Bank loan fees: Appeal allowed, judgment quashed and remanded for review of processing and administration clauses

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat:

1) constatarea nulităţii absolute a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 22 iulie 2008 (data tragerii), prin care banca a împrumutat suma de 105.266 CHF:

a) clauza de la art. 1.1. din contractul de credit, prin care se stabileşte achitarea sumei de 2.266 CHF, cu titlu de comision de procesare şi a clauzei de la art. 3.12. care stabileşte modalitatea de calcul şi de percepere a acestui comision de procesare, în cuantum de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. a);

b) clauzele privind costurile contractului de credit, respectiv clauzele de la art. 3.1., art. 3.2., art. 3.3., art. 3.4., art. 3.5., art. 3.6., art. 3.7., art. 3.10. şi art. 3.13;

c) clauza de la art. 3.14. referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,15%, perceput de bancă şi aplicat la soldul creditului;

d) clauza de la art. 4.1. referitoare la moneda în care urmează să se facă plăţile;

e) clauza de la art. 4.4. referitoare la modificarea valorii ratelor şi clauza prevăzută la art. 4.6. referitoare la suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutat;

f) clauza de la art. 3.13. referitoare la comisionul de plată anticipată de 3%;

2) constatarea nulităţii absolute a actului adiţional încheiat la data de 27.12.2013 la contractul de credit nr. x din data de 22.07.2008 (data tragerii), prin care banca a împrumutat suma de 105.266 CHF;

3) constatarea nulităţii absolute a actului adiţional încheiat la data de 15.07.2011 la contractul de credit nr. x din data de 22.07.2008 (data tragerii), prin care banca a împrumutat suma de 105.266 CHF;

4) stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor, în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a contractului, precum şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, urmând ca pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în plus de către aceasta, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestor sume şi până la data achitării efective a acestora;

5) obligarea pârâtei să revină la marja iniţială de 2,61% şi să o menţină pe toată perioada contractuală;

6) obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor de bani reprezentând dobânda achitată peste procentul de 5,5%, precum şi la dobânda legală aferentă acestor sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestor sume şi până la data achitării efective a acestora;

7) obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 2.266 CHF, încasată cu titlu de comision de procesare, în funcţie de cursul oficial stabilit de BNR la data plăţii efective, precum şi la dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestei sume;

8) obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 22.07.2008 şi până la data de 15.07.2011, precum şi la dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestei sume;

9) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

Prin sentinţa civilă nr. 8059 din 19 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Reclamanta A. a formulat apel împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală.

La termenul de judecată din 31 octombrie 2017 instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisurile noi depuse de către intimata-pârâtă şi a respins probele cu interogatoriul intimatei, expertiză contabilă şi declaraţia testimonială, solicitate de apelanta-reclamantă. Totodată, instanţa de apel a apreciat necesar ca ambele părţi să depună precizări scrise cu privire la procentul de dobândă aplicabil creditului contractat de reclamantă de la momentul încheierii contractului şi până în prezent, dacă acest procent de dobândă a suferit modificări, de la ce dată, în ce cuntum şi în baza cărui act normativ sau dacă s-a stabilit prin convenţia părţilor.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2071 din 28 noiembrie 2017, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 8059 din 19 decembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, Curtea a reţinut că la determinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, criteriile care trebuie să fie avute în vedere sunt cele de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele dintre comercianţi şi consumatori (în forma în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi), respectiv: 1) lipsa negocierii directe dintre consumator şi comerciant şi 2) dezechilibrul semnificativ în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, creat în detrimentul consumatorului şi cu încălcarea exigenţei de bună-credinţă, fiind necesar ca aceste condiţii să fie întrunite în mod cumulativ pentru a califica o clauză ca având caracter abuziv.

În materia contractelor încheiate de comercianţi cu consumatorii legiuitorul naţional şi cel european au urmărit să îi protejeze pe aceştia din urmă, dată fiind poziţia lor de inferioritate, în primul rând din punct de vedere economic, şi să atenueze, în situaţia în care se impune, aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda.

Prin contractul de credit încheiat între părţi s-a prevăzut obligaţia apelantei (în calitate de împrumutat) de plată a comisioanelor prevăzute de:

1) clauza de la art. 1.1. din contractul de credit, prin care se stabileşte achitarea sumei de 2.266 CHF, cu titlu de comision de procesare; clauza de la art. 3.12. care stabileşte modalitatea de calcul şi de percepere a acestui comision de procesare, în cuantum de 2,2% din valoarea creditului;

2) clauza de la art. 3.14. referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,15%, aplicat la soldul creditului;

3) clauza de la art. 3.13 referitoare la comisionul de plată anticipată de 3% din valoarea sumei rambursate în avans;

Curtea a apreciat că modalitatea de redactare a clauzelor de mai sus este neechivocă, fiind extrem de uşor de calculat sumele datorate cu acest titlu (cuantumul concret al comisionului de procesare regăsindu-se, de altfel, în contract, iar al celui de administrare în graficul de rambursare), astfel încât întinderea obligaţiilor este cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate. În plus, nu se pot reţine argumente întemeiate pentru a se aprecia lipsa de claritate a acestor clauze.

S-a arătat că nu se poate reţine nici teza unui comportament ilicit al băncii, deoarece din întreaga economie a contractului se putea stabili în urma unui calcul matematic facil care este cuantumul sumei pretinse cu titlu de comision de procesare sau acordare. În acest sens, instanţa de apel a menţionat că sunt cuprinse în contract toate informaţiile referitoare la cuantumul creditului, la dobânda care, de asemenea, este exprimată într-un procent matematic şi perioada pe care consumatorul o are la dispoziţie pentru a-şi îndeplini obligaţiile, la procentul celor două comisioane şi la valoarea la care se aplică acest procent, cu atât mai mult cu cât sumele concrete se regăsesc în contract sau în graficul de eşalonare.

Prin urmare, s-a concluzionat în sensul că sunt nefondate criticile formulate de apelantă cu privire la aceste aspecte.

În ceea ce priveşte comisionul de plată anticipată, Curtea a reţinut că reclamanta putea să calculeze uşor cuantumul concret datorat, în funcţie de valoarea rambursată în avans.

Apelanta-reclamantă nu a susţinut şi nici măcar nu a dovedit că ar fi rambursat în avans vreo sumă de bani, astfel încât să fi achitat vreo sumă de bani cu acest titlu.

Faţă de modificarea adusă contractului de credit prin actul adiţional încheiat în baza O.U.G. nr. 50/2010 şi, având în vedere că creditul este cu dobândă variabilă, s-a reţinut că nu se datorează comision de rambursare anticipată.

Întrucât nu i se mai poate percepe acest comision, criticile apelantei-reclamante apar ca fiind lipsite de substanţă.

De asemenea, Curtea a apreciat că prevederile contractuale prin care s-au instituit aceste comisioane au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic şi nu conţin termeni echivoci care să reflecte o rea-credinţă din partea băncii.

Mai mult, nu se poate reţine că pârâta avea obligaţia de a defini noţiunile de procesare, administrare şi plată anticipată într-un limbaj inteligibil, pentru ca reclamanta să poată înţelege cu claritate motivele pentru care banca a perceput aceste comisioane, criticile din apel nefiind fondate.

Aceasta, deoarece prevederile contractuale contestate sunt cât se poate de clare şi inteligibile, iar termenii de "procesare", "anticipat" şi "administrare" fac parte din vocabularul de bază al limbii române şi înţelesul lor este cunoscut de orice vorbitor al limbii române, astfel că nu este necesară explicitarea suplimentară. Or, din simpla lecturare a clauzelor respective este uşor de înţeles de către orice consumator că prin semnarea contractului îşi asumă şi obligaţia de plată a comisioanelor.

Din modalitatea de redactare a contractului rezultă raţiunea perceperii comisionului de procesare şi a celui de administrare, respectiv verificarea bonităţii clientului şi a efectuării de operaţiuni în scopul acordării sau utilizării ori rambursării creditului.

Cele două tipuri de comisioane au fost percepute de către bancă în strictă legătură cu procesarea cererii de credit şi administrarea acestuia, astfel încât aceste prestaţii pot fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esenţiale şi caracterizează contractul.

În ceea ce priveşte cele invocate de reclamantă referitor la lipsa contraprestaţiei băncii, Curtea a considerat că această contraprestaţie a băncii există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract.

Astfel cum banca a perceput dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noţiuni, la fel de clar din cuprinsul denumirii celor două comisioane rezultă contraprestaţia băncii, chiar dacă aceste noţiuni (procesare şi administrare) nu au fost definite expres în cuprinsul convenţiei.

Rezultă în consecinţă din uzitarea acestor noţiuni care este scopul pentru care au fost percepute, cu atât mai mult cu cât acestea au fost redactate în mod neechivoc printr-un limbaj uşor accesibil chiar şi unui neprofesionist.

Astfel, comisionul de procesare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonităţii clientului, analiza cererii de credit, etc., iar comisionul de administrare priveşte efectuarea de operaţiuni de cont bancar efectuate de către creditor în scopul utilizării şi rambursării creditului, activitatea de monitorizare desfăşurată de bancă pe întreaga perioadă de rambursare, etc.

Ca urmare, s-a reţinut că susţinerile apelantei-reclamante potrivit cărora contraprestaţia băncii nu există şi că aceste comisioane reprezintă de fapt o dobândă ascunsă apar ca lipsite de substanţă.

Aceste comisioane fac parte din costul creditului şi sunt parte integrantă din partea de obligaţii asumată de împrumutată pentru a i se pune la dispoziţie suma respectivă de bani, iar Curtea a constatat că prevederile din contractul de credit a căror nulitate se invocă nu creează niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel că nu sunt abuzive. Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi despre procurarea unor avantaje excesive pentru profesionist în detrimentul consumatorilor prin perceperea lor.

Pentru aceste motive, apar ca nefondate şi susţinerile în sensul că ar trebui să se verifice corespondenţa dintre cuantumul comisioanelor şi costurile avansate de bancă pentru operaţiunile efectuate.

Clauza prin care s-a prevăzut perceperea unui comision de procesare de 2,2% şi (iniţial) a unuia de administrare de 0,15% nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care sectorul de activitate bancară are un anumit specific şi presupune, printre altele, efectuarea de către bancă a unei analize temeinice a fiecărei cereri de credit în parte, precum şi pe întreaga perioadă de derulare a creditului (care în cauză este de 336 de luni) a unei activităţi de monitorizare a modului în care clientul utilizează/rambursează creditul sau îşi îndeplineşte toate celelalte obligaţii contractuale.

S-a mai reţinut că valoarea acestor comisioane este într-un cuantum rezonabil şi, mai mult, că întrucât comisionul de administrare (în forma iniţială) era aplicat la soldul creditului, valoarea sa se diminua pe măsura restituirii creditului, ceea ce vine să confirme încă o dată îndeplinirea condiţiei privind buna-credinţă.

În plus, sub aspectul legalităţii comisionului de administrare, s-a reţinut că perceperea acestuia nu a fost interzisă nici ulterior, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât dacă prin dispoziţiile legale invocate (adoptate în vederea unei protecţii sporite a drepturilor consumatorilor), legiuitorul ar fi avut în vedere interzicerea unor astfel de comisioane ar fi procedat în acest sens.

Prevederile acestui act normativ nu ar putea în niciun caz atrage reţinerea caracterului abuziv al vreuneia dintre clauzele contractului de credit încheiat între părţi, în condiţiile în care acesta a fost încheiat anterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010, situaţia fiind aceeaşi şi în cazul O.U.G. nr. 52/2016, invocată de apelanta-reclamantă.

Atât timp cât nulitatea reprezintă sancţiunea aplicabilă pentru încheierea unui act juridic cu încălcarea prevederilor legale valabile la momentul manifestării de voinţă a părţilor, iar O.U.G. nr. 52/2016 nu exista la momentul contractării creditului, apelanta-reclamantă nu poate invoca dispoziţiile acestei ordonanţe.

Faţă de prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. şi faptul că s-au invocat pentru prima dată în apel, instanţa de apel a constatat că nu pot fi avute în vedere criticile apelantei, potrivit cărora din împrejurarea că prin actul adiţional din data de 15 iulie 2011 comisionul de administrare a fost stabilit la 1 euro/lună, astfel încât rezultă că procentul de 0,15% al acestuia nu ar reflecta costurile reale.

Aceeaşi este situaţia şi pentru criticile prin care s-a susţinut că dovada relei-credinţe a băncii există şi în privinţa comisionului unic de 90 euro, că acesta nu este definit şi că nu are o funcţie economică, criticile fiind invocate pentru prima dată în faza procesuală a apelului.

Referitor la clauzele care permit băncii modificarea ratei dobânzii în mod unilateral, s-a reţinut că apelanta a invocat faptul că sentinţa ar fi nemotivată, întrucât Tribunalul nu ar fi analizat în niciun fel situaţia de fapt prezentată de reclamantă.

Contrar acestor susţineri, Curtea a constatat că hotărârea atacată respectă exigenţele impuse de art. 425 C. proc. civ., în sensul că în considerentele sentinţei s-a arătat (cu privire la toate clauzele în litigiu) situaţia de fapt reţinută de către instanţă, fiind prezentate atât motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, cât şi cele pentru care s-au reţinut sau nu susţinerile părţilor.

De asemenea, prima instanţă a făcut ample referiri la cerinţele legale care trebuie avute în vedere la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate şi le-a analizat pe larg, expunând motivele pentru care a apreciat că în cauză prevederile contractuale atacate de reclamantă nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate abuzive.

Critica potrivit căreia sentinţa se întemeiază pe un presupus act adiţional încheiat în baza O.U.G. nr. 50/2010, care nu există în materialitatea sa, nu este fondată, atât timp cât la dosarul primei instanţe se regăseşte notificarea adresată reclamantei de către bancă pentru a se prezenta în vederea semnării actului adiţional, indicându-i-se, de asemenea, principalele modificări aduse contractului (eliminarea comisionului de rambursare anticipată, modul de calcul al dobânzii şi al marjei fixe).

Această notificare reprezintă o ofertă de a contracta (de a încheia actul adiţional), iar faţă de pasivitatea reclamantei şi de prevederile art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma iniţială), actul adiţional (în sens de negotium) conţinând aceste modificări este considerat acceptat tacit.

Cât priveşte clauza de la art. 3.7 din contractul de credit, la care s-a făcut referire în motivele de apel, s-a constatat că banca nu a uzat de posibilitatea de a modifica dobânda revizuibilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, iar de la momentul încheierii actului adiţional în baza O.U.G. nr. 50/2010 (prin care s-a prevăzut că dobânda se calculează după formula Libor 6 luni + marjă fixă) nici nu a mai putut face acest lucru.

S-a constatat astfel că dobânda prevăzută în contract pentru primul an de creditare a fost fixă şi în procent de 5,5% pe an, iar din al doilea an (respectiv de la 22 iulie 2009 - conform precizărilor de la fila 93din dosarul de apel) a fost variabilă de 6,5%, rămânând astfel până în 2010, când a avut loc implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 (de altfel, dobânda a rămas de 6,5% şi după alinierea contractului la acest act normativ, respectiv până în 15 iulie 2011, când a scăzut la 5%).

Or, astfel cum s-a arătat, faţă de modificarea tacită a contractului de credit conform O.U.G. nr. 50/2010, formula de calcul a dobânzii a devenit Libor 6 luni + marjă fixă, nemaifiind posibilă revizuirea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, aşa cum prevedea art. 3.7 contestat de reclamantă.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a reţinut că modificarea ratei dobânzii după primul an de creditare de la 5,5% la 6,5% nu a avut loc în baza art. 3.7., ci a art. 3.2., care prevede că în situaţia în care după acest interval împrumutatul nu îşi exercită opţiunea cu privire la cele trei tipuri de dobânzi de la art. 3.1. pct. 2, va datora bănci dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare prevăzută la art. 3.1. pct. 2 lit. c).

Prin urmare, criticile din cererea de apel referitoare la clauza art. 3.7. au fost apreciate ca lipsite de substanţă, din moment ce acestea privesc o posibilitate de care banca nu a uzat la momentul când putea să o facă şi de care nu se mai poate folosi, faţă de modul de calcul al dobânzii care reiese din actele adiţionale.

Atâta timp cât nu se poate reţine lipsa controlului consumatorului asupra modalităţii de stabilire a nivelului dobânzilor aniversare, Curtea a apreciat că acest mecanism nu creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ.

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere: natura produsului bancar ales chiar de împrumutat (credit cu dobândă fixă doar pentru primul an contractual şi cu dobândă variabilă pentru restul perioadei de rambursare a împrumutului); împrejurarea că acest tip de credit cu dobândă variabilă nu era interzis de lege, iar la data încheierii contractului nu se prevedea în legislaţie obligaţia băncii de a determina dobânda într-o formulă de calcul (aşa cum s-a prevăzut ulterior prin O.U.G. nr. 50/2010); împrejurarea că dobânda fixă pentru primul an de creditare a fost dobânda curentă a băncii de la acel moment, iar dobânda aniversară (fixă sau revizuibilă) ce putea fi aleasă de împrumutat sau stabilită de bancă în lipsa opţiunii împrumutatului (conform art. 3.2 teza finală) era tot dobânda curentă (fixă sau variabilă) a băncii de la momentul opţiunii sau aniversării (aspect necontestat de apelantă).

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt neîntemeiate şi susţinerile apelantei-reclamante privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prin referire la faptul că acesta ar fi suportat exclusiv de către împrumutată, doar aceasta fiind afectată în relaţia cu banca de diferenţele de schimb valutar.

Sub acest aspect, s-a reţinut că reclamanta însăşi a solicitat acordarea unui credit în franci elveţieni, optând pentru această monedă, deşi avea posibilitatea de a solicita un credit în RON sau în altă monedă.

Este de notorietate incontestabilă pentru orice persoană că pentru orice monedă pot interveni variaţii de curs valutar, chiar semnificative, cu atât mai mult cu cât analiza se face la o perioadă mare de timp, cum a fost cea pentru care creditul a fost contractat (336 luni).

Aceste fluctuaţii de schimb depind de o multitudine de factori, pornind de la cei economici până la cei politici, şi pot conduce atât la o scădere, cât şi la o creştere a cursului valutar faţă de cel de la momentul încheierii contractului.

Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine că intimata-pârâtă nu ar fi acţionat cu bună-credinţă, deoarece avea obligaţia de a explica clienţilor riscurile şi de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, câtă vreme evoluţia cursului CHF nu depinde în niciun fel de conduita băncii, ci de factorii la care s-a făcut referire anterior.

Mai mult, faptul că există posibilitatea modificării cursului valutar în ambele sensuri nu este doar un indicator al bunei-credinţe a băncii, ci exclude de plano cerinţa dezechilibrului semnificativ avut în vedere de art. 4 din Legea nr. 193/2000, de vreme ce aceste fluctuaţii pot profita, în egală măsură, atât băncii, cât şi consumatorului.

Nu se poate susţine că apelanta-reclamantă a fost determinată să contracteze creditul în moneda CHF, întrucât acest tip de credit i s-ar fi prezentat ca fiind o alternativă mai bună decât creditul în RON sau în euro şi ca un produs mai sigur, în condiţiile în care aceasta avea posibilitatea să opteze pentru alte produse de creditare fie ale pârâtei, fie ale altor bănci, care să corespundă interesului său.

Faţă de împrejurarea că împrumutul este acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, Curtea a mai apreciat că nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul consumatorului.

Referitor la solicitarea de restituire a creditului în RON, conversia sumei împrumutate urmând să se facă la cursul CHF/leu de la data contractării creditului, s-a reţinut că în materia contractelor încheiate de comercianţi cu consumatorii legiuitorul naţional şi cel european au urmărit să îi protejeze pe aceştia din urmă, dată fiind poziţia lor de inferioritate în primul rând din punct de vedere economic, şi să atenueze, în situaţia în care se impune, aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda.

Aceasta nu înseamnă însă că instanţa prin hotărârea ce o pronunţă poate modifica contractul în sensul stabilizării cursului de schimb CHF - leu la momentul încheierii contractului (curs care să fie valabil pe toată perioada derulării creditului), sau în sensul denominării în moneda naţională a plăţilor, astfel cum s-a solicitat.

Din analiza prevederilor Legii nr. 193/2000 reiese că, deşi formularea folosită de acest act normativ este improprie, sancţiunea care intervine în situaţia în care instanţa constată că în contract au fost stipulate clauze abuzive este nulitatea absolută (sancţiunea nulităţii fiind cea care operează în situaţia în care încheierea unui act juridic s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment).

Nulitatea absolută operează, de principiu, doar parţial, în ceea ce priveşte clauzele considerate ca fiind abuzive, însă numai în măsura în care acel contract îşi mai poate produce efectele după înlăturarea acelor clauze.

Nu există aşadar posibilitatea ca instanţa să intervină în contract, privit ca acordul de voinţă al părţilor, şi să modifice clauzele acestuia, ci doar aceea ca, în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, să aplice sancţiunea anulării.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, Curtea a constatat că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Reiese aşadar că prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi care prevăd, în esenţă, că orice plată se face în moneda creditului, nu au caracter abuziv, întrucât sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Aceasta, deoarece obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost obţinut reprezintă expresia principiului nominalismului monetar, reglementat de dispoziţia legală anterior menţionată.

Se constată, astfel, din lecturarea acestui text de lege că legiuitorul a consacrat, în mod imperativ, teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat ferm opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preiau dispoziţiile art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13, care prevede că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege, iar în considerentul 13 al Directivei se arată că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.

De altfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, la care face referire apelanta, respectiv hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Or, prevederile contractuale nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării apelantei-reclamante să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Instanţa de apel a apreciat ca nefondate şi criticile prin care s-a făcut referire la nulitatea absolută a actelor adiţionale din 15 iulie 2011 şi 27 decembrie 2013.

Astfel, susţinerile potrivit cărora reclamantei i s-ar fi respins probele solicitate, actele adiţionale au modificat practic contractul de credit, acestea fiind încheiate pe fondul dificultăţilor financiare ale reclamantei, aceasta ar fi solicitat doar restructurarea creditului, iar nu şi majorarea marjei sau că Tribunalul a avut în vedere şi actul adiţional implementat în baza O.U.G. nr. 50/2010 sunt nefondate.

S-a avut în vedere că la prima instanţă au fost încuviinţate în parte probele reclamantei, expunându-se motivele pentru care celelalte au fost respinse, că este de esenţa actelor adiţionale să modifice (într-o măsură mai mică sau mai mare) contractul iniţial, că dificultăţile materiale invocate nu reprezintă un motiv de nevalabilitate a actelor adiţionale, că indiferent dacă reclamanta a solicitat sau nu majorarea marjei a fost de acord cu această modificare şi că a avut loc alinierea contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pentru motivele arătate anterior.

Referitor la majorarea marjei fixe, s-a constatat că aceasta nu s-a realizat unilateral de către bancă, astfel cum susţine apelanta-reclamantă, ci prin acordul de voinţă al ambelor părţi, care a fost manifestat în mod expres prin semnarea actelor adiţionale.

În acord cu prima instanţă, Curtea a apreciat că majorarea marjei fixe nu reflectă niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici reaua-credinţă a băncii, în condiţiile în care încheierea acestor acte adiţionale a fost necesară pentru a se putea reeşalona creditul, ca urmare a dificultăţilor economice invocate chiar de către apelantă. Reiese aşadar cu uşurinţă că modificarea marjei a fost rezultatul concesiilor reciproce pe care părţile şi le-au făcut prin intermediul actelor adiţionale de reeşalonare.

De asemenea, nu se poate reţine, astfel cum susţine apelanta, că raţionamentul Tribunalului ar fi greşit, întrucât ultima majorare de marjă se aplică până la finalul contractului de credit, iar nu doar pe perioada pentru care a fost acordată facilitatea.

Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere că, aşa cum reiese din actul adiţional din 27 decembrie 2013, până la data de 27 decembrie 2016 banca a perceput o dobândă fixă de 4,5% (mult mai mică chiar şi decât marja fixă de 8,01% din actul adiţional anterior), astfel încât marja de 8,4227 nu ar fi putut să se aplice "doar" pe perioada acordării facilităţii, cum susţine apelanta-reclamantă.

Împotriva sentinţei civile nr. 8059 din 19 decembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a încheierii din 31 octombrie 2017 şi a deciziei civile nr. 2071 din 28 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs reclamanta A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 13 aprilie 2018.

În primul rând, s-a arătat că sentinţa civilă nr. 8059 din 19 decembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi decizia civilă nr. 2071 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sunt nemotivate, cu referire la faptul că instanţele anterioare nu au analizat, în mod efectiv şi real, motivele invocate de reclamantă pentru fiecare clauză în parte, împrejurare care echivalează cu o necercetare a cauzei în fond, astfel încât se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că hotărârile instanţelor de fond au fost date cu aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a susţinut faptul că încheierea de şedinţă din data de 31 octombrie 2017 este nemotivată în ceea ce priveşte respingerea probelor, argumentele invocate de instanţa de apel dând o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, recurenta a menţionat că instanţele inferioare au apreciat, în mod greşit, că dispoziţiile prevăzute la art. 3.12 din contractul de credit, încheiat la data de 17 iulie 2008, nu reprezintă o clauză abuzivă, întrucât această clauză este "clar exprimată şi nu lasă loc de interpretare exclusivă a băncii".

În realitate, contractul de credit face o singură referire la acest comision, respectiv se menţionează că acesta se percepe pentru procesarea cererii de credit. Prin urmare, argumentele aduse de instanţele inferioare referitoare la faptul că acest comision vizează "demersurile efectuate de bancă anterior încheierii contractului de credit pentru verificarea bonităţii clientului", sunt argumente nesusţinute şi care adaugă, în mod nepermis, la contract.

Sintagma "pentru procesarea cererii de credit", nu numai că nu se referă la verificarea bonităţii clientului, dar dă dreptul, exclusiv, băncii de a interpreta această clauză după bunul plac.

Niciuna dintre instanţele de judecată nu a luat în considerare argumentele aduse de reclamantă în ceea ce priveşte existenţa contraprestaţiei băncii şi dacă această contraprestaţie este proporţională cu comisionul perceput.

În speţă, nu este vorba doar de un simplu calcul matematic, aşa cum reţine instanţa de apel, ci, dacă acest comision de procesare ascunde o dobândă sau reprezintă, în realitate, costuri pentru verificarea bonităţii clientului şi a efectuării de operaţiuni în scopul acordării creditului.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă din prezenta cauză a solicitat încuviinţarea unor probe care să dovedească că acel comision de procesare reprezintă o dobândă ascunsă şi nu doar cheltuieli de procesare a creditului, probe însă care au fost respinse nemotivat, fiind astfel încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Recurenta apreciază că acest comision de procesare, stabilit în procente, în cuantum de 2.266 CHF, nu poate fi justificat în acest mod, astfel că instanţele inferioare au pornit de la o premisă greşită, respectiv aceea că acest comision a fost stabilit cu bună-credinţă, are un caracter proporţional şi este uşor de verificat pentru orice persoana care are o pregătire medie.

Instanţele anterioare au considerat greşit că intimata-pârâtă nu avea obligaţia de a defini noţiunea de procesare, deşi dispoziţiile O.G. nr. 21/1992 prevăd, în mod expres, obligaţia băncii de a informa, în mod complet, corect şi precis clientul, cu privire la aspectele esenţiale ale produsului oferit, dispoziţii care sunt în contradicţie cu argumentele expuse de instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă a menţionat că instanţa de apel nu a analizat în niciun fel susţinerile referitoare la comisionul de procesare din cererea de apel, în cuprinsul căreia s-a arătat că nu există o contraprestaţie a băncii şi că prin perceperea comisionului de procesare banca încasează o dobândă ascunsă, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

A mai susţinut că reaua-credinţă a băncii ar fi putut să fie dovedită dacă instanţa de apel ar fi încuviinţat administrarea probelor solicitate de reclamantă, respectiv proba cu interogatoriul şi proba cu expertiza contabilă, din care să rezulte că s-a perceput o dobândă ascunsă prin încasarea comisionului de procesare.

Instanţele anterioare nu au ţinut seama de definiţia pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dat-o noţiunilor de "clar" şi "inteligibil", instanţa europeană statuând în sensul că acestea nu se interpretează strict gramatical, ci trebuie avute în vedere funcţia şi consecinţele economice pe care le produce tipul de clauză în discuţie.

Din acest punct de vedere, stabilirea în procente a comisionului de procesare nu poate avea o funcţie economică, reală, pentru a justifica, aşa cum a arătat pârâta prin întâmpinare, "ca orice activitate şi activitatea de întocmire şi procesare a unei cereri de creditare, de întocmire a unui dosar de credit, în vederea soluţionării unei cereri de creditare depuse de un potenţial client, presupune anumite costuri. Aceste costuri sunt avansate iniţial de către bancă şi restituite ulterior de către client".

Mergând mai departe pe acest raţionament, ar fi trebuit să se verifice dacă suma de 2.266 CHF este egală cu costurile avansate de bancă, iar, în cazul în care aceste costuri sunt mai mici, ce reprezintă diferenţa percepută. Cu alte cuvinte, care este funcţia economică a acestei diferenţe.

Dacă această clauză ar fi fost clar precizată, ar fi trebuit să existe un deviz din care să rezulte atât operaţiunile concrete pe care banca le-a efectuat, cât şi costurile necesare pentru aceste operaţiuni.

Recurenta-reclamantă a criticat şi soluţia dată de instanţa de apel cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, arătând că, în realitate, nu au fost trecute în contract contraprestaţiile pentru care banca urma să perceapă acest comision, respectiv nu pot fi calculate în niciun fel costurile efective suportate de către bancă şi nici nu pot fi justificate în vreun fel.

S-a arătat că banca poate opune reclamantei orice fel de operaţiuni în legătură sau nu cu acest credit, împrejurare care încalcă noţiunile de "clar" şi "inteligibil", astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Comisionul de administrare nu are o funcţie economică reală care să reflecte în mod exclusiv costurile efective şi justificabile suportate de bancă pentru prestarea serviciilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 17 alin. (3) (ultima teză) din O.U.G. nr. 52/2016.

În cauza de faţă, comisionul de administrare nu a reprezentat altceva decât o dobândă mascată.

Dovada cea mai clară a faptului că procentul de 0,15% aplicat la soldul creditului nu reflectă costurile reale, rezultă şi din actul adiţional încheiat la data de 15 iulie 2011, în cuprinsul căruia, la pct. 2.14 se arată că valoarea comisionului lunar de administrare cont curent este de 1 euro pentru contul în valută.

Prin urmare, recurenta a precizat că banca a impus un comision de administrare care, în realitate, nu avea funcţia economică declarată de aceasta, ci reprezenta o dobândă ascunsă, astfel cum rezultă din graficul de rambursare aferent contractului de credit, unde se prevede faptul că reclamanta, până la terminarea contractului de credit, va plăti un comision de administrare în cuantum total de 33.145,87 CHF.

Odată cu semnarea actelor adiţionale, această dobândă ascunsă a fost trecută în marja de profit a băncii, iar graficul de rambursare aferent actelor adiţionale nu mai cuprinde nicio sumă de bani în dreptul comisionului de administrare.

Recurenta-reclamantă apreciază că decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel nu a făcut o analiză proprie a criticilor formulate, fiind preluate argumentele primei instanţe, fără să fie administrate probe în acest sens.

Astfel, se poate observa că nu există niciun argument prin care instanţa de apel să înlăture afirmaţia reclamantei referitoare la faptul că prin perceperea comisionului de administrare s-a perceput o dobândă ascunsă.

Instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că argumentele aduse de reclamantă cu privire la modificarea comisionului de administrare prin primul act adiţional nu trebuie analizate în niciun fel, sub pretextul că sunt incidente dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Dovada relei-credinţe a băncii există şi în privinţa comisionului unic de 90 de euro, care, de asemenea, nu este definit, respectiv nu sunt descrise operaţiunile concrete pentru care banca percepe acest comision, nu are o funcţie economică şi nu reprezintă în mod exclusiv costurile suportate de bancă pentru furnizarea serviciului prestat la cererea reclamantei.

Faptul că acest comision de administrare nu are funcţia economică declarată de banca pârâtă prin întâmpinare, rezultă şi din împrejurarea că a fost stabilit tot în moneda CHF, iar în perioada în care această monedă s-a apreciat, în detrimentul reclamantei, banca a perceput acelaşi comision.

Cu alte cuvinte, activitatea de administrare a creditului nu avea niciun fel de legătură cu creşterea valorii monedei CHF, reprezentând practic o speculă a băncii, fapt interzis în contractele de credit.

Aşadar, instanţele anterioare nu au procedat la o analiză a impactului pe care acest comision de administrare l-a avut asupra reclamantei, nu au analizat această clauză şi în raport de celelalte prevederi din contract, limitându-se doar la a reţine că această clauză nu este în sine abuzivă.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a concluzionat în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât s-a produs un dezechilibru semnificativ faţă de faptul că valoarea comisionului de administrare nu se corelează cu creşterea accelerată a valorii monedei CHF, iar aşa-zisele cheltuieli de monitorizare a creditului au crescut progresiv cu fiecare lună achitată, fără să existe nicio prestaţie din partea băncii care să justifice aceste costuri.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 3.13 din contract, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârile instanţelor inferioare nu sunt motivate sub acest aspect, fiind evident că această clauză nu a fost analizată în mod real din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Clauza în discuţie a creat un dezechilibru semnificativ în raporturile dintre consumator şi bancă, deoarece a reprezentat o interdicţie de reziliere a contractului de credit, pusă în sarcina reclamantei, care nu a putut solicita rezilierea contractului de credit, în condiţiile în care moneda CHF a început să se aprecieze ori atunci când pârâta a majorat unilateral nivelul dobânzii.

De asemenea, recurenta a susţinut faptul că instanţa de fond nu a analizat în niciun fel prevederile art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010 care interzic să se solicite o compensaţie pentru rambursarea anticipată a creditului atunci când rata dobânzii nu este fixă, fiind încălcate, din nou, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Din motivarea hotărârii instanţei de apel, rezultă că această clauză nu a mai fost analizată, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 prevede că nu poate fi aplicată, dar şi pentru motivul că nu s-ar fi perceput acest comision în perioada de derulare a contractului.

În opinia recurentei-reclamante, existenţa acestei clauze trebuia să fie analizată de către instanţa de apel în raport de celelalte clauze, şi nu în mod individual, reaua-credinţă a băncii fiind evidentă sub acest aspect, de vreme ce toate clauzele contractului de credit au pus-o pe reclamantă în imposibilitate de a găsi o altă variantă legală de a modifica contractul.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că este nemotivată hotărârea instanţei de fond, întrucât aceasta nu a analizat în niciun fel situaţia de fapt, astfel cum a fost prezentată prin cererea de chemare în judecată.

În concret, a susţinut faptul că hotărârea nu lămureşte dacă clauzele prevăzute la art. 3.1 - art. 3.10 din contractul de credit încheiat la data de 17 iulie 2008, sunt clare şi inteligibile şi dacă din conţinutul acestor clauze se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă. De asemenea, hotărârea nu arată care sunt criteriile în funcţie de care este calculată această dobândă, criterii care ar fi trebuit să se regăsească în contractul de credit.

Autoarea căii de atac a relevat că instanţa de fond a respins, în mod nelegal, probatoriul pe care l-a solicitat şi a considerat că aceste clauze abuzive nu mai trebuie analizate, întrucât au fost încheiate acte adiţionale la contractul de credit, încălcându-i astfel dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe un presupus act adiţional încheiat în baza prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, act adiţional care nu există în materialitatea lui, nu a fost niciodată comunicat reclamantei şi, prin urmare, nu putea fi denunţat.

Actele adiţionale atacate prin cererea de chemare în judecată nu fac niciun fel de referire la existenţa vreunui alt act adiţional, astfel că trimiterile instanţei la un act adiţional care nu se află la dosarul cauzei, nu pot echivala cu o motivare şi nu pot susţine hotărârea dată.

Clauza inserată la art. 3.7 din contractul de credit încheiat la data de 17 iulie 2008 (ultima teză) prevede că:

"în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii, în vigoare la momentul exercitării opţiunii, va putea fi modificată de către bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa împrumutatului în modalităţile menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare".

Această clauză este una standard, care a fost trecută de către bancă în foarte multe contracte de credit, încheiate în acea perioadă, clauză care a fost supusă controlului judecătoresc, în mai multe cauze şi care a fost considerată ca fiind abuzivă.

În prezenta cauză, este evident că instanţa de fond nu a fost interesată să analizeze modul de calcul al acestei dobânzi, să afle care a fost marja băncii la momentul încheierii contractului de credit şi nici dacă la aniversarea contractului, banca a majorat unilateral dobânda percepută reclamantei.

Sub acest aspect, recurenta a menţionat că Legea nr. 193/2000 prevede posibilitatea ca instanţa de judecată, în măsura în care va constata existenţa unor clauze abuzive, să intervină în contractul dintre părţi, având la dispoziţie mai multe remedii judiciare (rezilierea contractului; obligarea profesionistului la plata daunelor-interese, în cazul rezilierii contractului; aplicarea faţă de profesionist a amenzii contravenţionale; obligarea profesionistului la modificarea tuturor contractelor de adeziune în curs de executare; obligarea profesionistului la eliminarea clauzelor abuzive din contractele preformulate; obligarea profesionistrului la despăgubirea consumatorilor, prejudiciaţi prin contracte care au clauze abuzive; nulitatea contractului).

De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond nu a analizat şi aplicat, în mod corespunzător, nici dispoziţiile art. 37 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010 care interzic băncii să majoreze marja fixă pe toată perioada derulării contractului, însă permit să se revină la valoarea marjei menţionată în contract la data încheierii acestuia.

Or, în speţă, instanţa de fond, a considerat că revenirea la această marjă, constituie o ingerinţă a judecătorului în contractul părţilor, argument vădit neîntemeiat faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, art. 38 lit. b) din O.U.G. nr. 52/2016 şi Legea nr. 193/2000.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, reclamanta a susţinut faptul că la momentul încheierii contractului, variaţia dobânzii nu a fost clar precizată în contract sau în condiţiile generale, reclamanta neavând posibilitatea să cunoască formula de calcul al dobânzii şi criteriile în funcţie de care aceasta urmează să fie modificată.

În accepţiunea recurentei-reclamante, instanţa de fond avea obligaţia să analizeze, din oficiu, dacă o clauză este abuzivă sau nu, şi nu să condiţioneze analizarea respectivei clauze în funcţie de existenţa unei vătămări.

În acest sens, s-a învederat că dispoziţiile art. 3 lit. b), art. 10 şi art. 18 din O.G. nr. 21/1992 au fost încălcate, în mod flagrant, de către bancă care avea obligaţia să insereze în contract modalitatea de calcul a acestei variaţii, astfel încât să existe o previzibilitate, pentru partea aflată în poziţie de inferioritate şi pentru a se menţine justul echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Nu au fost analizate nici dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care banca, cu rea-credinţă, a inserat în contract prevederi care îi permit să majoreze dobânda în funcţie de criterii necunoscute.

Faţă de aceste critici, instanţa de apel nu a făcut o analiză proprie, ci şi-a însuşit, în întregime, argumentele instanţei de fond, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

Instanţa de apel a luat în considerare o notificare adresată reclamantei de către bancă, pentru a se prezenta în vederea semnării actului adiţional, şi nu existenţa unui act adiţional care, chiar dacă nu a fost semnat de împrumutat, ar fi fost considerat acceptat tacit.

În acest context, recurenta apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile O.U.G. nr. 50/2010, considerând notificarea ca fiind echivalentă cu un act adiţional ce modifică contractul de credit.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu face niciun fel de referire la critica formulată de reclamantă, în sensul că cele două acte adiţionale modifică contractul de credit şi nu au în vedere modificarea notificării, considerată ca fiind primul act adiţional.

În ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat criticile formulate de reclamantă, nu a administrat probe în vederea stabilirii modului în care s-a aplicat această clauză pe parcursul derulării contractului, după trecerea primului an de contract şi a luat în calcul dobânzile prezentate de intimată, deşi cuantumul acestor dobânzi a fost contestat de recurenta din prezenta cauză.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a reţinut, fără a avea probe în acest sens, că banca nu a uzat de modul abuziv în care putea să modifice rata dobânzii după primul an de creditare.

În realitate, banca a modificat, în mod unilateral, rata dobânzii, exclusiv în funcţie de voinţa sa, şi nu în funcţie de existenţa unor indici de referinţă.

Motivarea instanţei de apel referitoare la faptul că la data încheierii contractului nu se prevedea în legislaţie obligaţia băncii de a determina dobânda într-o formulă de calcul, vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 care stabilesc expres obligaţia băncii de a informa în mod complet, corect şi precis clientul cu privire la aspectele esenţiale ale produsului oferit. De asemenea, este evident că instanţa de apel nu a analizat dacă banca a majorat marja fixă în mod abuziv.

Aşa cum s-a arătat anterior, din prevederile cuprinse în contractul de credit (art. 3.1 - art. 3.10), nu se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă şi în funcţie de ce se modifică evoluţia dobânzii variabile de referinţă.

Instanţa de apel nu a mai analizat în niciun fel caracterul clar şi inteligibil al acestor clauze şi nici consecinţele economice apărute după încheierea contractului de credit, reţinând, în mod nelegal, că reclamanta a avut posibilitatea de a controla modul în care banca a stabilit dobânda după primul an de creditare.

Recurenta-reclamantă consideră că motivarea hotărârii instanţei de apel este contradictorie, întrucât se reţine că, după trecerea unui an, banca a aplicat "tot dobânda curentă", fără să se aibă în vedere că noţiunea de dobândă curentă este o noţiune necunoscută împrumutatului.

Dimpotrivă, recurenta din prezenta cauză a contestat faptul că banca a majorat partea din dobânda care nu era variabilă, respectiv marja, astfel că nu are relevanţă împrejurarea că aceasta şi-a exercitat sau nu opţiunea la aniversarea contractului, ci, are relevanţă modul în care a fost calculată această dobândă şi criteriile după care devenea variabilă dobânda.

Referitor la constatarea caracterului abuziv al celor două acte adiţionale, instanţa de fond a reţinut, în mod neîntemeiat, că reclamanta nu a prezentat niciun argument în acest sens.

În acest sens, s-a invocat faptul că nu au fost analizate dispoziţiile legale menţionate de reclamantă, instanţa de judecată considerând, netemeinic şi nelegal, că banca are dreptul să majoreze unilateral acea parte a dobânzii, respectiv marja, care depinde exclusiv de voinţa băncii, şi nu de fluctuaţiile indicilor de referinţă.

Recurenta a solicitat instanţei supreme să observe faptul că o parte din profitul băncii obţinut prin perceperea comisionului de administrare prevăzut iniţial în contractul de credit, a fost transferat în marja majorată succesiv prin cele două acte adiţionale.

S-a arătat că instanţa de fond a justificat că majorarea marjei se datorează exclusiv facilităţilor de restructurare, însă acest argument, pe lângă faptul că este fals, nu are la bază nicio susţinere, reprezentând doar o speculaţie a instanţei care nici nu a dorit să afle marja stabilită iniţial în contract şi dacă această majorare a crescut "ca urmare a reeşalonării obligaţiilor de plată pe care clienţii le au de îndeplinit după expirarea facilităţii de restructurare".

Dovada cea mai clară a faptului că raţionamentul instanţei de fond este total eronat, rezultă, în mod firesc, din împrejurarea că ultima majorare de marjă se aplică până la finalul contractului de credit, şi nu în raport de perioada pentru care a fost acordată facilitatea.

Pentru a dovedi că banca a majorat în mod unilateral dobânda şi fără nicio legătură cu reeşalonarea obligaţiilor de plată, reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize contabile, însă instanţa de fond, fără nicio justificare, a respins această probă, încălcând dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

În speţă, nu există nicio dovadă a faptului că banca ar fi încercat negocierea actelor adiţionale contestate, că banca i-ar fi propus reclamantei mai multe soluţii la cererile de restructurare, ci, dimpotrivă, rezultă că la fiecare cerere de restructurare, banca a majorat marja, fără vreun motiv întemeiat şi fără a justifica în vreun fel această majorare.

Chiar dacă ulterior banca a procedat la modificarea clauzelor privind dobânda contractuală, acordând reclamantei aşa-zisele facilităţi, în realitate, prin semnarea celor două acte adiţionale, s-a produs efectul invers decât cel consacrat prin O.U.G. nr. 50/2010, respectiv posibilitatea băncii ca, indiferent de creşterea sau diminuarea indicelui LIBOR, dobânda datorată de reclamantă să nu scadă, deoarece aceasta urma a fi adaptată prin creşterea marjei fixe, astfel încât cuantumul dobânzii datorate să nu fie micşorat niciodată.

În atare condiţii, reclamanta nu a mai beneficiat de o diminuare a dobânzii în situaţia scăderii LIBOR, indice de referinţă obiectiv, verificabil şi care nu depinde de voinţa băncii, deoarece banca a majorat marja fixă, astfel încât efectul final este acelaşi cu cel ce decurgea anterior din clauza ce cuprindea o condiţie pur potestativă.

Instanţa de apel s-a limitat doar la a reţine că cele două acte adiţionale reprezintă un rezultat al acordului dintre părţi, fără însă să analizeze faptul că actele adiţionale au fost impuse reclamante, şi nu negociate.

Recurenta-reclamantă apreciază că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât nu au fost analizate argumentele sale referitoare la faptul că banca a majorat în mod unilateral dobânda fără nicio legătură cu eşalonarea obligaţiilor de plată, că banca a perceput în perioada 15 iulie 2011 - 15 august 2013 de două ori dobânda şi că O.U.G. nr. 50/2010 interzice, la art. 37 lit. b) coroborat cu lit. c), modificarea marjei dobânzii în sensul majorării marjei fixe.

A mai susţinut faptul că din modul în care a fost redactată hotărârea instanţei de apel, rezultă că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În opinia recurentei, este evident că instanţa de apel nu a analizat în mod judicios criticile formulate şi nu a înţeles că stabilirea unei marje de 8,4227 până în anul 2037 reprezintă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, s-a arătat că perceperea unei marje majorate pentru următorii 23 de ani nu are niciun fel de legătură cu facilitatea acordată reclamantei prin perceperea unei dobânzi mai mici pentru o perioadă de numai 3 ani de zile.

Aşadar, motivarea instanţei de apel din finalul hotărârii nu poate fi înţeleasă, în condiţiile în care în perioada 2013 - 2016 reclamanta a beneficiat de o dobândă fixă de 4,5%, iar criticile acesteia s-au referit la existenţa unui echilibru contractual care să permită băncii să perceapă o marjă majorată prin care să se recupereze diferenţa de dobândă, şi nu să se obţină un profit mai mare pentru următorii 23 de ani.

În ceea ce priveşte clauzele de risc valutar s-a arătat că nu au fost analizate motivele invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, prin prisma legislaţiei naţionale şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut faptul că din analiza contractului de credit, se observă că acea clauză de risc valutar este implicită, indirectă, ea rezultând din obligaţia reclamantei de a restitui împrumutul în moneda CHF.

Or, banca, în calitate de profesionist, avea obligaţia să insereze un "capitol" referitor la această clauză de risc valutar, prin care să o informeze pe reclamantă despre riscurile la care se supune.

Un contract echitabil, trebuie să explice, în mod transparent, funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al CHF, pentru ca un consumator, cât de cât diligent, să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

În cazul de faţă, aprecierea monedei CHF este de peste 100%, astfel că motivarea instanţei legată de variaţia cursului valutar, respectiv riscul exclusiv asumat de reclamantă în acest sens, nu-şi mai gaseşte raţiunea în cadrul noţiunii de echitate sau de bună-credinţă.

Aceste cerinţe ale unui contract echitabil şi încheiat cu bună-credinţă, nu au fost respectate de către pârâtă, motiv pentru care, în lipsa unor informări exprese şi a unui echilibru al contraprestaţiilor, respectiva clauză este abuzivă.

Dovada cea mai clară a faptului că banca a impus creditul în CHF, deşi reclamanta a solicitat un împrumut în euro, rezultă şi din împrejurarea că reclamanta a ridicat de la bancă suma în euro, după ce aceasta a fost transformată din moneda CHF.

Încălcarea legii de către bancă rezultă clar din dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 care prevăd expres obligaţia băncii de a informa în mod complet, corect şi precis clientul cu privire la aspectele esenţiale ale produsului oferit şi, implicit, cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

În opinia recurentei-reclamante, omisiunea băncii de a o informa asupra riscului de hipervalorizare a monedei CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul băncilor, având în vedere că la momentul încheierii contractului, moneda CHF era la un minim istoric, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european.

Faptul că instanţa de fond se limitează la a invoca principiul nominalismului monetar, fără însă să aibă în vedere drepturile consumatorului prevăzute de lege şi poziţia dominantă a băncii, face dovada că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, cauza fiind judecată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

Un alt aspect pe care instanţa de fond nu l-a avut în vedere îl constituie faptul că este vorba despre un contract comutativ, caracterizat prin aceea că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului de credit, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic, tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul.

Prin urmare, caracterul comutativ exclude expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig.

De asemenea, contractul de credit a fost încheiat cu încălcarea normei BNR nr. 17/2003, normă care prevede obligaţia băncii de a administra riscul, în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare.

Deşi a fost invocată de reclamantă, această normă a fost ignorată de către instanţa de fond.

În acelaşi timp, au fost nesocotite dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, conform cărora părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe timpul executării sale.

Intenţia băncii nu a fost în acord cu principiul bunei-credinţe şi cu noţiunea de echitate, fapt dovedit şi prin semnarea actelor adiţionale, fiind evident că s-a impus reclamantei majorarea marjei şi s-a prevăzut o informare formală cu privire la riscul valutar, însă s-a menţinut acest risc valutar în sarcina reclamantei.

Cele două acte adiţionale au fost impuse reclamantei, în condiţiile în care aceasta a solicitat instituţiei bancare un ajutor, iar cererile de restructurare formulate au fost transformate în adevărate contracte de credit.

Autoarea căii de atac consideră că instanţa de fond era obligată să analizeze dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv să examineze clauzele de risc valutar, atât din contractul de credit, cât şi din cele două acte adiţionale, nu în mod distinct, ci prin raportare la întregul context.

Instanţa de apel nu a făcut o analiză proprie a criticilor formulate de reclamantă, ci, a înţeles să dea o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate, însuşindu-şi motivarea primei instanţe în întregime.

Practic, instanţa de apel nu a analizat dezechilibrul semnificativ existent ca urmare a faptului că această clauză de risc valutar este suportată în mod exclusiv de reclamantă şi nici contractul de credit din perspectiva faptului că banca avea obligaţia de a administra riscul valutar, în sensul diminuării lui.

În fine, s-a arătat că reaua-credinţă a băncii reiese, în mod evident, din împrejurarea că aceasta nu a prevăzut un mecanism de echilibrare a riscului valutar, nici la momentul încheierii contractului de credit şi nici ulterior, prin încheierea celor două acte adiţionale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 28 februarie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 şi a deciziei civile nr. 2071 din 28 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, stabilindu-se termen la data de 19 septembrie 2019, pentru judecata pe fond a acestuia, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 22 iulie 2020 s-a repus cauza pe rol şi s-a fixat termen la 19 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei-pârâte B. S.A. de a se anula recursul declarat în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pe motiv că niciuna dintre criticile formulate de către recurenta-reclamantă nu se încadrează între cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte constată că această apărare nu mai poate fi avută în vedere, cât timp, prin încheierea din 28 februarie 2019, a fost admis, în principiu, recursul şi s-a acordat termen în fond, cu citarea părţilor.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat.

Potrivit acestui text de lege casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a susţinut faptul că instanţele anterioare nu au analizat, în mod efectiv şi real, motivele invocate prin cererea de chemare în judecată pentru fiecare clauză în parte, împrejurare care echivalează cu o necercetare a cauzei în fond, astfel încât se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

S-a mai invocat că, în cuprinsul considerentelor care fundamentează decizia Curţii de Apel Bucureşti, se valorifică concluziile la care a ajuns prima instanţă, fără a se aduce argumente proprii care să fi format convingerea instanţei de control judiciar sub aspectul soluţiei pronunţate.

De asemenea, autoarea căii de atac a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că nu au fost analizate în niciun fel susţinerile referitoare la comisionul de procesare din cererea de apel, iar în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 3.13 din contract hotărârile instanţelor inferioare nu sunt motivate sub acest aspect, fiind evident că această clauză nu a fost analizată în mod real din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte reaminteşte părţilor că motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Validarea considerentelor din hotărârea care a făcut obiectul apelului nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme din considerentele deciziei reiese că instanţa de prim control judiciar a examinat problemele esenţiale care i-au fost expuse în apel de către reclamantă şi care, în esenţă, sunt aceleaşi cu cele invocate în faţa primei instanţe.

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta nu este mulţumită de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile referitoare la comisionul de procesare şi cel de administrare sunt însă fondate, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ceea ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că acestea nu au fost negociate de părţile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzelor, instanţa supremă reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, deoarece art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurentei-reclamante i-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că acesteia i-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzelor supuse discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar că şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi a fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale, şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Comisionul de procesare nu a fost definit în contractul părţilor. În realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestaţiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistenţa unor astfel de contraprestaţii, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiţii şi lipsa acestei enumerări nu loveşte de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă în mod evident, indiferent de menţionarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva C. S.A., la 16 iulie 2020, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşadar, instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisioanelor de procesare şi de administrare.

Faptul că orice bancă desfăşoară activităţi de acordare de credite şi monitorizare a situaţiei creditului reprezintă firescul activităţii bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai preţul pentru acordarea creditului, a perceput şi comisioane: comisionul de procesare în cuantum de 2.266 CHF şi comisionul de administrare de 0,15%, acesta din urmă calculat prin aplicarea procentului la soldul creditului, deşi pe parcursul derulării contractului, parte din împrumut este achitat.

Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de consumator nu face decât să conducă la concluzia că aceste clauze creează, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii presta banca lunar în schimbul acestui comision.

Faţă de aceste considerente, recursul declarat de reclamantă urmează a fi admis, iar hotărârea recurată va fi casată şi va fi trimisă cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanta A. în ceea ce priveşte comisionul de procesare şi comisionul de administrare. Se vor menţine celelalte dispoziţii.

În rejudecare, instanţa de apel va relua examenul caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit dedus judecăţii care se referă la comisionul de procesare şi la comisionul de administrare, din perspectiva tuturor elementelor pe care instanţele trebuie să le analizeze, în conformitate cu ansamblul criteriilor stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în considerentele pe care s-au întemeiat hotărârile pronunţate în cauza C-621/17 şi, respectiv în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Cu referire la critica ce vizează capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 3.13. referitoare la comisionul de plată anticipată de 3%, se constată că aceasta este nefondată, întrucât legislaţia anterioară O.U.G. nr. 50/2010 nu interzicea şi nici nu limita în vreun fel perceperea unui astfel de comision.

În acest context, se reţine că prevederea contractuală anterior menţionată este clară şi explicită, indicând un cost de 3% din suma rambursată în avans, aspect ce întruneşte criteriile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel încât nu poate fi considerată abuzivă.

Aşadar, în cauză nu se poate constata un dezechilibru între prestaţii, din moment ce rambursarea în avans lipseşte banca de preţul lipsei de folosinţă a banilor şi, cu atât mai puţin se poate vorbi de efectuarea probei inserării clauzei cu rea-credinţă, întrucât clauza era permisă de lege având în vedere că viza un scop legitim, respectiv obţinerea a cel puţin o parte din contraprestaţia avută în vedere de împrumutător la momentul acordării creditului.

Instanţa supremă mai reţine că, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dispoziţiile contractuale au fost modificate ex lege de aceasta, în speţă comisionul de rambursare anticipată devenind 0. Prin urmare, folosul practic în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze pentru viitor este inexistent.

În speţă, recurenta-reclamantă a susţinut că prevederea din contract referitoare la perceperea comisionului de plată anticipată nu a fost analizată de instanţa de apel pentru motivul că în perioada de derulare a contractului nu s-a încasat nicio sumă de bani, cu acest titlu, iar potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 această clauză nu poate fi aplicată.

Înalta Curte constată că aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori s-a făcut în litera şi spiritul legii, întrucât acestea nu pot fi interpretate decât în contextul respectării obligatorii a prevederilor ordonanţei referitoare la alinierea contractelor de credit.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma în vigoare de la publicare până la data de 2 ianuarie 2011, când textul a suferit modificări prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a ordonanţei:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită".

Prin urmare, în varianta iniţială a O.U.G. nr. 50/2010, la art. 95 se prevedea că alinierea contractelor de credit la acest act normativ era obligatorie, nefiind admise derogări nici din partea consumatorilor, nici din partea băncii, astfel că este neîntemeiată critica recurentei, potrivit căreia instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că notificarea adresată reclamantei de către bancă este echivalentă cu un act adiţional ce a modificat contractul de credit.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că primul act adiţional despre care recurenta susţine că nu există în materialitatea lui, nu a modificat clauzele contractuale şi nici costurile creditului, ci doar a transpus în contractul de credit prevederile obligatorii ale ordonanţei amintite, dobânda fiind exprimată în funcţie de indicele Libor la 6 luni, la care s-a adăugat marja fixă a băncii.

Cu alte cuvinte, banca s-a conformat exigenţelor primului alineat al art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că actul adiţional a fost considerat acceptat tacit şi, pentru viitor, prevederile acestuia au înlocuit clauza din contractul iniţial referitoare la dobânda variabilă stabilită în mod unilateral de instituţia de credit.

Astfel, se constată că între părţile din prezenta cauză a intervenit o modificare a contractului de credit în condiţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială, cerinţele legale prevăzute de acest text fiind satisfăcute.

Acceptarea tacită şi-a produs efectele juridice, atâta timp cât niciuna dintre părţi nu a notificat-o pe cealaltă în sens contrar, în termenul de 60 de zile prevăzut de art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la constatarea caracterului abuziv al celor două acte adiţionale de restructurare a creditului, acestea fiind încheiate la solicitarea expresă a reclamantei.

În acord cu cele reţinute de instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte constată că modificările ratei dobânzii şi a formulei de calcul a acesteia este rezultatul acordului de voinţă al părţilor.

Referitor la soluţia dată capătului de cerere ce a vizat constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurenta-reclamantă a invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C-186/16, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva D.).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu poate fi primită.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb AG, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva E., C-81/19, paragraful 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, paragraful 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 4.1 din contractul de credit nr. x din 17 iulie 2008, potrivit căreia "orice plată efectuată de împrumutat/codebitor în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul" reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi că, prin urmare, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurenta-reclamantă nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate: Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2071 din 28 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanta A. în ceea ce priveşte comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Menţine celelalte dispoziţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2020.

OPINIE SEPARATĂ

Contrar opiniei majoritare, consider că sunt nefondate şi criticile referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare, astfel încât recursul trebuia respins, pentru următoarele considerente:

Susţine recurenta, în esenţă, că sunt abuzive clauzele ce prevăd comisionul de procesare şi pe cel de administrare, întrucât perceperea acestora nu este justificată în mod clar şi neechivoc în cadrul contractului, respectiv nu se menţionează care sunt contraprestaţiile corespunzătoare ale băncii, astfel încât nu pot fi calculate în niciun fel costurile efectiv suportate de către bancă şi nici nu pot fi justificate în vreun fel.

Cu privitre la aceste comisioane, instanţa de apel a reţinut că "din cuprinsul denumirii celor două comisioane rezultă contraprestaţia băncii, chiar dacă aceste noţiuni (procesare şi administrare) nu au fost definite expres în cuprinsul convenţiei."

De asemenea, "modalitatea de redactare a clauzelor de mai sus este neechivocă, fiind extrem de uşor de calculat sumele datorate cub acest titlu (cuantumul concret al comisionului de procesare regăsindu-se, de altfel, în contract, iar al celui de administrare în graficul de rambursare), astfel încât întinderea obligaţiilor este cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate. În plus, nu se pot reţine argumente întemeiată pentru a se aprecia lipsa de claritate a acestor clauze."

S-a mai constatat că rezultă "din chiar uzitarea acestor noţiuni care este scopul pentru care au fost percepute, cu atât mai mult cu cât acestea au fost redactate în mod neechivoc printr-un limbaj uşor accesibil chiar şi unui neprofesionist. Astfel, comisionul de procesare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonităţii clientului, analiza cererii de credit, etc., iar comisionul de administrare priveşte efectuarea de operaţiuni de cont bancar efectuate de către creditor în scopul utilizării şi rambursării creditului, activitatea de monitorizare desfăşurată de bancă pe întreaga perioadă de rambursare, etc.

Ca urmare, susţinerile apelantei potrivit cărora contraprestaţia băncii nu există şi că aceste comisioane reprezintă de fapt o dobândă ascunsă apar ca lipsite de substanţă."

Aşa cum a statuat şi CJUE, inclusiv în practica sa recentă, în Hotărârea pronunţată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., "faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută la articolul 4 alin. (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiţia ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său."

În aceeaşi hotărâre s-a concluzionat că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negociei individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furmizate în schimbul sumelor în cauză."

Aşa cum s-a arătat la punctul 66 din Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11, "potrivit unei jurisprudenţe constante, competenţa Curţii în materie priveşte interpretarea noţiunii "clauză abuzivă", menţionată la articolul 3 alin. (1) din directivă şi în anexa la aceasta, precum şi criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile directivei, avându-se în vedere că este de competenţa instanţei menţionate să se pronunţe, ţinând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe. Rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanţei de trimitere indicaţii de care aceasta din urmă trebuie să ţină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuţie".

În consecinţă, câtă vreme instanţa de apel a analizat conţinutul concret al prevederilor contractuale contestate, prin raportare la criteriile indicate în jurisprudenţa CJUE, şi a concluzionat că recurenta reclamantă a fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea comisioanelor de procesare de 2,2% din valoarea creditului şi de administrare de 0,15% aplicat la soldul creditului, în mod corect, şi în concordanţă cu practica CJUE, a apreciat că simpla neindicare a activităţilor concrete ce se circumscriu serviciilor de acordare şi de administrare a creditului prestate de bancă, nu poate duce la concluzia că prevederea acestor comisioane ar fi lipsită de cerinţa de transparenţă impusă de necesitatea exprimării clauzelor contractuale în mod clar şi inteligibil.

Se mai impune şi sublinierea faptului că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare nu se poate fundamenta pe argumete prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate, respectiv pe o apreciere a acestor comisioane ca fiind prea mari valoric, deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru, referindu-se la dezechilibru juridic şi nu valoric.

Cât priveşte invocatul dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenţei CJUE, "acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În speţă însă, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme prin inserarea acestor clauze, referitoare la comisionul de procesare şi cel de administrare, recurenta nu a fost pusă într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea şi administrarea unui credit, astfel că nu a fost impusă consumatoarei nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Pe de altă parte, susţinerea în sensul că activităţile desfăşurate de bancă în vederea acordării creditului ar fi aceleaşi, indiferent de persoana solicitantului sau de valoarea creditului solicitat, nu pot fi primite. Astfel, chiar dacă ar fi vorba de operaţiuni-tip pe care le desfăşoară banca, respectiv de tipuri de contracte preformulate, aceasta nu înseamnă că activităţile respective nu există, sau că nu sunt prestate efectiv de către bancă, în condiţiile în care este de necontestat faptul că analiza şi decizia cu privire la fiecare cerere de acordare credit este strâns legată de circumstanţele personale concrete ale fiecărui solicitant-consumator.