CHF loan abusive clauses partially annulled; currency risk, conversion, and restitution claims rejected as appeals dismissed.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale menţionate în acţiune şi eliminarea acestora din contract, obligarea pârâtei la conversia creditului, din moneda CHF în moneda RON (RON), la cursul de schimb de la data acordării creditului, curs majorat cu 10 %, în baza art. 4.2 din contract şi restituirea sumelor încasate nelegal, în baza acestor clauze abuzive, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în calitate de consumator, a contractat cu banca pârâtă un credit în valoarea de 74.000 CHF, conform contractului de credit nr. x/19.06.2008 şi a precizat că respectivul contract prevede clauze abuzive, făcând referire la art. 4.2, 4.5, 8.1 din contract.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Directiva nr. 93/13/CEE, jurisprudenţa C.J.U.E.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2016, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act de schimbarea situaţiei juridice a pârâtei, în sensul că C. S.A. a preluat calitatea procesuală a B. S.A., prin efectul fuziunii prin absorbţie.

La 14 decembrie 2015, Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia a formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantei care a fost admisă în principiu prin încheierea din 31 martie 2016. Totodată, prin aceeaşi încheiere, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă şi a repus cauza pe rol pentru continuarea judecăţii, stabilind termen de judecată la 23 mai 2016, cu citarea părţilor. În plus, a dispus ca reclamanta să fie citată cu menţiunea ca, în termen de 10 zile de la comunicare, să precizeze clauzele contractuale şi, eventual, a părţii din clauzele contractuale cu privire la care solicită constatarea caracterului abuziv.

La data de 6 mai 2016, reclamanta a dat curs solicitării instanţei, arătând că solicită constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei inserate la art. 4.2 din Condiţiile generale ale contractului, în ceea ce priveşte sintagma "are dreptul, dar nu şi obligaţia" şi a clauzelor inserate la art. 4.5 şi 8.1, în integralitatea lor.

Prin sentinţa civilă nr. 567 din 28 martie 2017, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind convertirea creditului din franci elveţieni în RON, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 8.1 lit. a) liniuţa a II-a şi a III-a şi art. 8.1 lit. b), c), d) şi e) din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/19.06.2008 şi a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată. Totodată, a admis în parte cererea de intervenţie accesorie şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. şi intervenientul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia au declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. Totodată, au solicitat schimbarea în parte a sentinţei civile apelate, iar, pe cale de consecinţă, admiterea în totalitate a acţiunii.

Prin decizia nr. 35 din 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, apelurile şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.071 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. şi Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia au declarat recurs.

Prin memoriul său de recurs, recurenta A. a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că, în mod greşit, a reţinut curtea de apel că sunt incidente dispoziţiile art. 969 şi 970 C. civ., şi nu legislaţia specială din domeniul protecţiei consumatorului.

Astfel, a arătat că dispoziţiile art. 969 C. civ. îşi găsesc aplicarea în ipoteza în care contractul este negociat şi a subliniat că, în speţă, contractul de credit încheiat de părţi este unul de adeziune, astfel că devin pe deplin aplicabile dispoziţiile legislaţiei speciale în domeniul protecţiei consumatorului, care are în vedere tocmai remedierea dezechilibrului existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior încheierii acestuia.

În acest sens, a susţinut că negocierea unui contract nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a alege între mai multe produse predefinite şi contracte de credit standardizate, ci implică posibilitatea consumatorului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor contractuale.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 4 alin. (1), alin. (2) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa C.J.U.E. cu privire la clauzele abuzive şi dreptul instanţei naţionale de a se pronunţa asupra acestora şi a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speţă, contractul de credit încheiat între părţi este unul de adeziune, care nu a fost negociat, iar clauzele a căror nulitate o invocă nu au fost exprimate în mod clar şi inteligibil, banca neîndeplinindu-şi obligaţia de a-i furniza informaţii suficiente pentru a-i permite să adopte o decizie prudentă şi în cunoştinţă de cauză.

Recurenta a mai arătat că, potrivit pct. 50 din considerentele deciziei pronunţate de C.J.U.E. în cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii contra României), împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar.

Or, în speţă, intimata, deşi cunoştea sau trebuia să cunoască evoluţia ulterioară a francului elveţian, nu a informat-o cu privire la acest risc şi, mai mult, a stabilit prin contract obligaţia consumatorului de a suporta în mod exclusiv diferenţele de schimb valutar, ceea ce a condus la denaturarea raportului juridic obligaţional, prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat, astfel că se impune conversia creditului, la cursul valabil în momentul contractării acestuia, majorat cu 10%.

În acest sens, a evocat şi dispoziţiile art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004, privind Codul consumului, conform cărora contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, iar în caz de dubiu asupra interpretării acestora, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului, precum şi prevederile Normei B.N.R. nr. 17/2003 şi art. 3 lit. a) din O.G. nr. 21/1992, care vizează protecţia consumatorului împotriva riscului valutar.

Recurenta a mai arătat că este eronată atât interpretarea instanţei de apel potrivit căreia nu a acceptat în anul 2015 conversia creditului la un curs convenit de părţi, conform ofertei băncii, cât şi cea potrivit căreia clauza inserată la art. 4.2. din Condiţiile generale trebuie corelată cu cea cuprinsă în art. 4.3.

Concretizând, a arătat că nu şi-ar fi putut exercita niciodată drepturile prevăzute la art. 4.3, întrucât exista posibilitatea ca banca să aprecieze această împrejurare drept "o situaţie neprevăzută" şi să declare creditul scadent şi, mai mult, conform clauzei 4.2, conversia trebuia făcută de bancă, în mod unilateral, independent de solicitarea consumatorului.

Cu privire la oferta făcută de intimată în anul 2015, a arătat că aceasta conţinea valoarea creditului în RON, respectiv în euro, la un curs apropiat de maximul istoric, stabilit de bancă, iar nu convenit de părţi.

Mai mult, a arătat că acceptând respectiva ofertă, ar fi renunţat practic la dreptul de a mai acţiona în instanţă, în condiţiile în care aceasta cuprindea şi o clauză conform căreia orice neînţelegeri ulterioare puteau fi soluţionate doar pe cale amiabilă.

Faţă de aspectele învederate, recurenta apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE şi a jurisprudenţei C.J.U.E., a art. 75, art. 76, art. 77 din Legea nr. 296/2004, a art. 3 lit. a) şi a) art. 10 lit. a) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a art. 966-970 C. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei, atunci când a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul de curs valutar.

Recurenta a mai susţinut că, în speţă, este aplicabilă şi teoria impreviziunii reglementată de art. 1271 din C. civ. (2009), atât timp cât obligaţia sa de a plăti ratele a devenit excesiv de oneroasă.

În acest context, a evocat considerentele deciziei nr. 623/2016 (paragraful 119) a Curţii Constituţionale, potrivit cărora instanţa, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia şi a subliniat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că susmenţionata decizie nu este incidentă, întrucât a apărut după data începerii procesului.

În final, a susţinut că prevederile contractuale inserate la art. 4.5 şi la art. 8.1 lit. a) din Condiţiile generale ale contractului provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţele bunei-credinţe, întrucât nu au fost negociate.

Prin memoriul său de recurs, recurentul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii sale de intervenţie accesorie şi, implicit, a acţiunii reclamantei.

În motivare, a reiterat criticile aduse deciziei atacate de recurenta-reclamantă, care au fost prezentate pe larg mai sus.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 18 mai 2018, Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurenta A..

La aceeaşi dată, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurentul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia.

La data de 12 iunie 2018, intimata C. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

La 29 iunie 2018, recurenta A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata C. S.A., iar la data de 3 iulie 2018, Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia a depus, la rândul său, răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin raport propunându-se soluţia de respingere a recursurilor ca inadmisibile, faţă de considerentele deciziei nr. 52/18.06.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a decis că, "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei(20 iulie 2017)."

Având în vedere că, ulterior, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului urmând a fi determinată prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Înalta Curte a procedat la completarea raportului întocmit iniţial, concluziile fiind în sensul că recursurile declarate în cauză sunt admisibile în principiu, urmând a fi soluţionate conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului şi a completării la raport către părţile din proces, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 19 martie 2019, respectiv, la 21 martie 2019, recurenţii au depus câte un punct de vedere la raport, prin care au arătat că recursurile sunt nu numai admisibile în principiu, ci şi fondate.

Prin încheierea completului de filtru din 21 mai 2019, au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen de judecată la 22 octombrie 2019, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 30 iulie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei şi a recursului, termen la care instanţa de recurs a rămas în pronunţare.

Ulterior, la 13 octombrie 2020, recurenta-reclamantă A. a depus o cerere de reluare a judecăţii procesului suspendat prin încheierea din 22 octombrie 2019, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că, prin recursul intervenientului accesoriu, au fost formulat critici identice cu cele din recursul recurentei-reclamante, motiv pentru care nu se va proceda la o analiză distinctă a acestora, considerentele aduse în sprijinul soluţiei adoptate în recursul formulat de recurenta-reclamantă fiind pe deplin aplicabile şi recursului intervenientului accesoriu.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie a fost încheiat la data de 19 iunie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, astfel cum a fost precizată în faţa primei instanţe de fond, recurenta-reclamantă a solicitat a se constata nulitatea absolută parţială a clauzei inserate la art. 4.2 din convenţia de credit nr. x/19.06.2008, în sensul de a se constata abuzivă sintagma:

"are dreptul, dar nu şi obligaţia", apreciind că o formulare în acord cu legea ar trebui să se rezume la sintagma:

"are obligaţia…", iar, în privinţa clauzelor 4.5 şi 8.1, a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestor clauze, în integralitatea lor, cu obligarea băncii pârâte la conversia creditului, din CHF în RON, la cursul de schimb de la data acordării creditului, curs majorat cu 10% în baza art. 4.2 din contract şi restituirea sumelor încasate nelegal în baza acestor clauze abuzive, precum şi a dobânzii legale.

Prima instanţă de fond a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor înscrise în art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia, art. 8.1 lit. b), c), d) şi e) din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/19.06.2008, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de instanţa de apel, ca urmare a respingerii atât a apelului reclamantei, cât şi a apelului intervenientului accesoriu.

Cu referire la recursul recurentei-reclamante, se reţine că, sub un prim aspect, autoarea acestuia susţine că, în analiza efectuată, instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile de drept comun (art. 969 şi art. 970 C. civ.), şi nu legislaţia specială din domeniul protecţiei consumatorului, arătând că, în speţă, banca şi-a impus voinţa printr-un contract de adeziune nenegociat, fără o informare prealabilă asupra riscului hipervalorizării monedei creditului.

Cu toate că sunt lipsite de interes criticile privind caracterul nenegociat al Convenţiei, întrucât instanţele devolutive au reţinut acest caracter al contractului, Înalta Curte constată că, în contradicţie cu susţinerea recurentei, potrivit căreia, banca nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de informare, la art. 7.1 lit. p) din Convenţia de credit, s-a prevăzut faptul că "prin semnarea prezentei Convenţii, Împrumutatul declară că a fost informat de existenţa Riscului Monetar şi a Riscului Valutar, pe care, astfel, înţelege să şi le asume, în deplină cunoştinţă de cauză."

În altă ordine de idei, referitor la criticile ce vizează clauza care stipulează obligaţia pentru recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, Înalta Curte reţine că respectiva clauză este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preia o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Totodată, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva C. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, aşa cum a fost amintit mai sus, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv, respectiv redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

În ceea ce priveşte clauza 4.2, instanţa de recurs reţine că, în memoriul de recurs, recurenta se rezumă la a arăta că, prin acea clauză, Banca a stipulat, în realitate, o obligaţie exclusivă în sarcina împrumutatei de a suporta diferenţele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii.

Având în vedere că soluţia instanţei de apel cu privire la clauza 4.2 a fost criticată de recurentă tot din perspectiva riscului valutar, critica va fi respinsă pentru aceleaşi argumente reţinute în considerentele precedente.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prin art. 4.2 din convenţie, nu se instituie o derogare de la principiul nominalismului monetar, ci dreptul părţilor de a proceda la conversia creditului în altă monedă, în anumite situaţii concret explicate.

O atare clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru juridic între drepturile şi obligaţiile părţilor, atâta vreme cât şi împrumutatului i se recunoaşte dreptul de a solicita această conversie, prin articolul 4.3 din contract.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, critici subscrise de recurenta-reclamantă aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare.

Reclamanta nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce cea de a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Abia prin cererea de apel, reclamanta a dezvoltat critici care tindeau să pună în discuţie adaptarea contractului, ca urmare a unor împrejurări excepţionale intervenite în cursul executării acestuia. Însă, cu respectarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în apel, nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei cereri noi.

Procedând astfel, instanţa de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a principiului potrivit căruia limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă a invocat greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.5 din Convenţie, potrivit căreia, dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând cotaţiile proprii, eventualele diferenţe de curs valutar urmând a fi suportate de împrumutat.

Cu privire la clauza stipulată prin art. 4.5 menţionată anterior, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată, susţinând că o astfel de clauză este abuzivă în considerarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 republicată.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil."

În conformitate cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 republicată, "se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii."

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că o clauză contractuală precum cea în discuţie presupune ca în contract să se expună, în mod transparent, funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea/restituirea împrumutului, astfel încât, împrumutata să poată fi în măsură, în calitate de consumator, să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta.

Instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise.

Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Din analiza clauzei mai sus arătate, se reţine că mecanismul prin care Banca şi-a rezervat dreptul de a face schimbul valutar pentru împrumutat, cu arătarea consecinţelor ce se pot răsfrânge asupra împrumutatului rezultă din însăşi clauza contractuală, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din aplicarea respectivei clauze în ceea ce o priveşte.

Mai mult decât atât, nu este niciun dubiu că aceste implicaţii au fost pe deplin înţelese de recurenta-reclamantă. În acest sens, se cuvine menţionat că cel puţin o parte din argumentele aduse în sprijinul criticii, care vizează art. 4.5 din Convenţie, susţin faptul că recurenta-reclamantă a avut pe deplin reprezentarea consecinţelor juridice şi economice care decurg din aplicarea respectivei clauze în ceea ce o priveşte.

Astfel, în susţinerea acestei critici, recurenta a afirmat că, "în ceea ce priveşte particularităţile mecanismului de schimb al monedei străine, existenţa diferenţei, dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale unei monede străine şi stabilirea unui curs propriu al băncii, care poate fi, evident, mai mare decât alt curs, ce îmi poate fi mai favorabil şi de la care sunt oprită, creează consecinţe economice nefaste, potenţial semnificative, pentru subsemnata".

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează operaţiunea mai sus arătată este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

Recurenta a mai arătat că această clauză este, de asemenea, abuzivă, întrucât o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Totodată, în ceea ce priveşte condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ, Înalta Curte reţine că acesta se apreciază la momentul încheierii contractului deoarece elementele existente la acel moment pot crea dezechilibrul, iar nu executarea ulterioară a contractului, pe baza unor criterii cunoscute încă de la început de consumator.

În acest context este de menţionat şi Cauza Andriciuc C-186/16, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că aprecierea cu privire la dezechilibrul semnificativ pe care o clauză abuzivă îl provoacă între drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie raportată la momentul încheierii contractului.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate referitoare la clauza 4.5 din Convenţie.

Nu în ultimul rând, recurenta a criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva soluţiei adoptate în privinţa clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. a) prima liniuţă din cuprinsul condiţiilor generale ale Convenţiei de credit.

Referitor la această clauză, recurenta a arătat că este abuzivă, întrucât expresia "în opinia băncii", inserată în textul contractului, arată, pe deplin, arogarea de către bancă a posibilităţii de a avea solicitări nedefinite şi infinite, putând să se declare oricând nemulţumită şi să apeleze la această clauză subiectivă, prin punerea într-o vădită stare de inferioritate a clienţilor săi.

Analizând critica formulată, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 8.1 lit. a) prima liniuţă din condiţiile generale ale Convenţiei, "în cazul în care se iveşte vreuna dintre situaţiile următoare, atunci în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei:

a) împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate:

- conform prezentei convenţii (…)".

Aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, clauza prevăzută la art. 8.1 lit. a) prima liniuţă din condiţiile generale ale Convenţiei, astfel cum a fost redactată şi inserată în condiţiile generale ale convenţiei de credit, nu cuprinde expresia "în opinia băncii".

Este adevărat că expresia "în opinia băncii" se regăseşte în cuprinsul clauzei prevăzute la art. 8.1, dar nu la art. 8.1 lit. a), ci, la lit. d) a art. 8.1, clauză care, împreună cu cele prevăzute la art. 8.1 lit. b), c) şi e), precum şi cu cele prevăzute la art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/19.06.2008, au fost declarate abuzive de prima instanţă.

În altă ordine de idei, această clauză nu este de natură a crea, prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze, în detrimentul recurentei, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile contractuale.

Recurenta a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului care sunt condiţiile de creditare ale Băncii, neputându-se reţine, astfel, un abuz ori o rea-credinţă din partea băncii în declararea anticipată a scadenţei creditului.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 35 din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cât şi recursul declarat de recurentul-intervenient Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia împotriva aceleiaşi decizii.

Referitor la cererea intimatei C. S.A. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata C. S.A., prin avocat D., a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 900 RON cu titlu de onorariu avocaţial, conform înscrisurilor existente la paginile 201-202 din dosar.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului."

De asemenea, conform art. 452 din C. proc. civ.:

"Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Cu toate acestea, câştigarea procesului nu reprezintă singura condiţie pentru ca cererea de acordare a cheltuielilor de judecată să fie admisă, legiuitorul impunând o altă condiţie părţii care pretinde cheltuieli de judecată, respectiv, să facă dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, conform art. 452 C. proc. civ.

Având în vedere că, în timpul şedinţei de judecată, dar, după epuizarea cauzelor programate în intervalul orar 09:00 - 10:00, fixat şi pentru dezbaterea acestei cauze şi după rămânerea în pronunţare asupra recursurilor declarate, s-a prezentat pentru intimata-pârâtă C. S.A., avocat D. care a depus dovezile privind efectuarea cheltuielilor de judecată, instanţa de recurs nu poate da curs cererii intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate, reţinând că nu a fost făcută proba acestora până la închiderea dezbaterilor.

Nefiind, aşadar, respectată condiţia textului art. 452 C. proc. civ., şi anume ca dovada cheltuielilor de judecată să se fi depus cel mai târziu la data încheierii dezbaterilor, moment procesual după care nu mai este permisă administrarea vreunei probe, instanţa de recurs nu va lua în considerare înscrisurile depuse în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 35 din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-intervenient Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.