:

a. să oblige pârâta să convertească în RON, creditul acordat în baza contractului de credit bancar nr. x/22.05.2008, în valoare de 196.300 CHF, la cursul BNR 2,2430 RON, practicat de bancă la data semnării contractului;

b. să dispună îngheţarea cursului valutar, pentru plăţile aferente contractului de credit bancar nr. x/22.05.2008, utilizând în acest scop cursul de schimb BNR CHF-RON 2,2430, de la data de 22.05.2008;

c. să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate fără drept, rezultate din diferenţa de curs valutar, de la data 22.05.2008 până la data de 14.08.2015 (data situţiei anexate);

d. să oblige pârâta la restituirea sumelor începând cu data de 14.08.2015 (data până la care este prezentată situaţia anexată) până la data rămânerii definitive a soluţiei instanţei de judecată;

e. să oblige pârâta la eliminarea acestor clauze din contract şi la recalcularea ratelor, de la momentul acordării creditului, până la sfârşitul perioadei contractuale, respectiv 14.05.2038, la cursul BNR de 2,2430 CHF-RON, practicat de către aceasta la data de 22.05.2008.

2. să constate caracterul abuziv, cu consecinţa nulităţii absolute a art. 5, pct. 5.1, 5.2 şi următoarele din contract, referitoare la dobânda variabilă şi a art. 5, pct. 5.7, 5.8, privind dobânda penalizatoare şi, pe cale de consecinţă:

a. să oblige pârâta la îngheţarea dobânzii fixe la 6,99 %;

b. să oblige pârâta la calcularea şi restituirea sumelor încasate fără drept, peste dobânda de 6,77% (aşa cum rezultă din adresa pârâtei, înregistrată sub nr. x/02.09.2015);

c. să elimine clauza referitoare la dobânda variabilă;

d. să elimine clauzele referitoare la dobânda penalizatoare, prevăzute la art. 5, pct. 5.7 şi 5.8.

3. să constate caracterul abuziv, cu consecinţa nulităţii absolute a art. 6, pct. 6.1 lit. b), c), d), pct. 6.2, 6.3 din contractul de credit bancar nr. x/22.05.2008 şi, pe cale de consecinţă:

a. să oblige pârâta la restituirea sumei de 3926 CHF, la cursul BNR din data plăţii, reprezentând comision de acordare;

b. să elimine clauza referitoare la comisionul de acordare de 2%, aplicat la valoarea creditului, prevăzută de art. 6, pct. 6.1 lit. b);

c. să elimine clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de art. 6, pct. 6.1 lit. c);

d. să elimine clauzele referitoare la art. 6, pct. 6.1 lit. d), pct. 6.2 şi 6.3.

4. să oblige pârâta la plata dobânzii legale pentru toate sumele solicitate, de la data încasării acestora, până la data plăţii efective;

5. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, art. 4 şi urm. din Directiva 93/13/1993/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 13/2011, C. proc. civ.

Prin cererea depusă la data de 16 noiembrie 2015, ca urmare a adresei emise de instanţă în vederea regularizării cererii de chemare în judecată, reclamanta şi-a precizat obiectul capătului 1 de cerere, în sensul că a indicat ca fiind contestată clauza prevăzută la art. 1 din contractul de credit nr. x/22.05.2008.

În ceea ce priveşte capătul 2 de cerere, referitoare la constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 5, pct. 5.1, 5.2 şi următoarele din contract, privind dobânda variabilă şi a art. 5, pct. 5.7, 5.8, privind dobânda penalizatoare (capăt principal, la care au fost formulate ca accesorii, şi capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la îngheţarea dobânzii fixe la 6,99 %; obligarea pârâtei la calcularea si restituirea sumelor încasate fără drept, peste dobânda de 6,77%; eliminarea clauzei referitoare la dobânda variabilă; eliminarea clauzelor referitoare la dobânda penalizatoare), reclamanta a precizat că renunţă la judecarea acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 2385 din 11 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 8 martie 2016, sub nr. x/2016.

La termenul din 22 aprilie 2016, reclamanta, prin avocat, a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a arătat faptul că, la data de 23.11.2015, B. a cedat toate drepturile sale în favoarea C. S.A., depunând la dosarul cauzei o notificare în acest sens. Totodată, a arătat că acest contract de cesiune a intervenit după momentul introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru care consideră că nu se mai impune citarea B., singura pârâtă fiind C. S.A.

La termenul din 20 mai 2016, Tribunalul, faţă de cererile depuse de reclamantă, a luat act că pârâtă în prezenta cauză este C. S.A. cu care a fost încheiat contractul de credit, a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisurile depuse la dosar şi, constatând finalizată etapa cercetării procesului, a acordat cuvântul în dezbateri pe fond.

Reclamanta, prin avocat, a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată, să se constate caracterul abuziv cu consecinţa nulităţii absolute a clauzelor referitoare la valuta creditului, respectiv riscul valutar şi/sau aplicarea impreviziunii la prezenta cauză, să se dispună obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat de bancă, să se dispună îngheţarea cursului valutar pentru plăţile aferente contractului de credit utilizând în acest scop cursul de schimb BNR CHF/RON de 2,2430 de la momentul acordării creditului, respectiv 22.05.2008, să se dispună restituirea sumelor încasate fără drept de la data de 22.05.2008 până la data de 14.08.2015, să se constate caracterul abuziv, cu consecinţa nulităţii absolute a art. 5 pct. 5.1, 5.2 şi următoarele din contract, referitoare la dobânda variabilă şi a art. 5 pct. 5.7, 5.8 privind dobânda penalizatoare, precum şi a art. 6 pct. 6.1 lit. b), lit. c), lit. d), pct. 6.2 şi pct. 6.3 din contractul de credit bancar, cu cheltuieli de judecată constând în onorariul avocaţial.

Prin sentinţa civilă nr. 3755 din 17 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă admis în parte cererea de chemare în judecată, precizată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6 pct. 6.1 lit. d), pct. 6.2 şi pct. 6.3 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/22.05.2008 şi a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, obligând, totodată, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei soluţii, Tribunalul a reţinut că, prin cererea precizatoare depusă la data de 16.11.2015, ca urmare a adresei emise de instanţă în vederea regularizării cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că nu mai solicită judecarea capătului 2 de cerere, având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 5, pct. 5.1, 5.2 şi următoarele din contract, referitoare la dobânda variabilă şi a art. 5, pct. 5.7, 5.8 privind dobânda penalizatoare - atât a acestui capăt principal, cât şi a celor accesorii: obligarea pârâtei la îngheţarea dobânzii fixe la 6,99 %; obligarea pârâtei la calcularea şi restituirea sumelor încasate fără drept, peste dobânda de 6,77%; eliminarea clauzei referitoare la dobânda variabilă; eliminarea clauzelor referitoare la dobânda penalizatoare, prevăzute la art. 5, pct. 5.7 şi 5.8.

Astfel, având în vedere obligaţiile stabilite de instanţă în sarcina reclamantei în legătură cu acest capăt de cerere, de a indica în mod clar obiectul său şi valoarea dobânzii ce se solicită a fi restituită, Tribunalul a reţinut faptul că reclamanta a precizat că renunţă la judecata acestui capăt de cerere. Totodată, instanţa a reţinut că această manifestare de voinţă reprezintă, în realitate, o restrângere a obiectului acţiunii, care a permis continuarea procedurii prealabile prevăzute de art. 200 şi următoarele C. proc. civ. pentru celelalte pretenţii ale reclamantei, respectiv comunicarea de către instanţă a cererii de chemare în judecată către pârâtă. S-a mai arătat şi că faptul că reclamanta nu poate reveni asupra acestei manifestări de voinţă, întrucât ar însemna să se eludeze, astfel, prevederile art. 200 alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul a reţinut că acele clauze prevăzute la art. 5, pct. 5.1, 5.2 şi următoarele, respectiv art. 5, pct. 5.7, 5.8 din contractul de credit nr. x/22.05.2008 nu vor face obiectul analizei instanţei, învestită de reclamantă doar cu soluţionarea cererii de constatare a caracterului abuziv al art. 1, art. 6 pct. 6.1 lit. b), c), d), pct. 6.2 şi pct. 6.3 din contract.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 24 mai 2017, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată şi, ulterior, precizată, cu acordarea cheltuielilor de judecată în integralitate pentru fond şi apel.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 20 iunie 2017.

La primul termen de judecată din 3 octombrie 2017, apelanta-reclamantă, prin avocat, a solicitat proba cu înscrisuri, respectiv cele aflate deja la dosarul cauzei şi, totodată, în raport de pronunţarea deciziei de către C.J.U.E. în cauza Andriciuc, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 254 C. proc. civ., a solicitat proba cu interogatoriul intimatei-pârâte, probe pe care instanţa de apel le-a încuviinţat.

La termenul din 9 ianuarie 2018, faţă de lipsa răspunsului intimatei-pârâte la interogatoriu, Curtea, la solicitarea apelantei-reclamante, prin avocat, a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ.. Totodată, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul pe cererea de apel.

Apelanta-reclamantă, prin avocat, a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii în tot, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată ocazionate de judecata în fond a cauzei, iar, în ceea ce priveşte apelul, a arătat că îşi rezervă dreptul de a le solicita pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 174 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3755 din 17.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 174 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, în vederea schimbării în parte a sentinţei de fond, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată şi, ulterior, precizată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a reiterat criticile din apel, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel, în succinta şi generica motivare a deciziei recurate, nu a ţinut cont de solicitările apelantei şi nu a individualizat motivarea soluţiei asupra fiecărei pretenţii în parte.

Totodată, a arătat că instanţa de apel avea obligaţia să aplice dispoziţiile art. 358 C. proc. civ., incidente în speţă, astfel că refuzul nejustificat de a răspunde la întrebările menţionate din interogatoriu nu pot reprezenta decât o mărturisire deplină şi o recunoaştere a situaţiei expuse sau cel puţin ca un început de dovadă în folosul recurentei, prezumţiile putând fi folosite în completarea probatoriului. Or, curtea de apel nu s-a pronunţat în acest sens prin hotărârea recurată.

În altă ordine de idei, a precizat că, deşi instanţa de fond a constatat în considerente nenegocierea contractului de credit, cu consecinţa valabilităţii prezumţiei caracterului nenegociat al clauzelor contestate, instanţa de apel a subliniat faptul că un contract de adeziune nu ar fi în mod automat abuziv, fiind necesară verificarea condiţiilor care conduc la caracterul abuziv al acestuia.

Faţă de respingerea solicitării privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute de art. 6.1 lit. b) şi art. 6.1 lit. c) din contractul de credit, recurenta-reclamantă susţine că, în raport de prevederile art. 3 din Directiva nr. 93/13 şi art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, aceste clauze sunt abuzive, deoarece nu au fost negociate individual, fiind redactate în prealabil.

A mai arătat faptul că instanţa de apel a reluat motivarea hotărârii faţă de solicitările reclamantei din capătul 3 al cererii, respectiv clauza referitoare la comisionul de acordare credit, prevăzută la art. 6.1 lit. b) din contract, reţinând faptul că aceste clauze "nu se pot încadra în noţiunea de obiect principal al contractului, dat fiind că prestaţia nu are caracter esenţial, aspect care rezidă din faptul că acest comision este perceput în schimbul activităţilor efectuate de bancă pentru acordarea creditului."

Recurenta arată că instanţele de fond au reţinut faptul că respectivul comision de acordare credit în cuantum de 2% din valoarea totală a creditului este un comision determinat, raportat la o suma determinată, astfel că ar fi fost uşor pentru consumator să prefigureze acest lucru, fără a fi necesar a avea cunoştinţe de specialitate.

Consideră că omisiunea băncii de a defini/prezenta clientului consumator mediu, serviciile pentru care încasează comisioane, echivalează cu lipsa de informare a clientului şi încălcarea drepturilor acestuia, aşa cum sunt stabilite de art. 45 din Legea privind Codul Consumului nr. 296/2004.

Contrar susţinerilor instanţelor inferioare, recurenta arată că nu este precizat serviciul/prestaţia bancară pentru care acest comision s-a încasat. Această situaţie, alături de faptul că nu este definit în contract ce înseamnă comisionul de acordare, conduce, în opinia recurentei, la concluzia că reprezintă o sursă de venit substanţială şi nejustificată pentru intimata-pârâtă, respectiv, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţă, dobânda "mascată", câtă vreme este raportat la soldul creditului. Or, instanţele au omis sa efectueze o analiză a acestor aspecte.

Reiterează faptul că, respectiva clauză referitoare la comisionul de acordare este o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 3 din Directiva nr. 93/13 şi art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, ceea ce determină aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, deoarece nu a fost negociată individual, fiind redactată în prealabil. Arată că acest comision este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, încasat la momentul acordării acestuia, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori cu privire la destinaţia acestuia, nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, caracterul abuziv al acestei clauze putând fi hotărât prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Referitor la comisionul de rambursare anticipată prevăzut de art. 6 pct. 6.1 lit. c), recurenta susţine că acesta reprezintă tot un cost introdus în mod nelegal de către intimata-pârâtă, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 şi ale art. 15 din Legea nr. 190/1999, arătând că stabilirea unui comision substanţial urmăreşte un câştig nejustificat.

Afirmă că, în ceea ce priveşte caracterul abuziv al acestei clauze, acesta rezultă din îndeplinirea tuturor condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului. Astfel, arată că această clauză nu a fost negociată cu consumatorul şi este formulată astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, arată că toate contractele de credit încheiate de intimata-pârâtă au caracter tip, preformulat, situaţie care atrage incidenţa prezumţiei reglementate prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul absenţei caracterului negociat al contractelor.

Pentru a demonstra reaua-credinţă a băncii şi dezechilibrul creat de această clauză contractuală în detrimentul consumatorului afirmă că este suficient să se observe nivelul excesiv de ridicat al comisionului de plată anticipată, cuprins între 1% şi 3%, în funcţie de momentul la care se face rambursarea.

În consecinţă, în măsura în care doreşte să îşi exercite dreptul de a rambursa anticipat creditul (integral sau parţial), împrumutatul urmează să achite, deşi nu mai beneficiază de suma rambursată, aproape jumătate din dobânda pe care ar fi datorat-o pentru respectiva sumă în cazul în care nu şi-ar fi exercitat dreptul menţionat.

În acest context, recurenta menţionează că reaua-credinţă a băncii care urmăreşte să împiedice împrumutatul să ramburseze anticipat creditul, în mod liber, a determinat o intervenţie expresă a legiuitorului care, în contextul aprobării prin Legea nr. 288/2010 a O.U.G. nr. 50/2010, a stipulat expres la art. 66 alin. (2) din acest ultim act normativ că "dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiţionat de plata unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate".

Mai mult chiar, în condiţiile în care, de principiu, Legea nr. 288/2010 a optat pentru neaplicarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, în cazul contractelor în curs de derulare, prevederile art. 66 alin. (2) menţionate mai sus sunt, totuşi, incidente şi în cazul acestora. În acest sens, arată că, potrivit art. 68, este interzisă perceperea unui astfel de comision, dacă rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii nu este fixă.

Precizează că, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil.

Cu privire la dezechilibrul semnificativ, recurenta invocă Decizia nr. 686 din 21 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în susţinerea cererii introductive, jurisprudenţa C.J.U.E. în aplicarea prevederilor Directivei nr. 93/1993, cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones, hotărârea din 06 octombrie 2009, ECR 2009 p. I-9579, pct. 29-31.

Recurenta consideră că toate cele statuate mai sus au fost ignorate de instanţa de apel, fără ca, în motivare, să facă referire şi la aceste susţineri.

Faţă de respingerea în tot de către instanţele fondului a capătului 1 al cererii de chemare în judecată, susţine că acestea au omis să analizeze faptul că Legea nr. 193/2000, cea care reprezintă doar unul dintre temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziţii, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro), obligatorii pentru instanţele naţionale, în concordanţă şi cu art. 4 C. proc. civ., potrivit căruia "în materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor." Invocă cauza C-76/10 Pohotovost s.r.o. Vs Iveta Corckovskâ, considerentul nr. 50, cauza Salvat Editores S.A. v Jose M. Sănchez Alean Prades C-241/98, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza Munteanu vs. D..

Cu privire la solicitarea de convertire a creditului din CHF în RON, recurenta evocă dispoziţiile art. 4 din Directiva 93/2013, jurisprudenţa constantă a Curţii, cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, pct. 59, pct. 73 şi 74, arătând faptul că instanţa europeană a apreciat în sensul că diferenţa de curs valutar nu poate să nu fie supusă aprecierii instanţei cu privire la caracterul sau abuziv.

Arată că singura critică pe care tribunalul a făcut-o asupra jurisprudenţei europene a fost tocmai cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., motivând faptul că nu se pune "în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, întrucât creditul a fost acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit a fost stipulată în aceeaşi monedă (CHF), situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Contrar acestor argumente, recurenta arată că, întrucât sumele obţinute sunt folosite pe teritoriul României, în moneda naţională (RON), problema se pune exact faţă de efectuarea constantă şi lunară a unei operaţiuni valutare speculative.

Faţă de celelalte interpretări ale dreptului Uniunii Europene privind Directiva 93/13, solicită a se avea în vedere faptul că, în anul 2008 şi anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elveţian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă.

Stabilirea cursului de schimb se reflectă şi în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea şi mai atractiv împrumutul pentru recurentă. Aceasta, ca şi consumatorii medii, normal informaţi, nu avea cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian, banca având informaţii mult mai multe de pe piaţa interbancară. Astfel, s-a îngreunat voit situaţia debitorului, în timp ce banca nu a avut nimic de pierdut dintr-o astfel de transformare, pe care şi-a asumat-o ca pe un beneficiu.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susţine că, în contractul de împrumut, nu se indică în mod transparent motivul şi particularităţile mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului, o astfel de creştere a cursului de schimb CHF/RON având loc ulterior semnării contractului. (Decizia nr. 992 din 13 martie 2014 pronunţată de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza Salvat Editores S.A. v Jose M. Sânchez Alcon Prades C-241/98 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene).

Prin urmare, arată că, nici faţă de aceste susţineri, instanţele fondului nu s-au aplecat în motivarea hotărârii.

Cu privire la teoria impreviziunii aplicabilă raportului juridic din prezenta cauză, recurenta recunoaşte că, la epoca încheierii contractului din speţă, nu era reglementată teoria impreviziunii. Cu toate acestea, însă, aceasta era cunoscută în doctrina civilă.

Arată că tribunalul a reţinut faptul că dispoziţiile din prezent, cuprinse în art. 1271 din noul C. civ., nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011. Cu toate acestea, susţine că tocmai tendinţa legiuitorului de a repara, printr-un raţionament logic, inadvertenţele de acest gen, consfinţeşte, astfel, validitatea acestei teorii care, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., erau cuprinse doar în tratatele de drept civil.

Arătând condiţiile aplicării acestei teorii, recurenta susţine că prima premisă demonstrează caracterul obiectiv al teoriei şi tinde să precizeze că o schimbare a împrejurărilor contractuale poate fi reţinută ca şi impreviziune doar dacă este străină de orice culpă în sarcina debitorului, iar a doua premisă evidenţiază aplicarea teoriei impreviziunii numai în ipoteza inexistenţei într-un contract a unor clauze de aderare (indexare sau renegociere) la noile circumstanţe.

În ceea ce priveşte teoria impreviziunii, susţine că prima condiţie o constituie existenţa unei obligaţii excesiv de oneroasă. Onerozitatea excesivă poate fi rezultatul unei creşteri a costului obligaţiei debitorului sau al scăderii considerabile a valorii contra-prestaţiei care se aşteaptă de la cocontractant.

Consideră că această condiţie se verifică şi în cauza de faţă în condiţiile în care valoarea în RON a francului elveţian s-a dublat faţă de momentul acordării creditului. În atare situaţie, afirmă că se poate ajunge şi la o perpetuă insolvabilitate.

A doua condiţie o reprezintă momentul intervenirii schimbării de circumstanţe care trebuie să fie situat, în timp, ulterior încheierii contractului. În acest sens, arată că înregistrarea creşterii a fost ulterioară încheierii contractului.

În ceea ce priveşte a treia condiţie, arată că aceasta se referă la faptul că schimbarea împrejurărilor nu trebuie să fi fost previzibilă în momentul contractării. În acest sens, afirmă că, în mod curent, situaţia imprevizibilă este identificată cu fenomenul inflaţiei care a dat teoriei impreviziunii o mare importanţă practică.

O prima observaţie care s-ar impune în viziunea recurentei este verificarea dacă acest caracter imprevizibil este propriu unei situaţii ca atare (război, revoluţie) sau a consecinţelor sale asupra economiei contractului (generate de inflaţie).

Recurenta susţine că nu putea să prevadă riscul, dacă se are în vedere că, în perioada anterioară contractării creditului, rata de modificare a cursului francului elveţian (4%) era sub media fluctuaţiilor celor trei monede (7%). În plus, rata de modificare a cursului francului elveţian era la o 1/3 faţă de moneda cea mai instabilă dintre monedele de referinţă, dolarul american (12%).

Mai arată că imprevizibilitatea acestei situaţii este uşor demonstrabilă. Astfel, dacă se are în vedere diferenţa costului valutei elveţiene în perioada mai 2008 (data încheierii contractului de credit) şi august 2015, se observă că rata creşterii francului elveţian (43%) faţă de cea a dolarului american, monedă ce are o rată de creştere comparabilă cu cea a francului, care este 27%, are o valoare aproape dublă.

Totodată, arată că, dacă se ia în considerare media fluctuaţiilor cursurilor valutare ale euro, dolarului american şi ale lirei sterline (16%), se observă că rata creşterii francului elveţian este aproape triplă. Mai mult, arată că dacă se ia în considerare şi perioada februarie 2011 - februarie 2013, această tendinţă continuă să existe.

În ceea ce priveşte a patra condiţie care prevede ca riscul determinat de o situaţie de impreviziune să nu se încadreze în categoria riscurilor pe care debitorul şi le-a asumat în momentul contractării sau care decurg din natura contractului, recurenta arată că această ultimă condiţie se referă la ipoteza în care exista o clauză expresă prin care părţile îşi asumă orice risc determinat de schimbarea circumstanţelor contractuale. Prezenţa unei asemenea clauze va da expresia principiului autonomiei de voinţă a părţilor, cu excluderea oricărei posibilităţi de adaptare ulterioara a contractului prin voinţă exclusivă a debitorului.

Mai arată că respectiva clauză nu se confundă cu o agravare a răspunderii debitorului în caz de neexecutare, deoarece riscul este asumat de către acesta în mod independent de problematica responsabilităţii, fiind determinat de o împrejurare obiectivă. Spre deosebire de clauzele de adaptare a contractului, care pot acţiona fie automat (în caz de indexare), fie prin intervenţia părţilor (în caz de negociere pentru modificarea contractului), clauza de suportare a unui risc îşi va produce efecte în mod direct, automat, din momentul ivirii noilor împrejurări contractuale.

Totodată, mai arată că, şi în lipsa unei stipulaţii exprese, debitorul nu va putea recurge la mecanismul impreviziunii solo consensu, dacă actul juridic încheiat cu creditorul său presupune, prin natura sa, un risc care va "însoţi" executarea obligaţiei sale. Mai arată că problema teoretică care se regăseşte aici este aceea a interpretării şi calificării contractului şi de reţinere a elementului aleatoriu care se poate regăsi, într-o anumită măsură, în funcţie de felul actului juridic încheiat.

În sprijinul soluţiei pe care urmează să o adopte instanţa, recurenta aduce un alt argument constând în fundamentul adoptării Directivei 2014/17/UE.

Subliniază că ceea ce este important şi, totodată, esenţial, este viziunea comunităţii europene în materia protecţiei dreptului consumatorilor, generată de situaţia de fapt constatată în anii anteriori, în domeniul creditelor acordate în monedă străină.

Recurenta susţine că, printre obiectivele acestei directive, se numără şi acela de a asigura un nivel ridicat de protecţie pentru consumatorii care încheie contracte de credit pentru bunuri imobile, apreciind că ar trebui să se aplice şi creditelor garantate cu un bun imobil, indiferent de scopul creditului.

De asemenea, afirmă că, urmare riscurilor semnificative aferente împrumuturilor în valută străină, este necesar să se prevadă măsuri pentru a asigura consumatorii de riscul pe care şi-1 asumă şi că au posibilitatea de a-şi limita expunerea la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului; riscul ar putea fi limitat, fie acordând consumatorului dreptul de a converti moneda creditului, fie prin alte măsuri.

Totodată, arată că statele membre au considerat că soluţia de convertire a monedei străine în care a fost acordat creditul într-o monedă alternativă trebuie să fie un drept al consumatorului sau că trebuie să existe garanţii pentru a limita riscul ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit.

În altă ordine de idei, recurenta arată că francul elveţian este o monedă care nu are o circulaţie efectivă pe piaţa românească, nu este utilizată în tranzacţiile civile, în numerar sau prin virament bancar, fiind de notorietate că, la momentul încheierii contractului, în anul 2008, precum şi în prezent, pe piaţa monetară internă plăţile se fac în RON sau în euro, francul elveţian fiind o monedă de refugiu folosită de marii investitori pentru a-şi conserva capitalurile, aceasta datorită stabilităţii sale, însă criza economică demarată la finele anului 2007 a cauzat o creştere fără precedent a achiziţiilor de monedă elveţiană, astfel încât valoarea CHF a crescut succesiv şi la niveluri extrem de ridicate, încât nici E. nu a putut stopa fenomenul.

Totodată, recurenta afirmă că, în concordanţă cu dispoziţiile art. 966-970 din C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractului între părţi, acestea trebuiau să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, consecinţa fiind că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor, rezultate ca urmare a creşteri valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă, pe care instanţa de judecata urmează a o pronunţa.

De asemenea, pentru considerentele expuse mai sus, respectiv pe considerentele de practică a instanţei comunitare şi pe considerente de legislaţie internă în materia dreptului consumatorului şi a dreptului civil, solicită convertirea monedei străine în moneda naţională, soluţie pe care o apreciază ca fiind echitabilă, pe deplin justificată şi în concordanţă cu finalitatea Directivei 93/13/CEE.

Nu în ultimul rând, faţă de capătul 4 al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii legale pentru toate sumele solicitate, de la data încasării acestora, până la data plăţii efective, recurenta reiterează susţinerile de la fond şi din apel, şi anume că, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, "Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României", iar, conform art. (2) al aceluiaşi act, " rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale".

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele, art. 488 pct. 8, art. 496 şi următoarele C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A. la 3 octombrie 2018.

La 5 octombrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, atât în raport de valoarea obiectului cererii, care nu depăşeşte pragul de 1.000.000 RON prevăzut de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cât şi în raport de prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora acţiunile întemeiate pe Legea nr. 193/2000 sunt supuse numai apelului. Totodată, s-a reţinut faptul că intimata nu a menţionat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care recursul va fi găsit admisibil în principiu.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 10 decembrie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 18 februarie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării, la 9 iulie 2020, a cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin rezoluţia din 30 iulie 2020, a fost acordat termen de judecată la 24 noiembrie 2020, ora 900, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei şi a recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, autoarea prezentului demers judiciar critică decizia recurată prin aceea că, faţă de lipsa răspunsului intimatei-pârâte la interogatoriu, instanţa de apel nu s-a pronunţat în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 358 C. proc. civ.

În legătură cu aplicarea art. 358 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că, la termenul din 9 ianuarie 2018, prin încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din decizia recurată nr. 174 din 30 ianuarie 2018, Curtea a luat act de solicitarea apărătorului apelantei-reclamante, în sensul constatării incidenţei dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., faţă de lipsa răspunsului intimatei-pârâte la interogatoriu.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 358 C. proc. civ., este unanim acceptat faptul că, în toate cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde va fi socotit ca un început de dovadă, ce urmează a fi completat cu alte probe, inclusiv prezumţii.

Prin urmare, doar dacă nu există posibilitatea administrării altor probe, refuzul părţii de a se înfăţişa sau de a răspunde la interogatoriu va fi prezumat ca o mărturisire tacită, însă, chiar şi aşa, puterea doveditoare a acesteia este lăsată la libera apreciere a instanţei.

Cum, prin încheierea din 3 octombrie 2017, Curtea a încuviinţat atât proba cu înscrisuri, cât şi proba cu interogatoriul intimatei-pârâte, probe solicitate de apelanta-reclamantă, instanţa de apel a avut posibilitatea să îşi formeze convingerea exclusiv pe baza probei cu înscrisuri. De altfel, această probă este şi cea mai des administrată în astfel de litigii, soluţiile instanţelor bazându-se aproape în exclusivitate pe acest gen de probă.

De altfel, modalitatea de apreciere a probelor reprezintă o critică de netemeinicie, şi nu de nelegalitate şi, ca atare, nu poate fi dedusă analizei pe calea recursului.

Cât priveşte constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de acordare, recurenta-reclamantă susţine că aceasta are vădit caracter abuziv, întrucât conţinutul ei este preformulat, nenegociat şi impus consumatorului, fără o informare prealabilă asupra scopului perceperii acestui comision, asupra serviciului/prestaţiei bancare pentru care acel comision a fost încasat.

Aşadar, critica vizează caracterul abuziv al clauzei de la art. 6 pct. 6.1 lit. b) din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din 22 mai 2008 prin care s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de a achita un comision de acordare a creditului de 2%, perceput o singură dată la valoarea creditului acordat.

În ceea ce priveşte critica privind lipsa negocierii unei astfel de clauze, instanţa de recurs constată că lipsa unei negocieri individuale prealabile a fost reţinută de instanţa de apel, dar această statuare nu e de natură a intra în contradicţie cu concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzei, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, ci, reprezintă doar o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al clauzei contestate.

Aşadar, împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzei care reglementează comisionul de acordare.

Prin urmare, această cerinţă a unei redactări clare şi inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situaţia în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislaţia naţională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunţate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeaşi decizie preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut că sumele percepute de bancă cu titlu de comision de acordare sunt aferente unor servicii prestate de bancă, iar raţiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea comisionului, ce include operaţiuni şi costuri diverse

Totodată, valoarea comisionului de acordare, modul de calcul (2.00% perceput o singură dată la valoarea creditului acordat) şi data perceperii acestuia (la momentul utilizării creditului) rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce o priveşte.

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de acordare este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel încât, această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

Nu poate fi reţinută nici afirmaţia recurentei-reclamante potrivit căreia comisionul de acordare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de acordare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă în acest scop.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate referitoare la clauza privind comisionul de acordare.

Cât priveşte criticile referitoare la clauza privind comisionul de rambursare anticipată, recurenta susţine, în esenţă, că aceasta are vădit caracter abuziv, aducând drept argument conţinutul preformulat, nenegociat, nivelul excesiv al acestuia. Având în vedere că, sub aceste aspecte, recurenta a criticat şi clauza referitoare la comisionul de acordare, considerentele care au stat la baza respingerii acelor critici se impun şi în ceea ce priveşte clauza privind comisionul de rambursare anticipată.

Mai mult, argumentele aduse din perspectiva raţiunilor care au stat la baza adoptării O.U.G. nr. 50/2010 nu pot constitui temei pentru constatarea abuzivă a acestei clauze, nulitatea fiind analizată exclusiv prin raportare la legislaţia în vigoare existentă la momentul contractării.

În plus, în lipsa efectuării unor plăţi anticipate, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, critica este, totodată, şi lipsită de interes.

Referitor la criticile ce vizează clauza care stipulează obligaţia pentru recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, instanţa de recurs reţine, în prealabil, că actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat (22.05.2008), potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

Potrivit prevederilor art. 1 din contractul de credit, părţile au convenit ca Banca să acorde împrumutatului un credit în sumă de 196.300 CHF, reprezentând credit pentru nevoi personale, creditul urmând să fie restituit în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul (conform art. 9.2 din contract)

Această clauză reprezintă o transpunere în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care " obligaţia ce rezulta dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată si nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziţii legale, debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părţilor să deroge de la aceasta.

Instanţa de recurs reţine că, în contractul de credit, nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 1 din contractul de credit.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră şi dispoziţiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Totodată, acest considerent se regăseşte în Decizia preliminară pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-92/11, prin care s-au stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. şi F., pct. 53).

Într-o cauza recentă C-81/19, respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva G. S.A., C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei anterioare, considerente suplimentare, statuându-se că nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 1 din contractul de credit reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situaţie, rezultă că împrumutatul şi-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Cât priveşte aplicarea teoriei impreviziunii, Înalta Curte reţine că, sub acest aspect, în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 62/07.02.2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, instanţa de contencios constituţional a statuat în cuprinsul considerentului 38 faptul că:

"În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur."

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (par. 96 şi 98 din Decizie) cât şi în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" şi un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul iniţial.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greşita aplicare a teoriei impreviziunii, sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât, în considerarea dispoziţiilor art. 6 din actualul C. civ., prevederile art. 1271 C. civ. (2009) nu sunt aplicabile raportului juridic încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

De altfel, analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului.

Cât priveşte invocarea, în contextul criticilor ce vizau aplicarea impreviziunii, a prevederilor Directivei 2014/17/UE, constată că este un argument străin, din moment ce acest din urmă act a fost emis în domeniul protecţiei consumatorului, mult ulterior naşterii raportului juridic dedus judecăţii şi, ca atare, inaplicabil în cauză.

Constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 174 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 174 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.