Currency-linked credit clauses as mandatory domestic norms excluded from abusive clause review under Directive 93/13/CEE

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1.1 lit. b), art. 2.3, art. 4.5, art. 5.1, art. 5.4 teza finală, art. 6.1 şi art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 31.08.2007.

De asemenea, au solicitat îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-Leu la valoarea francului elveţian de la data acordării creditului (31.08.2007), respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare a CHF pe întreaga durată de valabilitate a contractului.

Nu în ultimul rând, au solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtei la: restituirea sumei de 48.795 CHF, echivalentul a 201.000 RON, calculată la cursul afişat de B.N.R. la 28.08.2015 (estimată provizoriu), ce a fost achitată nedatorat în perioada 30.09.2007-26.05.2015, ca urmare a creşterii cursului de schimb valutar franc elveţian-leu, sumă ce va fi actualizată de la data efectuării fiecărei plăţi în parte şi până la data formulării cererii de chemare în judecată; restituirea comisionului de procesare dosar în cuantum de 4447,15 CHF echivalent al sumei de 18.320 RON, calculată la acelaşi curs de 4,1193 RON pentru un franc elveţian, sumă ce va fi actualizată de la data tragerii creditului până la data formulării cererii de chemare în judecată; restituirea comisionului de administrare, în procent de 0,2%, calculat lunar la soldul creditului pentru perioada 30.09.2007 - 26.05.2015 în cuantum de 45.000 franci elveţieni, echivalentul a 185.369 RON la cursul de 4,1193 pentru un franc elveţian (calculată provizoriu), sumă ce va fi actualizată de la data efectuării fiecărei plăţi în parte până la data formulării cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1-4 din Legea nr. 193/2000, Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE.

Ulterior efectuării raportului de expertiză contabilă, respectiv, la 21 septembrie 2016, reclamanţii au depus o cerere precizatoare a câtimii pretenţiilor în ceea ce priveşte capetele 4, 5 şi 6 ale cererii de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâtei la restituirea sumei de 276.747,68 RON, achitată nedatorat pentru perioada 30.09.2007-26.05.2015 ca urmare a creşterii cursului valutar CHF-Leu, care include şi actualizările începând cu data achitării fiecărei rate în parte şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, a sumei de 347.599,75 RON, achitată nedatorat ce reprezintă comision de administrare de 0,2% aplicat lunar la soldul creditului, care include şi actualizările începând cu data achitării fiecărei rate în parte şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi a sumei de 12.004,04 RON, achitată nedatorat ce reprezintă comision de procesare dosar, aplicat de la data tragerii creditului, care include şi actualizările începând cu data tragerii şi până la data formulării cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 302/2017 din 1 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată şi ulterior precizată.

Prin decizia nr. 522/2018 din 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a respins apelul formulat de reclamanţii B. şi A., ca nefondat.

Împotriva deciziei din apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte clauzele inserate la art. 5.1 şi 5.4 teza finală din contractul de credit nr. x/31.08.2007, au susţinut că instanţa de apel, apreciind că obligaţia de a restitui creditul în franci elveţieni reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar, a aplicat greşit dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Recurenţii arată că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, francul elveţian a fost prevăzut în contract doar ca o monedă de substituţie, menită să conserve valoarea capitalului, exclusiv în favoarea pârâtei.

Astfel, deşi cunoştea încă din perioada precontractuală că preţul imobilului pentru achiziţionarea căruia aveau nevoie de suma împrumutată era stabilit în euro, intimata le-a acordat creditul în franci elveţieni şi, mai mult, le-a impus efectuarea schimbului valutar prin intermediul său, la cursul de schimb stabilit tot de ea şi le-a pus la dispoziţie suma în euro.

În opinia recurenţilor, clauza inserată la art. 5.1 din contract nu reprezintă o aplicaţie a principiului nominalismului monetar, ci opusul acestuia.

În acest context, au invocat dispoziţiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "întâmplându-se o sporire sau scădere a preţului monedelor înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." arătând că interpretarea curţii de apel este complet greşită, întrucât, în accepţiunea acestora, "speciile aflătoare în curs" pe teritoriul României nu pot fi valutele, înţelese ca monede ale altor state sau uniuni de state, ci, leul românesc şi subdiviziunea acestuia, banul.

Prin urmare, consideră că principiul nominalismului monetar, în înţelesul său firesc, ar obliga pârâta să primească, drept plată liberatorie, creditul în RON la valoarea leului de la momentul încheierii contractului.

Referindu-se la argumentaţia instanţei de apel care a constatat că respectiva clauză de risc valutar, odată ce transpune principiul nominalismului monetar, se situează în domeniul de excludere de la analiza caracterului abuziv consacrat de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, considerând că aceasta se încadrează în noţiunea de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", autorii recursului susţin că instanţa de apel a încălcat legea, întrucât, clauza privind riscul valutar nu transpune în contract dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 care au caracter supletiv. Având în vedere că părţile pot deroga de la ele, recurenţii afirmă că aceste dispoziţii nu sunt incluse în categoria de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" la care se referă art. 1 alin. (2) şi considerentul 13 al Directivei.

Mai arată că, făcând aceste constatări greşite, instanţa de apel nu a mai considerat necesar să verifice şi celelalte condiţii cerute de lege pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă.

Prin urmare, aceştia susţin că interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv, considerentul 13 şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este una nepermis de largă, având în vedere că directiva îşi propune să oblige statele membre să elaboreze un sistem care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pe fond pentru a se putea evalua eventualul caracter abuziv, în scopul asigurării protecţiei consumatorilor, cu referire la contractele preformulate de profesionişti.

Mai arată că, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 care prevăd obligativitatea ca statele membre să prevadă în propriile legislaţii că o clauză abuzivă nu poate avea niciun efect faţă de consumator, judecătorul are obligaţia de a constata chiar din oficiu aceste împrejurări, chiar şi în lipsa unei cereri din partea consumatorului.

Totodată, susţin că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretată restrictiv, întrucât nu este cazul să fie excluse clauzele care transpun în contracte dispoziţii cu caracter supletiv, de la care părţile pot deroga, instituind alte acorduri.

De asemenea, recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat punctul 26 din Hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza RWE Vertrieb într-un mod cu totul eronat, în condiţiile în care C.J.U.E. precizează că sunt excluse de la controlul caracterului abuziv doar clauzele ce reflectă dispoziţii din dreptul naţional ce se impun părţilor independent de voinţa acestora.

În altă ordine de idei, recurenţii afirmă că s-au încălcat şi dispoziţiile art. 970 din C. civ. care consacră buna-credinţă în executarea contractelor, dar şi principiul echilibrului contractual care se referă la prestaţiile părţilor din contratele sinalagmatice. Arată că profesionistul era obligat să realizeze o informare corectă, completă, precisă şi efectivă a consumatorului, făcând trimitere, în acest sens, la dispoziţiile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004, dar şi la anumite raportări din perioada 2005-2007 realizate atât de Banca Naţională a Elveţiei, cât şi de B.N.R., existente la data acordării creditului, care arătau că francul elveţian este o monedă care înregistrează aprecieri semnificative în perioade de criză şi că riscurile valutare sunt transferate exclusiv asupra debitorilor neacoperiţi.

Totodată, recurenţii evocă şi dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, care consacră dreptul consumatorului de a fi informat în mod corect, complet şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de operatorii economici, arătând că aceleaşi prevederi se regăsesc şi în art. 44 (actual 45), art. 47 (actual 48), art. 56 (actual 57) din Legea nr. 296/2004. În plus, arată că art. 8 din aceeaşi lege obligă operatorii economici să pună pe piaţă numai produse şi servicii sigure pentru populaţie, iar art. 27 lit. a) prevede dreptul consumatorilor de a fi protejaţi împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime.

Aşa fiind, arată că informarea în cazul contractului de credit a fost incompletă, înşelătoare, riscul devalorizării monedei naţionale în raport cu CHF nu a fost prezentat în contract, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos, doar pe baza cursului de schimb al monedei de la acel moment, cu ascunderea trăsăturilor periculoase şi cunoscute de profesionist în ceea ce priveşte moneda în care a fost acordat creditul.

În altă ordine de idei, recurenţii arată că, în realitate, contractul de credit garantat cu ipotecă în CHF este un instrument financiar derivat conform standardelor internaţionale de contabilitate recunoscute la nivelul UE începând cu anul 2005, iar, potrivit Normei B.N.R. 5/2004, acestor operaţiuni cu IFD-uri le sunt asociate cerinţe de capital în raport cu riscul valutar. Cu toate acestea, arată că, în calitatea sa de profesionist, cunoscând care sunt riscurile valutare în această privinţă, pârâta şi-a asumat un scop speculativ la momentul acordării creditului în aceste condiţii, recurenţii fiind lăsaţi fără niciun fel de acoperire din perspectiva riscului valutar la momentul încheierii contractului, fără o informare corespunzătoare.

Recurenţii afirmă că, potrivit criteriilor stabilite de C.J.U.E., o clauză potenţial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei 93/13 prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credinţe şi transparenţei (Perenicova şi Perenic, C-453/10 Invitel, C-472/10 RWE Vertrieb, C-92/11), astfel că, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la riscul de apreciere a monedei creditului, la momentul încheierii contractului, pârâta a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, care poate fi restabilit prin îngheţarea cursului leu/CHF la nivelul de la momentul încheierii contractului.

Cu privire la clauza inserată la art. 6.3 din contractul de credit, ce vizează plata lunară a comisionului de administrare, în procent de 0,2%, aplicat la soldul creditului, au arătat că instanţa de apel a reţinut că aceasta nu face parte din noţiunea de obiect principal al contractului şi că aceasta nu a fost negociată.

Cu toate acestea, recurenţii arată că, în privinţa respectivei clauze, instanţa de apel a stabilit că a fost redactată de o manieră clară şi inteligibilă şi nu a generat niciun dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, reţinând totodată buna-credinţă a intimatei.

În accepţiunea recurenţilor, însă, instanţa a încălcat, astfel, dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969 şi 970 C. civ.

În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că această clauză este abuzivă, subliniind că nu sunt descrise în contract serviciile pentru care banca percepe comisionul de administrare, ceea ce echivalează cu o încălcare a obligaţiei de informare şi cu lipsa contraprestaţiei.

În final, au arătat că perceperea unui comision de 0,2% în fiecare lună ce se aplică la soldul creditului, pe lângă dobânda percepută de bancă creează un dezechilibru major între contraprestaţii, dar şi că acest comision este, în realitate, o dobândă mascată, percepută de bancă în mod nejustificat.

În ceea ce priveşte clauzele contractuale privind plata comisionului de procesare a creditului (art. 1.1 lit. b), art. 2.3 şi art. 6.1 din contract), recurenţii arată că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969 şi 970 C. civ., a respins toate susţinerile referitoare la lipsa de informare, dezechilibrul considerabil dintre drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor şi lipsa contraprestaţiei băncii în schimbul acestui comision, reţinând, totodată, buna-credinţă a băncii.

Recurenţii au susţinut că acest comision este nelegal, întrucât activitatea de creditare este reglementată, banca fiind o instituţie financiară care are ca obiect de activitate acordarea de credite, iar, în acest context, perceperea unui comision nu asigură pentru consumator o contraprestaţie din partea pârâtei, că intimata a profitat de poziţia sa privilegiată, impunându-le acceptarea comisionului de procesare, dar şi că limbajul în care a fost exprimată clauza contractuală nu este clar, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu sunt evidenţiate contraprestaţiile la care se obligă banca în schimbul acestui comision, a cărui percepere creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În încheiere, recurenţii au reiterat concluziile de admitere a recursului raportat la motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod peocedură civilă.

La data de 28 septembrie 2018, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

La 18 octombrie 2018, recurenţii au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, formulând, totodată, şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 521 alin. (3) şi a art. 27 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 52/18.06.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3), (4) şi 5, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 57 şi art. 61, art. 124 alin. (1) şi (3), art. 126 alin. (1), (2), (3) şi 4, art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României. Totodată, prin răspunsul la întâmpinare, au solicitat şi respingerea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate în ceea ce priveşte motivul de casare pe care recurenţii şi-au întemeiat recursul, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport propunându-se soluţia de suspendare a judecăţii recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind admisibilitatea recursului, ca urmare a unei sesizări înregistrate sub nr. x/2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu termen de judecată stabilit la 14 ianuarie 2019.

Având în vedere că, ulterior, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului urmând a fi determinată prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Înalta Curte a procedat la completarea raportului întocmit iniţial, concluziile fiind în sensul că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, a completării la raport şi a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 6 iunie 2019, recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport, solicitând admiterea în principiu a recursului şi stabilirea unui termen de judecată, în vederea soluţionării acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea completului de filtru din 22 octombrie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, acesta fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Totodată, prin încheierea din 22 octombrie 2019, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenţii-reclamanţi B. şi A..

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 30 iulie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei şi a recursului, termen la care instanţa de recurs a rămas în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu toate că, în concluziile orale, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au aratat că, faţă de hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-81/19, înţeleg să formuleze concluzii doar în ceea ce priveşte punctele 2 şi 3 ale cererii de recurs, Înalta Curte reţine că, în memoriul de recurs, sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel de menţinere a hotărârii primei instanţe privind respingerea capătului de cerere prin care s-a cerut îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-Leu la valoarea francului elveţian de la data acordării creditului (31.08.2007).

Potrivit clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x încheiat la 31.08.2007, orice plată efectuată de Împrumutat în baza contractului mai sus amintit se va face în moneda în care a fost acordat creditul.

Având în vedere că, în baza art. 1 din contract, Banca acorda Împrumutatului un credit în valoare de 300923,5 CHF, rezultă că, în virtutea clauzei prevăzute la art. 5.1, împrumutaţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, iar, conform art. 5.4 din Contract, banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele şi pentru împrumutat, utilizând propriile cotaţii, urmând ca, eventualele diferenţe de curs valutar să fie suportate de Împrumutat/Codebitor.

Autorii căii de atac au susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1578 C. civ. din 1864, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În esenţă, recurenţii au arătat că respectiva clauză nu transpune în contract dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 care au caracter supletiv. Având în vedere că părţile pot deroga de la ele, recurenţii au susţinut că aceste dispoziţii nu sunt incluse în categoria de "acte cu putere de lege sau norme administative obligatorii" la care se referă art. 1 alin. (2) şi considerentul 13 al Directivei, astfel încât, au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a mai considerat necesar să verifice şi celelalte condiţii cerute de lege pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că părţile în litigiu au încheiat Contractul de credit la data de 31 august 2007, ceea ce înseamnă că acest contract este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de O.G. nr. 21/1992.

Totodată, actul juridic în discuţie este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În altă ordine de idei, actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. Aşadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care reclamanţii au solicitat îngheţarea cursului valutar CHF-Leu la momentul încheierii contractului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, aşa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă. Or, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, C.J.U.E. a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Mai mult, într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus arătată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurare că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Prin urmare, excluderea unor astfel de clauze de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Reţinând atât caracterul nefondat al primei critici formulate referitoare la clauza de risc valutar, cât şi poziţia procesuală a recurenţilor care, în considerarea Hotărârii CJUE C-81/19, nu au mai înţeles să o susţină, Înalta Curte va trece la analiza următoarelor două critici ce vizează caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare şi comisionul de procesare, în privinţa cărora, autorii recursului au susţinut că soluţia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 969-970 din C. civ. de la 1864.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se decela aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Aşadar, împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât şi comisionul de procesare.

Prin urmare, această cerinţă a unei redactări clare şi inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situaţia în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislaţia naţională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunţate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeaşi decizie preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi comisionul de procesare şi a reţinut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Totodată, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în cele două clauze.

Astfel, în ceea ce priveşte comisionul de administare, prin art. 6.3 din contract s-a stipulat că "pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0,2% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare."

Aşadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dacă dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Mai mult, obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Cu referire la clauza care prevede acest comision, instanţa supremă reţine că cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte şi în clauzele care menţionează comisionul de procesare (art. 1.1 lit. b), art. 2.3 şi art. 6.1 din contract).

Astfel, prin art. 1.1 lit. b) din contract, s-a stipulat că suma de 4447,15 CHF va fi utilizată pentru achitarea comisionului de procesare, datorat în baza contractului; conform art. 2.3 din contract: împrumutatul autorizează Banca să reţină automat contravaloarea comisionului de procesare, concomitent cu tragerea sumei destinate achiziţionării imobilului; iar, potrivit art. 6.1 din contract, s-a stipulat că, pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. a), comision ce se va plăti integral la data tragerii creditului.

Faţă de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 1,5 % calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. a) din contract şi că acesta se va plăti integral, la data tragerii creditului prin reţinere din suma împrumutată, se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de administrare, respectiv, comisionul de procesare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că aceaste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare şi comisionul de procesare.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 522/2018 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 522/2018 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.